ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 26 martie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 232/F din data de 29 noiembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a II-a penală a hotărât următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (1) și (6) C. proc. pen. și art. 17 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., cu referire la Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 și Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. și a art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 19, art. 25 C. proc. pen., cu referire la art. 1357 C. civ., a admis, în parte, acțiunea civilă exercitată de partea civilă B., și a obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

A respins restul pretențiilor civile formulate de către partea civilă B. ca neîntemeiate.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 19 și art. 25 C. proc. pen., raportat la art. 1357 C. civ., a admis acțiunea civilă exercitată de către partea civilă Spitalul Clinic de Urgență București și a obligat inculpatul la plata către acesta a sumei de 558,34 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare acordate persoanei vătămate, la care se adaugă dobânda legală, de la data producerii prejudiciului (01.11.2018) până la achitarea integrală a debitului.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 19 și art. 25 C. proc. pen., raportat la art. 1357 C. civ., a admis acțiunea civilă exercitată de către partea civilă Serviciul de Ambulanță București-Ilfov și a obligat inculpatul la plata către acesta a sumei de 812,5 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând costul transportului persoanei vătămate la o unitate medicală.

În temeiul art. 398 C. proc. pen., cu referire la art. 272 alin. (1) C. proc. pen. și raportat la art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de desfășurarea procesului penal au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța această hotărâre, analizând actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel București, secția a II-a penală a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul emis la data de 23.02.2022 în dosarul nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., pentru săvârșirea infracțiunii de lovirea sau alte violențe, prev. de art. 193 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.

În esență, prin actul de sesizare a instanței s-a reținut următoarea situație de fapt: În seara zilei de 01.11.2018, în jurul orei 18:30, în timp ce se aflau în fața imobilului din (...), între inculpatul A.-avocat în cadrul Baroului București- și persoana vătămată B. a avut loc o altercație, pe fondul unei stări conflictuale mai vechi dintre cei doi. În aceste împrejurări, persoana vătămată a aruncat în mașina inculpatului cu produse alimentare-covrigi, în continuare a apucat cu mâinile și a ținut portiera autoturismului în care se afla susnumitul, adresându-i în tot acest timp injurii, acțiuni care i-au provocat inculpatului o puternică emoție, pe fondul căreia a lovit-o pe persoana vătămată cu un obiect contondent pe care l-a luat din portbagaj (bâtă/picior de masă) în zona capului și a mâinii drepte, în mod repetat, de cel puțin două ori, provocându-i victimei următoarele leziuni traumatice: o plagă la nivelul vertexului paramedian drept, două plăgi contuze fronto-parietal dreapta paramedian, o excoriație la nivelul falangei policelui drept, leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 11-12 zile de îngrijiri medicale, fără a-i pune victimei viața în primejdie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul curții de apel la data de 25.02.2022, sub nr. de dosar x/2022(număr în format vechi 538/2022).

Prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, secția a II-a Penală din data de 16.05.2022, în baza art. 345 C. proc. pen.., s-au respins, ca nefondate, cererile și excepțiile formulate de inculpatul A., în baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București privind pe inculpatul A., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovire sau alte violențe prev. de art. 193 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., s-a constatat legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală în cauza anterior menționată și s-a dispus începerea judecății, rămasă definitivă prin încheierea nr. 578/27.09.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a respins contestația formulată de inculpat.

În ședința publică din 01.03.2024, inculpatul A., în conformitate cu dispozițiile art. 18 C. proc. pen., a solicitat continuarea procesului penal.

Întrucât inculpatul A., în conformitate cu dispozițiile art. 18 C. proc. pen., a solicitat continuarea procesului penal, anterior analizei privind chestiunea de drept a prescripției răspunderii penale a faptei pentru care inculpatul din prezenta cauză a fost trimis în judecată, supusă dezbaterii contradictorii cu toți participanții la procesul penal la termenul de judecată din data de 18.10.2024, dată fiind manifestarea de voință a inculpatului A. de a solicita continuarea procesului penal pentru a se dispune achitarea sa pentru fapta de lovire sau alte violențe reținută în sarcina sa, instanța va proceda la evaluarea materialului probator administrat în cauză în vederea stabilirii întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prev. de art. 193, alin. (2) C. pen., pentru care a fost trimis inculpatul A. în judecată, urmând a dispune cu privire la acest inculpat fie conform art. 396 alin. (7) C. proc. pen., care face referire la situația în care inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 C. proc. pen. și se constată ca urmare a continuării procesului penal că sunt incidente cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d), în această împrejurare instanța de judecată pronunțând achitarea, fie conform alin. (8) al aceluiași articol, referitor la ipoteza în care inculpatul a cerut continuarea procesului penal și se constată ca urmare a continuării procesului penal că nu sunt incidente cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanța de judecată pronunțând încetarea. În ambele situații ca urmare a solicitării inculpatului de continuare a procesului penal, instanța face referire și analizează vinovăția sau nevinovăția inculpatului.

Așadar, față de poziția inculpatului A., care a solicitat continuarea procesului penal în temeiul art. 18 C. proc. pen., curtea de apel a dispus efectuarea cercetării judecătorești pentru administrarea sau readministrarea probelor relevante și concludente în legătură cu fapta de lovire sau alte violențe pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a acestui inculpat.

