ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3162/2024

Ședința publică din data de 6 iunie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2020 reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, C., Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Ministrul Muncii și Protecției Sociale, Ministerul Finanțelor Publice, Ministrul Finanțelor Publice, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin reprezentant legal în calitate pârât: obligarea tuturor pârâților la soluționarea integrală, efectivă și punctuală a tuturor plângerilor prealabile cu consecința obligării acestora la plata alocației de stat pentru copilul minor al reclamantului A., D. și respectiv al reclamantului B., E. dublată, începând cu data de 14.01.2020, în cuantum de 312 RON lunar și în continuare cu dobânda aferentă și rata inflației la data plății efective conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. b) cum a fost modificat prin art. I pct. 1 al Legii nr. 14 din 14 ianuarie 2020 privind aprobarea O.U.G. nr. 9/2019 pentru modificarea și completarea Legii nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii, precum și pentru modificarea art. 58 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap publicată în Monitorul Oficial nr. 22 din 14 ianuarie 2020; obligarea tuturor pârâților la plata de despăgubiri pentru discriminare și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun și sancționarea pentru discriminare a pârâților și de daune morale aduse onoarei, demnității și reputației, în cuantum de 30.000 RON fiecare; plata cheltuielilor de judecată prilejuite de acest proces.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 388 din 16 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția netimbrării, a respins excepțiile lipsei calității procesuale passive, a respins excepția lipsei calității de rreprezentant a Ministerului Finanțelor pentru Statul Român, a respins excepția inadmisibilității, a respins excepția lipsei de interes, a respins solicitarea Guvernului României de introducere în cauză a Agenției pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București. A admis excepția lipsei de obiect a capătului de cerere privind obligarea pârâților la soluționarea plângerii prealabile.

A respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la soluționarea plângerii prealabile ca fiind fără obiect.

A respins cererea în rest privind pe reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Ministrul Muncii și Protecției Sociale, Ministerul Finanțelor (Publice), Ministrul Finanțelor (Publice) - Statul Român prin Ministerul Finanțelor (Publice), C., Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză

Recurenții-reclamanți A. și B. și recurentul-pârât Ministerul Finanțelor în nume propriu și în numele și pentru Statul Român au declarat recurs împotriva sentinței nr. 388 din 16 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Recurenții-reclamanți A. și B. au formulat recurs n în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Au susținut, în esență, că instanța s-a pronunțai cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., depășihd atribuțiile puterii judecătorești, încălcându-se dreptul la un proces echitabil (exigență a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - Dreptul la un proces echitabil. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotăra fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa ... și a libertăților fundamentale), consacrată și prin art. 21 din Constituția României.

Recurenții-reclamanți mai susțin că din cuprinsul hotărârii recurate nu rezultă dacă instanța a pus în discuțiile excepțiile invocate privind lipsa dovezii calității de reprezentant a pârâților și nici cea de reprezentant legal, motive de casare în totalitate așa cum sunt prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4-5 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac au mai arătat recurenții-reclamanți că instanța de fond, cu aplicarea greșită a normelor de drept material, dar și prin exces de putere a admis excepția lipsei de obiect a capătului 1 de cerere (privind obligarea pârâților la soluționarea plângerilor prealabile), astfel rezultând și denegarea de dreptate, încăclarea gravă a art. 7, corelat cu art. 6 și art. 22 C. proc. civ., precum și desconsiderarea art. 16, art. 21, art. 1 alin. (5) din Constituție dar și a art. 6 pct. 1, corelat cu art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor în nume propriu și în numele și pentru Statul Român a susținut în legătură cu excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor și, respectiv, în legătură cu excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor pentru Statul Român, următoarele:

Instanța de fond a considerat că parcurgerea plângerii prealabile, de către reclamanți, față de pârâți, le conferă acestora din urmă calitate procesuală pasivă, o atare apreciere fiind în mod evident greșită.

Astfel, în accepțiunea instanței de fond, în situația în care, anterior sesizării instanței, un reclamant care solicită plata unei alocații pentru copil parcurge procedura prealabilă cu toate instituțiile publice (centrale și locale) din țară, atunci toate acestea ar trebui să aibă calitate procesuală pasivă, deși 99,99 % dintre acestea, în răspunsul la plângerea prealabilă, îi comunică reclamantului faptul că nu au atribuții sau competențe de această natură.

