ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 30 ianuarie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulate de inculpatul A. constată următoarele:

a. Prin sentința penală nr. 133 din 9 februarie 2024, pronunțată de Judecătoria Constanța, în al doilea ciclu procesual, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 399 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de participatie improprie la folosirea la autoritatea vamală de documente vamale de transport sau comerciale falsificate, prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 273 din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (9 acte materiale), ca efect al intervenirii prescripției răspunderii penale.

În baza art. 19 și art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357 și art. 1381 C. civ., s-a admis acțiunea civilă exercitată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională Vamală București, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, dispunându-se obligarea inculpatului A. la plata către aceasta, cu titlu de daune materiale, a sumei de 394,010 RON, precum și la plata obligațiilor fiscale accesorii calculate de la data de 15 noiembrie 2017 până la data plății efective.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. s-a dispus menținerea măsurii sechestrului asigurător dispusă prin ordonanța nr. 3270/P/2013 din 18 decembrie 2017 asupra imobilului compus din teren intravilan, în suprafață de 472 mp. și 103,71 mp. și clădire în suprafață de 369,93 mp. din comună Dobrești, str. x, jud. Ilfov, aparținând numitului A., până la concurența sumei de 138.829 RON, în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune.

În baza art. 275 alin. (1), pct. 3, lit. b) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 11.000 de RON (din care 1000 RON pentru faza de urmărire penală și 10.000 RON pentru faza judecății), cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța și inculpatul A..

b. Prin decizia penală nr. 938/P din 10 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța împotriva sentinței penale nr. 133 din 9 februarie 2024 pronunțată de Judecătoria Constanța, s-a desființat, în parte, hotărârea apelată, iar în urma rejudecării s-a dispus:

În baza art. 404 alin. (4) lit. i) C. proc. pen. în referire la art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-au desființat următoarele înscrisuri: factura comercială nr. x/5553(A)/18.08.2008 emisa de exportator B. din Iordania către S.C. C. S.R.L. București; factura comercială nr. x/5553(R)/18.08.2008 emisa de exportator B. din Iordania către S.C. C. S.R.L. București; factura comercială nr. x/5645(C)/27.09.2008 emisa de exportator D. din Iordania către S.C. C. S.R.L. București; factura comercială nr. x/5645(D)/27.09.2008 emisa de exportator D. din Iordania către S.C. C. S.R.L. București; factura comercială nr. 3269/19.11.2008 emisa de exportator E. din Iordania către S.C. C. S.R.L. București; factura comercială nr. x/5741(B)/16.11.2008 emisa de exportator D. din Iordania către S.C. C. S.R.L. București; factura comercială nr. x/5741(A)/16.11.2008 emisă de exportator D. din Iordania către S.C. C. S.R.L. București; factura comercială nr. x/5743/13.11.2008 emisa de exportator D. din Iordania către S.C. C. S.R.L. București și factura comercială nr. x/26.06.2009 emisa de exportator D. din Iordania către S.C. C. S.R.L. București.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., art. 397 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 249 C. proc. pen. s-a menținut măsura sechestrului asigurător instituită prin ordonanța nr. 3270/P/2013 din 18.12.2017 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 4 București asupra imobilului compus din teren intravilan, în suprafață de 472 mp. și 103,71 mp. și clădire în suprafață de 369,93 mp. din comună Dobrești, str. x, jud. Ilfov, aparținând inculpatului A., până la concurența sumei de 394.010 RON, precum și a obligațiilor fiscale accesorii, conform Codului de procedură fiscală, calculate de la data de 15.11.2017 și până la data achitării integrale a debitului.

S-au înlăturat dispozițiile contrare deciziei din hotărârea apelată și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța au fost lăsate în sarcina statului.