Sub aspectul laturii civile, instanța de fond a constatat că la data de 18.04.2022, persoana vătămată B. a formulat cerere de constituire de parte civilă prin care a arătat că înțelege să se constituie parte civilă cu suma totală de 1.173.679 RON din care suma de 873.679 RON reprezintă daune materiale și 300.000 RON reprezintă daune morale.

De asemenea, s-a luat act că prin adresa nr. x/15.01.2020, Serviciul de Ambulanță București Ilfov a formulat cerere de constituire de parte civilă în cauză cu suma de 812,5 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate victimei B. iar prin adresa nr. x/17.01.2020, Spitalul Clinic de Urgență București a formulat cerere de constituire de parte civilă pentru suma de 558,34 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate pacientului B..

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut următoarelor:

I. SUB ASPECTUL LATURII PENALE:

Curtea de apel a reținut cu privire la săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, prev. de art. 193 alin. (2) C. pen., reținută în sarcina inculpatului A. față de persoana vătămată B. că probele administrate în cauză dovedesc că, în seara zilei de 01.11.2018, în jurul orei 18:30, în timp ce se aflau în fața imobilului din (...), între inculpatul A.-avocat în cadrul Baroului București și persoana vătămată B. a avut loc o altercație, pe fondul unei stări conflictuale mai vechi dintre cei doi. În aceste împrejurări, persoana vătămată a aruncat în mașina inculpatului cu produse alimentare-covrigi, în continuare a apucat cu mâinile și a ținut portiera autoturismului în care se afla susnumitul, adresându-i în tot acest timp injurii, acțiuni care i-au provocat inculpatului o puternică emoție, pe fondul căreia a lovit-o pe persoana vătămată cu un obiect contondent pe care l-a luat din portbagaj (picior de masă) în zona capului și a mâinii drepte, în mod repetat, de cel puțin două ori, provocându-i victimei următoarele leziuni traumatice: o plagă la nivelul vertexului paramedian drept, două plăgi contuze fronto-parietal dreapta paramedian, o excoriație la nivelul falangei policelui drept, leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 11-12 zile de îngrijiri medicale, fără a-i pune victimei viața în primejdie.

În sensul constatării întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii sus-menționate, s-au reținut următoarele împrejurări relevante: sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracțiunii a constat în acțiunea inculpatului A., aflat într-o stare de puternică emoție cauzată chiar de persoana vătămată, de a o lovi pe aceasta cu un obiect contondent în zona capului și a mâinii drepte, în mod repetat, de cel puțin două ori, fără ca victima să riposteze.

În continuare s-a notat că din declarațiile martorilor cât și din declarațiile persoanei vătămate a rezultat că inculpatul a lovit-o pe aceasta din urmă, care s-a prăbușit la pământ, cu zgomot, începând să sângereze din zona capului. În acest context, susținerile inculpatului în sensul că victima ar fi simulat vătămarea, în cadrul unei înscenări, pentru a-l putea șantaja ulterior, apar ca neveridice și nu se coroborează cu niciun mijloc de probă administrat în cauză.

În ceea ce privește acțiunile de provocare premergătoare agresiunii, s-a apreciat că acestea au rezultat în mod neechivoc în cursul instrucției penale, fără însă ca vreun mijloc de probă să conducă la concluzia că inculpatul ar fi fost agresat fizic de persoana vătămată și ar fi reacționat în mod legitim, lovind la rândul său victima. Nu a fost probată existența unui contact fizic direct între cei doi înainte de lovirea persoanei vătămate, iar împrejurarea că victima a ținut cu mâinile portiera autoturismului inculpatului a fost valorificată, în ansamblul acțiunilor de provocare, prin reținerea dispozițiilor circumstanței atenuante legale, fără a avea însă natura și intensitatea unei agresiuni care să reclame o reacție de apărare justificată sau neimputabilă.

În ceea ce privește obiectul contondent folosit, s-a constatat că inculpatul a lovit victima în zona capului cu un picior de masă, obiect vulnerant pe care îl avea în autoturism. Acest fapt a rezultat atât din documentația medicală existentă la dosarul cauzei, cât și din probe directe credibile, precum declarațiile martorilor oculari C., D. și E..

De altfel, cu privire la felul obiectului contondent folosit la săvârșirea infracțiunii, instanța de fond a reținut că acesta era un picior de masă, obiect pe care, potrivit declarației inculpatului, era ținut în portbagaj pentru a se apăra de câinii de luptă ai persoanei vătămate .

Analizând morfologia plăgilor documentate medical precum și modalitatea în care inculpatul a descris agresiunea (respectiv o lovitură de împingere, de jos în sus, cu cheile ținute în mână) s-a constatat că susținerile inculpatului nu corespund adevărului, fiind în schimb dovedită situația de fapt astfel cum a fost reținută în cauză.

Totodată, prima instanță a observat că probatoriul conturează în mod neechivoc împrejurarea că inculpatul a fost înarmat cu un obiect contondent, picior de masă, înainte de prima lovitură aplicată persoanei vătămate, aspect care rezultă cu precădere din declarațiile martorilor oculari antereferiți.

În contradicție cu probatoriul administrat, fiind audiat în cauză, în cursul urmăririi penale, în calitate de suspect, numitul A. a declarat că în data incidentului nu se afla în posesia niciunei bâte și nu avea un astfel de obiect în autoturism.