În aceste condiții, instanța de fond nu trebuia să soluționeze excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților în raport de faptul că reclamanții au parcurs sau nu au parcurs procedura prealabilă cu autoritățile pârâte, ci în raport de atribuțiile și competențele acestora din urmă.

În acest context, nu trebuie omis că instanța de fond a nesocotit inclusiv faptul că Ministerul Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor sunt persoane juridice diferite, iar, potrivit raționamentului instanței, Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu trebuia să aibă calitate procesuală pasivă, de vreme ce reclamanții nu au urmat procedura prealabilă, în mod distinct, față de acesta (reclamanții s-au adresat Ministerului Finanțelor, în nume propriu, iar nu Statului Român prin Ministerul Finanțelor).

Prin urmare, parcurgerea procedurii prealabile nu este de natură să justifice calitatea procesuală pasivă, procedura prealabilă fiind una din condițiile de termene și procedură prevăzute de Legea nr. 554/2004.

În continuare, instanța de fond a respins excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor pentru Statul Român, "raportat la prevederile art. 223 alin. (1) C. civ.... precum și față de dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor . . . . . . . . . ."

Susține recurentul-pârât că simpla invocare (sau evocare) a dispozițiilor legale redate anterior nu este de natură a justifica prezența în litigiu a Ministerului Finanțelor, în calitate de reprezentant al Statului Român, câtă vreme, participarea acestui pârât în litigiu trebuie verificată prin prisma pretențiilor reclamanților corelativ cu atribuțiile și competențele sale, respectiv, pe de o parte, dacă Statul Român prin Ministerul Finanțelor poate fi considerată o autoritate în accepțiunea Legii nr. 554/2004 și, pe de altă parte, dacă acesta are atribuții de natură a satisface pretențiile reclamanților.

În consecință,în opinia recurentului-pârât faptul că reclamanții au chemat în judecată Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, nu este de natură să și confere calitate procesuală pasivă acestuia.

Cu privire la excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care reclamanții au solicitat obligarea Ministerului Finanțelor și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor la plata a câte 30.000 RON cu titlu de daune morale, se arată că instanța de fond a respins această excepție cu motivarea că "reclamanții pretind că pârâții nu au soluționat cererea lor, respectiv că a existat un refuz nejustificat, iar solicitările de despăgubiri ar decurge din nesoluționarea cererii/refuz nejustificat."

Câtă vreme această excepție viza capătul 2 din cererea de chemare în judecată (ce are caracter secundar primului capăt de cerere), între excepția lipsei de obiect a subpunctului 1 al capătului principal de cerere (privind obligarea pârâților la soluționarea plângerii prealabile) și această excepție, ordinea de soluționare trebuia să fie inversă față de cum a procedat instanța de fond, adică se impunea ca mai întâi să analizeze și să se pronunțe cu privire la excepția lipsei de obiect și după aceea cu privire la excepția ce viza cel de-al doilea capăt de cerere.

Apărările formulate în cauză

Intimații - pârâți Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, Guvernul României au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului declarat de recurenții-reclamanți ca nefondat.

Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare față de recursul declarat de recurenții-reclamanți prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, în cadrul dosarului de recurs, recurentul-reclamant B. a formulat o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. În opinia sa, chestiunea de drept ce necesită o întrebare preliminară este cum poate puterea judecătorească să pună în aplicare art. 6 din CEDO și în același timp, în virtutea rolului constituțional să nu intervină peste celelalte puteri constituționale, respectiv puterea legislativă și cea executivă.

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea UniuniiEuropene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: interpretarea tratatelor; validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană, dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare, fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

În cauza de față, instanța de recurs apreciază că recurentul-reclamant B. tinde în realitate să obțină o "decizie de îndrumare" în soluționarea în concret a cauzei de către Înalta Curte de Casație și Justiție, din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenței sale.

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se face numai în situația în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Trebuie precizat faptul că instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională și vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Cererea formulată de recurentul-reclamant B. nu este o veritabilă cerere de sesizare a CJUE, acesta urmărind soluționarea pe fond a cauzei (dezlegarea fondului cauzei), în prezenta cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE).