Totodată, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 133 din 9 februarie 2024 pronunțată de Judecătoria Constanța, dispunându-se obligarea apelatului la plata sumei de 600 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, respectiv avansarea din fondurile Ministerului Justiției în favoarea Baroului Constanța a onorariului (parțial) cuvenit apărătorului desemnat din oficiu (236 de RON).

c. La data de 8 noiembrie 2024, inculpatul A. a formulat recurs în casație împotriva deciziei penale nr. 938/P din 10 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, prin avocat F..

După efectuarea comunicărilor prev. de art. 439 C. proc. pen., Curtea de Apel Constanța a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde a fost înregistrat, pe rolul secției penale, la data de 9 decembrie 2024, sub nr. x/2018*, fiind repartizat aleatoriu completului C10 Filtru.

Prin referatul din aceeași dată, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea examinării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 30 ianuarie 2025.

În conformitate cu dispozițiile art. 439 alin. (5) C. proc. pen., magistratul asistent desemnat în cauză a întocmit și depus la dosar raportul asupra cererii de recurs în casație.

*****

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație formulate de inculpatul A. în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Alineatul (4) al aceluiași text de lege stabilește că, în cazul în care instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 434 - 438, dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și trimite cauza în vederea judecării recursului în casație.

În acest context normativ, procedând la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătoru de filtru constată că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen. și îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casație.

Cererea îndeplinește și condiția prevăzută de art. 436 alin. (1) și (6) C. proc. pen., fiind formulată de inculpatul A., care a formulat și apel în cauză.

În fine, cererea îndeplinește condițiile prevăzute de art. 437 alin. (1), lit. a), b) și d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicate numele și prenumele recurentului, domiciliul acestuia și hotărârea care se atacă, deopotrivă, cererea fiind semnată de apărătorul recurentului inculpat.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1), lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că recurentul inculpat A. și-a întemeiat demersul judiciar pe cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În argumentarea acestuia, apărarea a arătat, în esență, că față de recurent s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, deși existau probe din care rezulta că fapta imputată acestuia nu există, astfel că soluția corectă ce se impunea a fi pronunțată în cauză era aceea de achitare a inculpatului, iar nu de încetare a procesului penal față de acesta.

În acest sens, a arătat că în sarcina inculpatului s-a reținut săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 273 din Legea nr. 86/2006, deși nu a fost probată existența unei acțiuni de falsificare ori de folosire de documente falsificate care să conducă la reținerea acesteia, singurele acțiuni ce se circumscriu elementului material al laturii obiective a infracțiunii anterior menționate.

Practic, instanța de apel a reținut că "fapta există, constituie infracțiune și a fost comisă de inculpatul A.", precum și că aceasta a fost comisă cu intenție directă deoarece inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale și l-a urmărit, forma de participație reținută de instanța de apel fiind aceea a instigării.

Aceasta în condițiile în care în cauză nu s-a probat nicio acțiune a inculpatului de determinare sau înlesnire a săvârșirii acestei infracțiuni, menită a conferi caracter penal activității sale și chiar organele de urmărire penală, stabilind limitele judecății la momentul sesizării instanței, nu au calificat presupusa faptă săvârșită și reținută în sarcina inculpatului drept act de instigare ori de complicitate, deși acestea sunt singurele forme de participatie penală care conferă infracțiunii caracter impropriu.

Raportat la dispozițiile art. 52 alin. (3) C. pen., participația improprie (determinată în funcție de atitudinea psihică a participanților la comiterea faptei) implică săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către autor (care acționează fără vinovăție sau din culpă), iar participantul (instigator sau complice) acționează întotdeauna cu intenție (directă sau indirectă).

Or, în speță, nici parchetul și nici judecătorul fondului nu au individualizat calitatea în care ar fi acționat inculpatul (instigator sau complice) și nici forma de vinovăție a acestuia, nefiind stabilită, dincolo de orice îndoială rezonabilă, modalitatea de săvârșire a faptei, care este insuficient descrisă în actul de sesizare.