La termenul din 18.10.2024, inculpatul a revenit asupra declarației și a arătat că, de frică, a scos din portbagajul mașinii un picior de masă pe care îl ținea pentru a se apăra pe sine, pe prietena sa și pe doamnele în vârstă din bloc, de câinii de luptă ai persoanei vătămate. A declarat inculpatul că a stat cu piciorul de masă în mână, în spatele mașinii, la aproximativ 5 metri de persoana vătămată, timp de aproximativ 30 de secunde după care l-a reintrodus în portbagajul mașinii.

Astfel, inculpatul A. a încercat să inducă ideea că s-a înarmat cu piciorul de masă ulterior lovirii victimei cu cheile de la imobil pe care le ținea în mână, pentru a se apăra.

În acest context, instanța de fond a apreciat că inculpatul nu a negat la acel moment procesual, acțiunea de lovire a persoanei vătămate ci doar obiectul cu care a lovit-o.

Astfel, în sprijinul reținerii acțiunii de lovire a persoanei vătămate cu piciorul de masă au fost reținute înscrisurile medico-legale, respectiv Raportul de expertiză medico-legală nr. x din 23.08.2019, Raport de expertiză medico-legală supliment nr. A1/3485/2019 din 04.03.2020, Adresa Comisiei de Avizare și Control de pe lângă INML București nr. x, Raportul de nouă expertiză medico-legală nr. x din 24.02.2021, Adresa Comisiei de Avizare și Control de pe lângă INML București nr. x din 24.03.2021 și Adresa Comisiei Superioare Medico-Legală nr. E1/10800/2020 din 08.12.2021 cât și declarațiile martorilor oculari C., D. și E..

Prin urmare, mijloacele de probă administrate în cauză au determinat concluzia că inculpatul A. a exercitat acte de violență împotriva persoanei vătămate B., care au necesitat pentru vindecare un număr de 11-12 zile de îngrijiri medicale, fără a-i pune victimei viața în primejdie.

Sub aspectul laturii subiective, s-a constatat că fapta a fost săvârșită cu intenție directă, inculpatul urmărind provocarea de suferințe fizice persoanei vătămate prin lovirea acesteia, în modalitatea arătată.

În ceea ce privește soluția de achitare solicitată de inculpat, întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. d), respectiv pentru existența în cauză a unei cauze de neimputabilitate reprezentată de art. 26 C. pen., prima instanță a constatat că este nefondată pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Conform art. 26 alin. (1) C. pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depășit, din cauza tulburării sau a temerii, limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului.

Astfel, pentru a se reține cauza de neimputabilitate a excesului neimputabil, prevăzut de art. 26 alin. (1) C. pen., instanța de fond a precizat că trebuie îndeplinite toate condițiile de la legitima apărare, cu privire la atac și apărare, cu excepția proporționalității. Dacă nu sunt îndeplinite toate condițiile de la art. 19 alin. (2) C. pen., nu se poate pune problema invocării excesului neimputabil, căci aplicarea art. 26 alin. (1) C. pen. este condiționată de îndeplinirea tuturor condițiilor de la art. 19 alin. (2) C. pen., mai puțin a celei privind proporționalitate. În plus, este necesar ca depășirea proporționalității să se fi datorat tulburării sau temerii provocate de atac.

Așa cum rezultă din art. 19 C. pen., pentru a se putea reține cauza justificativă a legitimei apărări este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții: a) să existe un atac material, imediat, direct și injust; b) atacul să creeze un pericol pentru persoana celui atacat, a altuia, a drepturilor acestora ori pentru un interes general; c) săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală pentru înlăturarea atacului; d) existența unei proporții între apărare și gravitatea atacului.

Pentru a se putea reține legitima apărare nu este suficientă existența oricărui atac, ci a unuia caracterizat, adică un atac material, imediat, direct și injust.

Referitor la condiția caracterului material al atacului, curtea de apel a considerat că acesta trebuie să se realizeze prin acte de violență fizică îndreptate asupra celui care se apără. Astfel, atacul nu poate fi considerat material dacă se rezumă numai la acte de agresiune verbală (inclusiv amenințări), ori la insulte, calomnii ori la alte manifestări cu caracter jignitor. Deopotrivă, și o inacțiune poate fi evaluată ca fiind un atac atunci când se înfățișează sub forma unei infracțiuni omisive proprii sau improprii (în acest din urmă caz fiind necesar ca autorul să aibă calitatea de garant).

Caracterul direct al atacului implică periclitarea nemijlocită a valorii sociale protejate, chiar dacă nu se reține existența unui contact direct între autor și cel atacat, cu condiția ca între aceștia să nu existe un obstacol insurmontabil în considerarea mijloacelor aflate la dispoziția agresorului.

Relativ la cerința caracterului imediat al atacului este necesar fie ca, prin raportare la particularitățile cauzei, să se constate că atacul era iminent, declanșarea acestuia fiind certă, iar nu eventuală, fie ca atacul să se afle în curs de desfășurare, fiind necesar să nu fi fost epuizat. Prima ipoteză nu implică faptul că atacul trebuie să îndeplinească cerințele unei tentative la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, putând fi considerat iminent și un atac aflat la finalul actelor de pregătire anterioare tentativei. Referitor la cea de-a doua ipoteză mai trebuie avut în vedere și faptul că atunci când atacul constă în comiterea unei fapte prevăzute de legea penală epuizarea acestuia nu trebuie confundată cu epuizarea infracțiunii, atacul putând să își piardă caracterul imediat, chiar dacă fapta a rămas în stadiul tentativei, după cum în cazul infracțiunilor cu rezultat ireversibil atacul se consideră în desfășurare, chiar dacă fapta este consumată pe durata de timp în care este posibilă înlăturarea rezultatului, apărarea putând interveni imediat după momentul consumării infracțiunii.