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurentul-reclamant B..

Recursul declarat de recurenții-reclamanți

În ceea ce privește motivul de recurs prin care este criticată respingerea de către judecătorul fondului a solicitării de obligare a pârâților la plata alocației de stat pentru copiii minori ai reclamanților, în cuantum de 312 RON lunar începând cu data de 14.01.2020, actualizată în funcție de rata inflației și cu dobânda aferentă, Înalta Curte constată că este nefondat.

Recurenții-reclamanți s-au adresat autorităților pârâte cu cereri prin care au solicitat ca începând cu data de 14 ianuarie 2020 să li se plătească pentru copii lor minori alocația de stat în cuantum de 312 RON lunar.

Intimații-pârâți au răspuns acestor solicitări în sens negativ, iar recurenții-reclamanți au formulat acțiunea ce face obiectul prezentului dosar.

Instanța de fond în mod corect a reținut faptul că acordarea alocație de stat pentru copii se stabilește prin decizie a Agenției de Plăți și Inspecție Socială Județeană, respectiv a Municipiului București, așa cum rezultă din dispozițiile art. 6 alin. (7), art. 10 alin. (3) din Legea nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii, nici una dintre autoritățile intimate neavând competențe în acest sens.

De asemenea, judecătorul fondului a apreciat că cererea reclamanților nu are suport în legislația aflată în vigoare.

Prin art. 1 din Legea nr. 14/20 a fost aprobată O.U.G. nr. 9/2019 pentru modificarea și completarea Legii nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii. Totodată, a fost modificat și completat art. 58 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Este important de menționat faptul că prin acest text de lege a fost modificată alocația de stat pentru copii, iar art. II din Legea nr. 14/2020 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 9/2019 pentru modificarea și completarea Legii nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii, precum și pentru .modificarea art. 58 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor, persoanelor cu handicap (în continuare Legea nr. 14/2020) prevedea majorarea cuantumurilor alocației de stat, anual prin hotărâre a Guvernului.

Ulterior, la data de 16 ianuarie 2020 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 31/2020, O.U.G. nr. 2/2020 pentru prorogarea intrării în vigoare a art. 1 pct. 1 din Legea nr. 14/2020 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 9/2019 pentru modificarea și completarea Legii nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii, precum și pentru modificarea art. 58 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Totodată, prin Decizia nr. 593/15.07.2020, Curtea Constituțională a respins obiecția de neconstitutionalitate referitoare la Legea nr. 160/2020 privind respingerea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 2/2020 pentru prorogarea intrării în vigoare a art. 1 pct. 1 din Legea nr. 14/2020 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 9/2019 pentru modificarea și completarea Legii nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii, precum și pentru modificarea art. 58 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Ulterior, prin O.U.G. nr. 123/2020 pentru modificarea art. 3 din Legea nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii, au fost stabilite alocațiile de stat pentru copii (600 RON pentru copiii cu vârsta de până la 2 ani sau de până la 3 ani, în cazul copilului cu handicap; 300 RON pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 2 ani și 18 ani, precum și pentru tinerii prevăzuți la art. 1 alin. (3); 600 RON pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 3 ani și 18 ani, în cazul copilului cu handicap).

De asemenea, s-a mai stabilit că aceste sume se vor achita începând cu drepturile aferente lunii iulie 2022. Un alt aspect reglementat de acest act normativ a fost și acela că începând cu drepturile bănești aferente lunii august 2020, cuantumul alocației de stat se majorează cu 20 de puncte procentuale, aplicate sumei rezultate din diferența dintre cuantumul prevăzut la alin. (1) si cuantumul acordat anterior în luna iulie 2020.

Totodată, trebuie menționat faptul că, prin Decizia nr. 649/2020, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată obiecția de neconstitutionalitate formulată de Guvernul României și a constatat că Legea privind respingerea Ordonanței de urgentă a Guvernului nr. 2/2020 pentru prorogarea intrării în vigoare a art. I pct. 1 din Legea nr. 14/2020 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 9/2019 pentru modificarea și completarea Legii nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii, precum și pentru modificarea art. 58 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, este constituțională în raport de criticile formulate.