De altfel, instigarea sau complicitatea la săvârșirea unei fapte pot fi reținute ca forme de participație penală doar dacă există o faptă tipică și antijuridică săvârșită de autor. În cazul de față, însă, din raportul de expertiză contabilă efectuat în faza de rejudecare a fondului rezultă că nu a existat o fapta prevăzută de legea penală și nici nu a fost cauzat vreun prejudiciu care să atragă răspunderea penală a inculpatului.

La dosarul cauzei există probe care atestă realitatea operațiunilor de import - export efectuate, fiind identificate de către experții care au elaborat rapoarte de expertiză, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, atât facturile emise în baza acestor operațiuni, cât și plățile respectivelor facturi. Cu toate acestea, fără a face o analiza temeinică a acestor înscrisuri, care erau de natură a proba nevinovăția inculpatului, instanța de apel a optat pentru constatarea impedimentului prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. privind incidența prescripției răspunderii penale.

Practic, instanța de apel s-a raliat concluziilor raportului de expertiză întocmit în faza de urmărire penală potrivit cărora:

"nu s-a precizat pe toate documentele de plată numărul facturii achitate, unele documente fiind fără explicații", ignorând însă concluziile raportului de expertiză efectuat în faza de judecată.

De altfel, chiar și martorul G. a declarat, în fața judecătorului fondului, că facturile declarate la vamă erau cele originale, primite de la furnizorii din Iordania și că, pentru acestea, inculpatul, în calitate de administrator al S.C. C. S.R.L., plătea taxele și impozitele, conform facturilor emise și fără a subevalua produsele achiziționate. De altfel, acest aspect a rezultat în mod indubitabil și din expertiza contabilă efectuată în rejudecarea cauzei, însă a fost ignorat de către instanța de apel.

Altfel spus, deși expertiza contabilă efectuată în fond a concluzionat că pentru mărfurile importate și declarate autorităților vamale române, respectiv cele 9 facturi provenind din Iordania, nu există un prejudiciu fiscal, taxele vamale și TVA-ul datorat de importator calculându-se corect odată cu emiterea DVI pentru fiecare import, instanța de apel, în acord cu judecătorul fondului, a ignorat că:

"unele plăți care formează suma de 360.960 USD achită facturi emise înaintea perioadei care face obiectul cauzei, fără a se verifica însă veridicitatea acestora", bazându-se strict pe faptul că plățile au fost efectuate în perioada expertizată.

În acest fel, instanța de apel a interpretat extrasele de cont aflate la dosarul cauzei în defavoarea inculpatului, apreciind că nu poate să verifice veridicitatea facturilor emise anterior (facturi care nici nu făceau obiectul cercetării) și reținând că:

"în acest context, instanța are în vedere aspectele reținute în cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cursul urmăririi penale potrivit cărora nu s-a precizat pe toate documentele de plată numărul facturii achitate, unele documente fiind fără explicații, altele având explicații de genul ton în ulei vegetal, ciuperci, conserve de compot ananas". Or, procedând astfel, instanța de apel a încălcat flagrant prezumția de nevinovăție a inculpatului garantată de art. 4 alin. (2) C. proc. pen., conform căruia:

"După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului".

Prin urmare, instanța de apel a omis să ia în considerare faptul că:

"cele 9 facturi ce fac obiectul dosarului reprezintă doar o parte din totalul de 42 de facturi ce au făcut obiectul sumelor plătite de către societate partenerilor săi din Iordania", aspecte menționate de expertul desemnat de instanța fondului să efectueze expertiza contabilă, care a concluzionat, urmare a analizei efectuate asupra întregii documentații contabile aferente societății C. S.R.L., că "toate plățile externe au fost pe deplin justificate prin facturi și documente însoțitoare ce atestau efectuarea importurilor de mărfuri și

t

implicit, datoria de plată".