Caracterul injust al atacului presupune că acesta se desfășoară fără să existe o autorizare de către ordinea juridică, sau cu depășirea limitelor impuse de lege. Deopotrivă, nu poate fi considerat injust un atac care constă în acte realizate în legitimă apărare cu respectarea exigențelor de proporționalitate, acestea fiind justificate în cadrul ordinii juridice. În schimb, starea de provocare în care acționează agresorul nu înlătură caracterul injust al atacului.

În ceea ce privește apărarea, caracterul necesar implică ca aceasta să intervină în perioada în care atacul era iminent, să se îndrepte împotriva agresorului ori a unui bun al acestuia folosit pentru atac, să aibă caracter idoneu fiind aptă să înlăture atacul (evaluarea urmând a fi făcută in abstracto, iar nu prin raportare la aptitudinea concretă a actelor de a conduce la respingerea atacului), chiar dacă nu constituie singura modalitate de înlăturare dacă sunt respectate cerințele de proporționalitate.

Referitor la testul de proporționalitate al apărării cu gravitatea atacului este necesar ca din evaluarea în ansamblu a particularităților cauzei să rezulte că apărarea este de o gravitate mai redusă sau cel mult egală cu atacul, prin raportare la urmările acțiunilor/inacțiunilor persoanelor implicate, respectiv urmarea probabilă a atacului, urmarea dorită de cel care s-a apărat și cea care s-a produs efectiv prin apărare. În această analiză nu pot fi folosite criterii apriorice trebuind luate în considerare ansamblul circumstanțelor temporale și spațiale în care s-a produs atacul, raportul de forțe dintre agresor și cel care se apără, valorile sociale posibil a fi periclitate (fiind necesară o ierarhizare a acestora), modalitățile și mijloacele de realizare a apărării și atacului, instrumentele folosite. Așadar, trebuie să există o proporție între apărare și gravitatea atacului, însă această proporționalitate nu presupune o identitate între cele două manifestări și nici măcar o similitudine. În cazul în care cel care se apără are la dispoziție mai multe posibilități de apărare la fel de eficiente, este recomandabil să folosească acele mijloace susceptibile să producă un rău mai mic agresorului, adică apărarea să se mențină în limitele strictei necesități.

Așa cum s-a arătat în doctrină, excesul neimputabil în legitimă apărare înlătură vinovăția inculpatului atunci când acesta nu și-a dat seama, din cauza tulburării sau a temerii, că riposta sa depășește periculozitatea atacului, precum și atunci când cel care se apără, deși are reprezentarea faptului că riposta sa ar putea avea consecințe mai grave, pe care, deși nu le dorește, le acceptă. Starea de puternică tulburare sau teamă provocată de atac afectează, așadar, factorul intelectiv al vinovăției, inculpatul neavând reprezentarea corectă a proporționalității ripostei, precum și factorul volitiv, inculpatul neîntrevăzând pentru moment un alt mod de a se salva, astfel că acesta nu are libertatea de a alege o altă conduită. În acest caz, fapta săvârșită de inculpat este nejustificată (nu este în legitimă apărare pentru că nu este îndeplinită condiția proporționalității), dar, întrucât depășirea limitelor legitimei apărări se întemeiază pe tulburare sau temerea făptuitorului, o astfel de faptă nu este imputabilă acestuia.

Aplicând aceste criterii în prezenta cauză, curtea de apel a constatat că din probele administrate rezultă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul i-a aplicat persoanei vătămate lovituri în zona capului și a mâinii drepte, provocându-i victimei următoarele leziuni traumatice: o plagă la nivelul vertexului paramedian drept, două plăgi contuze fronto-parietal dreapta paramedian, o excoriație la nivelul falangei policelui drept, leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 11-12 zile de îngrijiri medicale.

În acest sens s-a reținut că, într-adevăr, inculpatul a acționat în contextul în care, persoana vătămată a aruncat în mașina inculpatului cu covrigi, a apucat cu mâinile și a ținut portiera autoturismului în care se afla inculpatul, adresându-i în tot acest timp injurii, acțiuni care i-au provocat inculpatului o puternică emoție, acesta fiind motivul pentru care s-a reținut în favoarea acestuia circumstanța atenuantă legală a provocării.

În raport modalitatea în care s-a desfășurat incidentul, s-a constatat că inculpatul nu s-a aflat în fața unui atac material, imediat, direct și injust.

Ca atare, câtă vreme în momentul în care inculpatul a exercitat acțiunea violentă asupra persoanei vătămate, nu exista un atac actual sau iminent din partea acesteia, îndreptat împotriva inculpatului ci doar acțiuni de șicanare și injurii, în favoarea inculpatului, instanța de fond a apreciat că nu se poate reține cauza de neimputabilitate a excesului neimputabil.