Un alt aspect reținut în mod judicios de instanța de fond este și acela că respingerea prin Legea nr. 160/2020 a O.U.G. nr. 2/2020 nu poate avea ca efect recunoașterea dreptului pretins de recurenții-reclamanți, mai ales în contextul în care această lege a intrat în vigoare la 02.08.2020, dată la care erau în vigoare dispozițiile O.U.G. nr. 123/2020 prin care s-a prevăzut majorarea eșalonată a cuantumului alocațiilor, până în luna iulie 2022

Totodată, deși O.U.G. nr. 123/2020 a fost respinsă prin legea care a făcut obiectul controlului de constituționalitate prin Decizia nr. 649/2020, această lege nu a fost publicată în Monitorul Oficial, până la data pronunțării hotărârii, motiv pentru care nu produce efecte juridice.

Prin urmare, așa cum corect s-a reținut nici una dintre autoritățile pârâte nu are competențe în sensul stabilirii și plății alocației de stat pentru copii, iar alocația de stat pentru copii nu este stabilită în cuantumul pretins de reclamanți, de 312 RON.

În acest context, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile reglementate de art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările următoare, pentru a se reține un refuz nejustificat din partea intimaților-pârâți.

Față de cele mai sus menționate, susținerile recurenților-reclamanți în sensul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nu poate fi reținută.

Instanța de control judiciar apreciază că și susținerea recurenților-reclamanți referitoare la faptul că instanța de fond a omis să examineze deciziile pronunțate de Curtea Constituțională este nefondată.

Așa cum se poate observa din lecturarea considerentelor hotărârii atacate, la paginile 11 și 12 curtea de apel a arătat relevanța ambelor decizii pronunțate de Curtea Constituțională (Decizia nr. 593/2020 și Decizia nr. 649/20202) în contextul dispozițiilor legale aplicabile.

Și în ceea ce privește solicitarea de obligare a pârâților la plata despăgubirilor pentru discriminare, instanța constată că hotărârea a fost pronunțată cu respectarea normelor de drept material.

Instanța de fond în mod corect a apreciat că reclamanții invocă o discriminare a copiilor prin raportare la companiile Tarom și F. despre care afirmă că au primit ajutoare de stat, precum și prin raportare la personalul medical, ce a primit în perioada pandemiei 500 euro pe lună, la Poliția Română pentru care au fost alocați bani pentru achiziția de pistoale și autospeciale, și la alte categorii socioprofesionate neidentificate în acțiune care ar fi primit majorări salariale.

Corect a constatat judecătorul fondului că persoanele și instituțiile menționate de recurenții-reclamanți nu se află într-o situație comparabilă cu copiii acestora, ci în situații diferite. De asemenea, recurenții-reclamanți nu au indicat vreun criteriu de discriminare care ar fi fost aplicat de autoritățile pârâte.

Într-adevăr, așa cum rezultă din lecturarea apărărilor formulate de recurenții-reclamanți în fața instanței de fond, recurenții-reclamanți afirmă că există o discriminare prin raportare la companiile de aviație menționate, dar nu probează existența acesteia din perspectiva dispozițiilor legale incidente.

Or, pentru a se constata o situație de discriminare ar trebui să existe o deosebire, excludere, restricție sau preferință între persoane aflate în situații comparabile, iar diferența de tratament să fie bazată pe unul dintre criteriile enumerate de textul de lege redat anterior.

După cum se poate observa din analiza recursului promovat, recurenții-reclamanți nu aduc nici o critică referitor la soluția instanței de fond, de neacordare a despăgubirilor pentru discriminare.

Prin cererea de recurs formulată s-au invocate și motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Analizând motivele de casare Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., invocat de recurenți, intervine atunci când instanța, soluționând cauza, își arogă atribuții specifice puterii executive sau puterii legiuitoare ori în domenii excluse puterii judecătorești.

Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" prin încălcarea principiului separației puterilor în stat, prin imixtiunea instanțelor judecătorești fie în atribuțiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătorești, precum în situația dedusă judecății, când se pune în discuție imixtiunea puterii judecătorești în atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale.

Or, din parcurgerea motivelor de recurs nu rezultă nicio critică care să poată fi circumstanțiată acestui caz de casare.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se reține că acesta vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ., potrivit căruia "(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă".