Chiar și în situația în care inculpatul ar fi apreciat că persoana vătămată intenționează să-l lovească, date fiind conflictele anterioare dintre cei doi, acesta trebuia să evalueze mijloacele cu care urma să fie atacat și a celor cu care urma să riposteze și, eventual, să încerce să evite atacul, constatând că persoana vătămată era sub influența băuturilor alcoolice fie să apeleze SNUAU 112, iar nu să-i aplice acesteia o lovituri în zona capului și a mâinii drepte.

Așadar s-a constatat că, în cauză, nu sunt întrunite toate condițiile cerute prin textul de lege privind cauza justificativă a legitimei apărări, condiții în care nu poate opera cauza de neimputabilitate a excesului neimputabil, inculpatul nefiind supus unui atac material, imediat și iminent din partea persoanei vătămate, motiv pentru care s-a apreciat că cererea inculpatului, de a se reține în favoarea sa cauza de neimputabilitate a excesului neimputabil este nefondată.

Prin urmare, având în vedere cele reținute mai sus, s-a constatat că, în drept, fapta inculpatului A. care, în seara zilei de 01.11.2018, în jurul orei 18:30, în timp ce se afla în fața imobilului din (...), pe fondul unei altercații și a unei stări conflictuale mai vechi, în contextul în care persoana vătămată B. a aruncat în mașina inculpatului cu covrigi, a apucat cu mâinile și a ținut portiera autoturismului în care se afla acesta, adresându-i în tot acest timp injurii, a lovit-o pe persoana vătămată cu un obiect contondent pe care l-a luat din portbagaj (picior de masă) în zona capului și a mâinii drepte, în mod repetat, de cel puțin două ori, provocându-i victimei următoarele leziuni traumatice: o plagă la nivelul vertexului paramedian drept, două plăgi contuze fronto-parietal dreapta paramedian, o excoriație la nivelul falangei policelui drept, leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 11-12 zile de îngrijiri medicale, fără a-i pune victimei viața în primejdie, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lovirea sau alte violențe, prev. de art. 193 alin. (2) C. pen.

Având în vedere că inculpatul a săvârșit fapta sub imperiul unei puternice emoții generate de comportamentul persoanei vătămate astfel cum a fost reținut mai sus, s-a reținut în favoarea inculpatului - circumstanța atenuantă legală a provocării prev. de art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.

Ulterior, instanța de fond a constatat că prescripția răspunderii penale devine aplicabilă în acele situații în care există o probațiune suficientă, care să susțină baza factuală pe care s-a fundamentat inițial acuzația, în caz contrar, devenind aplicabile temeiurile de achitare, reglementate de art. 16 lit. a)-d) C. proc. pen.. Pe cale de consecință, în lipsa unei astfel de baze factuale, însuși termenul de prescripție a răspunderii penale ar fi imposibil de calculat, în contextul în care acesta se raportează întotdeauna la pedeapsa prevăzută de lege pentru o anumită infracțiune, fiind necesară totodată și stabilirea momentului de la care acesta începe să curgă, în condițiile art. 154 C. pen.

Raportând aceste observații la circumstanțele particulare ale prezentei cauze, s-a constatat că, așa cum s-a reținut și mai sus, că mijloacele de probă administrate în cauză sunt apte să dovedească săvârșirea faptei de către inculpat, așa cum a fost reținută în actul de sesizare a instanței.

Prin urmare, în lumina acestor considerente, curtea de apel a constatat că poate proceda, în cele ce urmează, la analiza incidenței în cauză a instituției prescripției răspunderii penale.

În continuare, prin raportare la încadrarea juridică reținută prin rechizitoriu în sarcina inculpatului A., în forma incriminată la data săvârșirii faptei imputate acestuia din urmă, a rezultat că termenul de prescripție a răspunderii penale aplicabil pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută de 193 alin. (2) C. pen., este de 5 ani, prin raportare la maximul special prevăzut de lege, respectiv închisoarea de 5 ani.

Suplimentar celor deja învederate, prima instanță a subliniat incidența în cauză a principiului legii penale mai favorabile, reglementat de dispozițiile art. 5 alin. (1) C. pen., și a principiului activității legii penale, reglementat de art. 3 C. pen., având în vedere că, la data săvârșirii infracțiunii imputate inculpatului, nu era încă în vigoare Legea nr. 248/2023 care a modificat prevederile art. 193 C. pen., din perspectiva variantei de incriminare și a pedepselor aplicabile, motiv pentru care forma actuală a acesteia nu este incidentă situației juridice a inculpatului.

Luând în considerare dispozițiile art. 154 alin. (2) teza I C. pen., potrivit cărora, "termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârșirii infracțiunii", precum și prevederile art. 174 C. pen. care dispun că "prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice", instanța constată că termenul de 5 ani a început să curgă pentru inculpat la data de 01.11.2018, reprezentând data săvârșirii faptei imputate prin rechizitoriu, reper de ordin temporal față de care, în prezent, a intervenit prescripția răspunderii penale pentru infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

În continuare, s-a reținut că termenul de prescripție a răspunderii penale este un termen substanțial de drept penal, la calculul căruia luna și anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care a început să curgă, așa cum prevede art. 186 alin. (1) C. pen. În ceea ce privește momentul de început al termenului de prescripție, acesta este reprezentat de data săvârșirii infracțiunii, după cum stabilesc dispozițiile art. 154 alin. (1) teza I C. pen. Se mai arată că, pe lângă instituția termenului general de prescripție, legiuitorul a instituit și un termen special de prescripție în cuprinsul art. 155 alin. (4) C. pen. statuându-se că termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite împlinite oricâte întreruperi ar interveni. În ceea ce privește curgerea termenului de prescripție, relevante pentru soluționarea cauzei sunt prevederile ce reglementează suspendarea și întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, reglementate de prevederile art. 156 C. pen. și art. 155 C. pen.