Nulitatea prevăzută în art. 175 alin. (1) din C. proc. civ. este condiționată de producerea unei vătămări, ceea ce nu se probează în cauză.

Reține Înalta Curte că potrivit dispozițiilor art. 248 din C. proc. civ., instanța se pronunță cu prioritate asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Din interpretarea dispozițiilor alin. (2) ale aceluiași articol, rezultă că se impune ca instanța să analizeze excepțiile în raport de efectele pe care soluționarea acestora le-ar avea asupra soluționării cauzei, impunându-se în mod natural ca în rezolvarea excepțiilor astfel invocate, să fie examinate, mai întâi, cele legate de învestirea instanței și doar după aceea, aspecte care privesc fondul raportului juridic dedus judecății.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a soluționat cu prioritate excepțiile invocate, față de fondul cauzei.

În ceea ce privește soluția adoptată, Înalta Curte constată,

Totodată, verificând, din perspectiva incidenței prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sentința atacată, Înalta Curte reține că este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Verificând sentința atacată prin prisma considerentelor teoretice de mai sus, instanța de control judiciar constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Așa cum relevă analiza sentinței civile nr. 388/16.03.2021, aceasta cuprinde atât susținerile părților cât și argumentele pe care judecătorul le-a avut în vedere momentul soluționării cauzei.

De asemenea, analiza hotărârii atacate confirmă respectarea principiilor procedurale, a drepturilor părților astfel cum acestea sunt prevăzute la art. 5-23 C. proc. civ.

Recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor în nume propriu și în numele și pentru Statul Român

S-a susținut, în esență, că instanța de fond în mod greșit a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive ale pârâților și excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor pentru Statul Român.

Criticile formulate de recurentul-pârât Ministerul Finațelor vizând greșita soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive sunt neîntemeiate.

S-a reținut că recurenții-reclamanți s-au adresat pârâților din prezenta cauză, printre care și Ministerului Finațelor, în calitate de autorități administrative, cu cereri administrative ("plângeri prealabile"), iar prin acțiunea formulată potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, recurenții-reclamanți au solicitat obligarea acelorași pârâți, inclusiv M.F.P. la soluționarea respectivelor cereri, la plata despăgubirilor ce consideră că decurg din refuzul nejustificat de soluționare a respectivelor cereri, precum și obligarea la plata despăgubirilor pentru discriminare și pentru atingeri aduse onoarei, demnității și reputației.

Instanța a constatat că pârâtul M.F.P. are calitate procesuală pasivă, apreciind că în realitate motivele care se invocă în susținerea ei sunt apărări ce țin de fondul cauzei.

Totodată, prin sentința recurată, instanța de fond în mod corect a respins excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor pentru Statul Român, raporându-se la prevederile art. 223 alin. (1) C. civ. potrivit cărora "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens" precum și față de dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice potrivit cărora "În realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: (...) 81.reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ".

A mai susținut recurentul-pârât că ordinea de soluționare a excepțiilor trebuia să fie inversă față de cum a procedat instanța de fond, adică se impunea ca mai întâi să analizeze și să se pronunțe cu privire la excepția lipsei de obiect și după aceea cu privire la excepția ce viza cel de-al doilea capăt de cerere, respectiv excepția inadmisibilității.

Critica formulată de recurentul-pârât nu poate fi reținută, întrucât instanța de fond a respectat ordinea de soluționare a excepțiilor, ordine determinată de folosirea criteriului efectelor pe care acestea tind să le realizeze.

În ceea ce privește cererile de intervenție accesorie formulate de G. și de H., Înalta Curte, având în vedere soluția asupra cererii de recurs formulate de reclamanții A. și B., în baza art. 67 C. proc. civ., urmează a le respinge.

Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâtul Ministerul Finanțelor în nume propriu și în numele și pentru Statul Român împotriva sentinței nr. 388 din 16 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurentul-reclamant B..

Respinge recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâtul Ministerul Finanțelor în nume propriu și în numele și pentru Statul Român împotriva sentinței nr. 388 din 16 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Respinge cererile de intervenție accesorie formulate de H. și de G..

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 06 iunie 2024.