Din perspectiva naturii juridice a instituției în discuție, s-a apreciat că prescripția răspunderii penale este reglementată în ansamblul ei în C. pen., neexistând o reglementare structurată a sa în C. proc. pen., acesta din urmă făcând referire la dispunerea unei soluții de clasare, respectiv de încetare a procesului penal în cazul intervenției prescripției. Deopotrivă, trebuie avut în vedere că prescripția (inclusiv în componentele ce țin de cauzele de întrerupere) este intim legată de conceptul de responsabilitate penală, care implică necesitatea existenței unei legi substanțiale care să permită persoanei să prevadă consecințele acțiunilor sale, precum și aplicabilitatea deplină a principiului legalității incriminării și a sancțiunilor. Legiuitorul român a considerat că trecerea timpului produce efecte de drept penal substanțial fie asupra răspunderii penale (prescripția răspunderii penale), fie asupra executării pedepsei (prescripția executării pedepsei), care relevă inutilitatea exercitării de către stat a funcției represive consecutiv comiterii unei infracțiuni, făcând astfel să înceteze raportul penal de conflict. În acest cadru, întreruperea prescripției este tot o instituție de drept substanțial, fiind intim legată de cea a răspunderii penale, în sensul că evită stingerea rezonanței sociale a faptei ilicite prin efectuarea unor acte din care să rezulte că statul nu a renunțat la tragerea la răspunderea penală a infractorului.

Întreruperea prescripției este prevăzută în Partea generală a C. pen. ca incident ce survine pe parcursul termenului de prescripție. Faptul că aceste acte sunt realizate în cadrul procesului penal reprezintă o formă naturală de exercitare a opțiunii represive de către stat prin intermediul unor acte judiciare, neputând să transforme natura juridică a instituției dintr-una de drept substanțial în una de procedură, ci doar să releve că răspunderea penală continuă să fie relevantă juridic prin deplasarea momentului de la care se socotește termenul de prescripție (prevederea începerii curgerii unui nou termen de prescripție de la data actului întreruptiv și incidența altei instituții de drept penal substanțial - prescripția specială a răspunderii penale). Chiar dacă actul judiciar întreruptiv este unul procesual sau procedural, acesta trebuie analizat din perspectiva efectelor pe care le produce sub aspect substanțial, atunci când a fost întocmit în mod legal. Astfel, deși principiul activității legii procesual penale este aplicabil actelor de procedură, o asemenea concluzie se raportează, în mod natural, la regulile instituite pentru încheierea valabilă a actului, avându-se în vedere inclusiv efectele sale pe plan procesual (ca de exemplu, atribuirea unei anumite calități, acordarea unor drepturi sau instituirea unor obligații etc.), fără a se putea considera că influențează și consecințele ce se produc pe plan substanțial, de vreme ce efectul produs, în situația dată - întreruperea prescripției răspunderii penale -, este eminamente de natură substanțială. Fiind o instituție de drept penal, se vor aplica în privința prescripției răspunderii penale regulile legii penale mai favorabile atât în ceea ce privește termenele, cât și în ceea ce privește cauzele de întrerupere sau suspendare.

În continuare, instanța de fond a reținut că, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională, deoarece respectivele dispoziții legale "31. (…) sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării, întrucât sintagma «oricărui act de procedură» din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale". Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituționale în ansamblul lor. Pentru a decide astfel, instanța de contencios constituțional a reținut că "55. (…) Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancționează «soluția legislativă» pe care textul de lege criticat o conținea, astfel că, (…), aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare.", ci "61. (...), prin efectele pe care le produce, (...) împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituționalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea «oricărui act de procedură în cauză», Curtea a sancționat unica soluție legislativă pe care dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau".

În consecință, Curtea Constituțională a stabilit în cuprinsul considerentelor sale că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 are natura juridică a deciziei simplă/extremă. A precizat că în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale. Plecând de la aceste aspecte și văzând efectele pronunțării deciziilor Curții Constituționale simple, efecte statuate de dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituția României, ce prevăd încetarea efectelor juridice ale normei constatate ca fiind neconstituționale în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța arată că după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei antereferite, prin O.U.G. nr. 71/30.05.2022, a fost modificat art. 155 alin. (1) C. pen. în sensul că, cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

În atare condiții, în prezenta cauză, s-a conchis în sensul că în perioada 01.11.2018 - 23.02.2022 niciunul dintre actele de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale efectuate de organele de urmărire penală nu au condus la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale. Totodată, s-a reținut incidența art. 5 alin. (1) C. pen., ce prevede că, în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii și până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă, după trecerea celor 45 de zile de la data publicării în monitorul oficial a Deciziei CCR nr. 297/2018, textul declarat neconstituțional ieșind din fondul activ al legislației naționale.

Drept urmare, având în vedere faptul că instituția prescripției răspunderii penale este eminamente una de drept substanțial, fiind aplicabilă regula mitior lex cuprinsă în art. 5 alin. (1) C. pen., s-a apreciat că singurul termen de prescripție de referință în această cauză este termenul general, prevăzut la art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen.

Așadar, prin raportare la data săvârșirii faptei (01.11.2018) s-a reținut că, în prezenta cauză, termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit la data de 31.10.2023 pentru infracțiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. (conform art. 186 alin. (1) C. pen. " la calcularea timpului luna și anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care a început să curgă").

În consecință, constatând împlinirea termenului de prescripție general pentru fapta pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, prima instanță a constatat că în prezenta cauză devin incidente efectele pe care această instituție le produce asupra situației juridice a acuzatului, astfel că, pentru toate aceste considerente, în baza art. 396 alin. (1) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., instanța va înceta procesul penal pornit față de inculpatul A..

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 396 alin. (1) și (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., cu referire la Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 și Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpat, pentru săvârșirea infracțiunii de lovirea sau alte violențe, prev. de art. 193 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. și a art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

II. SUB ASPECTUL LATURII CIVILE:

Curtea de apel a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. (1) C. proc. pen., "acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale".

Pe cale de consecință, instanță de fond a făcut aplicarea subsecventă a prevederilor art. 1349 C. civ., pentru a identifica dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în sarcina inculpatului. În acest sens, potrivit art. 1349, alin. (1) și (2) C. civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane", întrucât "cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

În acest context, s-a constatat, în acord cu prevederile art. 1382 C. civ., că pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane pentru fapta proprie, este necesar să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, a vinovăției celui căruia i se impută fapta ilicită, a unui prejudiciu și a unei legături de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Raportând prevederile legale citate în cele ce precedă la circumstanțele faptice ale prezentei cauze, s-a observat că, în concret, s-au constituit în mod legal parte civilă în cauză persoana vătămată B., Spitalul Clinic de Urgență București și Serviciul de Ambulanță București-Ilfov.

Cu referire la prima solicitare cu acest obiect dedusă judecății, s-a constatat că persoana vătămată B. a arătat că se constituie parte civilă împotriva inculpatului, cu suma de 873.679 RON cu titlu de daune materiale și 300.000 RON, daune morale.

Astfel, în ceea ce privește fapta ilicită, instanță de fond a reținut că aceasta este orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv sau obiceiul locului, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane sau interesului legitim și serios ce creează aparența unui drept subiectiv, potrivit art. 1359 C. civ.

În cauză, s-a reținut că fapta ilicită este reprezentată de acțiunea inculpatului A. care, în seara zilei de 01.11.2018, în jurul orei 18:30, în timp ce se afla în fața imobilului din (...), a lovit-o pe persoana vătămată B. cu un obiect contondent pe care l-a luat din portbagaj (picior de masă) în zona capului și a mâinii drepte, în mod repetat, de cel puțin două ori, provocându-i victimei leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 11-12 zile de îngrijiri medicale.

În acest context, prima instanță a apreciat că fapta ilicită, astfel cum a fost reținută mai sus, reiese din coroborarea mijloacelor de probă astfel cum au fost prezentate cu prilejul analizei laturii penale a cauzei.

În ceea ce privește vinovăția inculpatului, Curtea apreciază că aceasta rezultă în condițiile art. 16 alin. (2) teza I C. civ., având un conținut similar cu art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., în sensul că inculpatul a prevăzut rezultatul potențial al faptei sale ilicite săvârșite, urmărind survenirea acestuia.

Cu privire la prejudiciu, în general, acesta este reprezentat de rezultatul negativ al încălcării ilicite a dreptului subiectiv sau a interesului legitim și serios.

Potrivit art. 1381 alin. (1) și (2) C. civ., "orice prejudiciu dă dreptul la reparație", drept ce "se naște din ziua cauzării" acestuia, "chiar dacă nu poate fi valorificat imediat". De asemenea, conform art. 1385 alin. (1) C. civ., "prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel".

Din perspectiva condiției analizate, în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale la care este îndreptățit numitul B., instanța de fond a avut în vedere tipul și zona leziunilor cauzate, astfel cum acestea rezultă din actele medicale aflate la dosarul de urmărire penală, coroborate cu eventualul efect al acestora pe termen lung, evaluate în contextul producerii leziunilor traumatice.

În acest sens, s-a notat că fapta culpabilă a inculpatului a fost nu doar in abstracto, dar și in concreto, de natură să îi cauzeze persoanei vătămate B. prejudicii de ordin moral, constând în suferința fizică și/sau psihică, șocul și traumele îndurate în perioada necesară vindecării leziunilor suferite.

Mai precis, prima instanță nu a contestat că este posibil ca persoana vătămată B. să se fi confruntat cu stări de angoasă, frustrare, neliniște, neputință sau chiar dezamăgire, în urma săvârșirii asupra sa a faptei ilicite imputate inculpatului, motiv pentru care, față de natura intrinsecă a acestor sentimente, s-a precizat că instanța nu poate decât să încerce să stabilească valoarea pecuniară necesară părții civile în scopul compensării dificultăților astfel generate, în condițiile în care ceea ce se solicită rezidă în oferirea unei reparații pecuniare a unui prejudiciu abstract.

În acest sens, s-a avut în vedere, în principal, tipul și zona leziunilor suferite în urma conduitei ilicite adoptată de inculpat, dar și efectele asupra stării psihice ale acestuia ulterior loviturilor suferite.

Pe cale de consecință, s-a constatat, din perspectiva laturii civile, întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, cu mențiunea că sub aspectul raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, nu s-au interpus eventuale cauze de ordin extern anterioare, concomitente ori subsecvente.

Totodată, sub acest aspect, prima instanță, în vederea evaluării acțiuni civile, a reținut și împrejurarea că fapta ilicită săvârșită de inculpat a fost generată de atitudinea provocatoare a persoanei vătămate.

În acest cadru, pentru aceste considerente și, având în vedere suferințele pricinuite părții civile a apreciat cuantumul daunelor morale la care este îndreptățită partea civilă la suma de 10.000 RON.

În ceea ce privește solicitarea sumei de 873.679 RON cu titlu de daune materiale, s-a constatat că partea civilă a invocat șocul suferit și a loviturilor primite în cap care i-au cauzat dureri de cap timp de câteva luni pentru care a urmat un tratament medicamentos așa cum a rezultat și din consultațiile medicale și scrisorile medicale de la medicul specialist neurolog, psihiatru și medicul de familie atașate cererii.

Referitor la acest aspect s-a reținut că partea civilă a învederat, de asemenea, că loviturile i-au cauzat insomnii, dureri de cap și i-a afectat capacitatea de concentrare și atenția distributivă iar acest ultim aspect i-a afectat si activitatea profesională pe termen lung si a arătat că nu mai poate conduce camioane de mare tonaj, calificarea sa fiind de șofer de camioane de mare tonaj, cisterne de combustibil și materiale inflamabile cât și utilaje agabaritice, motiv pentru care în anul 2019 nu a mai putut prelungi atestatele și licențele necesare pentru a practica această meserie.

De asemenea, s-a notat că persoana vătămată a arătat că i s-a refuzat eliberarea actelor medicale premergătoare necesare (aviz medical și fișa de aptitudine medicina muncii) pentru prelungirea atestatelor chiar de către soția sa F., care îi este medic de familie curant cât și medic specialist de medicina muncii, urmare a scrisorii Medicale emisă de dr. G. la data de 13.11.2018 care a constatat starea sa psihică, scăpările de memorie, lipsa de concentrare cât și schimbările survenite după incidentul violent, fiind diagnosticat cu tulburări cognitive, episoade depresive, tulburare anxioasă și depresivă mixtă, stare de stres posttraumatic, fiind necesar tratament medicamentos, care i-a afectat capacitatea psihică de a mai conduce utilaje grele, agabaritice, cisterne etc.

A mai învederat persoana vătămată că această împrejurare ar fi avut și un mare impact financiar, datorită faptului că aceste calificări sunt remunerate cu foarte mult peste media unui salariu mediu obișnuit. Astfel, a arătat că în luna ianuarie a semnat un contract de muncă pe perioadă nedeterminată ca operator șofer Transporturi Agabaritice cu Firma H. cu contract de muncă pe termen nedeterminat fiind remunerat cu suma de 900 Lire sterline pe săptămână plus diferite bonusuri de încă aproximativ 250 lire pentru zilele de sâmbătă lucrate, totalizând un venit de aproximativ 4000 lire sterline lunar net. A revenit în țară în luna octombrie 2018, pentru o pauză de 4 luni timp în care urma să își reînnoiască și licențele necesare care urmau să îi expire în anul 2019, după care trebuia să își reia serviciul în data de 1 februarie conform contractului.

Pentru aceste motive, s-a solicitat suma de 870.000 Ron, sumă ce reprezintă suma totală încasată pe parcursul a trei ani calendaristici și calculată din suma de 144.000 lire sterline la cursul zilei.

De asemenea, s-a arătat că la data incidentului, purta o jachetă bomber din piele pentru care i-a fost tăiată cu foarfeca în timpul intervenției de resuscitare și intubare din ambulanță, pentru care a plătit suma 3679 Ron la data achiziției dar pentru care nu poate prezenta chitanță deoarece nu păstrează chitanțele obiectelor de îmbrăcăminte.

În analiza sumelor solicitate cu titlu de daune materiale, instanța de fond a precizat că trebuie luate în considerare doar probele ce sunt în măsură să ateste cu claritate și neîndoielnic care au fost sumele efectiv cheltuite sau pierderea materială concret suferită, ca efect direct al faptei ilicite a inculpatului, în evaluarea acestui tip de prejudiciu, spre deosebire de modul de compensare al prejudiciului de natură nepatrimonială, nefiind posibil a se prezuma sau a se aprecia care ar fi putut fi cuantumul cheltuielilor efectiv realizate de partea civilă, atât timp când legea impune obligația de reparare a prejudiciului care este cert, atât ca existență, cât și ca valoare.

Deși, potrivit art. 1385 alin. (1) și (3) C. civ., prejudiciul suferit printr-o faptă ilicită este supus principiului reparației integrale, instanța reține că prin înscrisurile depuse, partea civilă nu a făcut dovada prejudiciului învederat.

Astfel, s-a constata că la dosarul cauzei nu există înscrisuri medicale sau de altă natură apte să probeze susținerile persoanei vătămate în ceea ce privește prejudiciul material suferit ca urmare a leziunilor produse prin comiterea infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

În continuarea curtea de apel a arătat că simplul fapt că ulterior săvârșirii infracțiunii, persoana vătămată nu a mai putut prelungi atestatele și licențele necesare practicării profesiei, nu conduce în mod automat