Mai mult, în mod eronat, instanța de apel și-a susținut ralierea la concluziile raportului de expertiză efectuat în faza de urmărire penală prin raportare la documentele obținute de către OLAF. Aceasta în condițiile în care, astfel cum s-a reținut prin expertiza efectuată în faza de judecată, raportat la datele prezentate în facturile puse la dispoziție de OLAF nu rezultă că importurile respective au fost realizate și declarate, astfel că:

"în consecință nu pot exista sume certe, exigibile care să constituie un prejudiciu".

Totodată, instanța de apel și-a însușit opinia judecătorului fondului în sensul lipsei unei corespondențe între concluziile expertului din faza de judecată și declarația martorului G. privind natura bunurilor importate, ignorând activitățile autorizate ale societății C. S.R.L., care cuprindeau o gamă mult mai variată de activități de comerț, față de cele pe care martorul și le-a amintit, dar și faptul că probele se interpretează coroborat, iar nu prin considerarea ca adevărată a unei singure probe, respectiv a concluziilor raportului de expertiză și a obiectului de activitate al societății, astfel cum apare declarat la O.N.R.C.

Or, toate aceste aspecte converg către pronunțarea unei soluții de achitare a inculpatului, ca urmare a faptului că nu a fost probată, dincolo de orice dubiu rezonabil, săvârșirea de către acesta a unei fapte prevăzute de legea penală și nici întrunirea celorlalte elemente constitutive ale infracțiunii.

Tocmai de aceea, soluția de încetare a procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii, dispusă de instanțele de fond, este nelegală, aceasta putând interveni doar în cazurile în care se probează că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, însă există un caz de impiedicare a atragerii răspunderii penale, condiției neîndeplinită în cauză.

Mai mult, ca și consecință a lipsei faptei imputate, nici prejudiciul la plata căruia a fost obligat inculpatul nu este cert, din raportul de expertiză efectuat în faza judecății reieșind că în speță nu a fost produs niciun prejudiciu și că toate operațiunile comerciale au fost reale. Prin urmare, și soluția de obligare a inculpatului la plata prejudiciului, cât și cea de desființare a celor 9 facturi emise de firmele exportatoare, sunt nelegale. Probele administrate în cauză nu au dovedit caracterul fals al facturilor ci, dimpotrivă, corespondența dintre cele emise de furnizorii din Iordania și plățile efectuate de inculpat pentru societatea al cărei administrator era la momentul de referință.

În acest sens trebuie avut în vedere efectul produs prin desființarea unui înscris în cadrul unui proces penal (privit ca instrumentum probationis, iar nu ca negotium juris), măsură care nu constituie, în sine, o modalitate de reparare în natură a prejudiciului produs prin infracțiune.

De altfel, posibilitatea de desființare a înscrisurilor poate surveni numai în situația în care se demonstrează, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că un înscris este falsificat. În cauză nu s-a demonstrat însă acest lucru, existând corespondență între facturile emise de furnizor (societățile din Iordania) și plățile efectuate de cumpărător (S.C. C. S.R.L.).

În concluzie, apărarea a susținut că, în sfera cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., înțelege să critice faptul că, deși la dosarul cauzei există dovezi clare privind inexistența faptei imputate inculpatului și, pe cale de consecință, și a așa-zisului prejudiciu adus bugetului de stat (astfel cum s-a reținut și în cadrul raportului de expertiză efectuat în faza judecății), astfel că soluția care se impunea era aceea de achitare a recurentului, atât instanța fondului, cât și cea de apel au ignorat solicitarea acestuia de continuare a procesului penal, reținând că:

"fapta inculpatului A. care în calitate de administrator al S.C. C. S.R.L., CUI x i-a înmânat martorului G. un număr de 9 facturi externe de achiziție conserve în perioada 15.10.2008 - 04.08.2009 din Thailanda pentru ca acesta, fără să cunoască că erau false, să le depună la Biroul Vamal Constanța Sud-Agigea (...) întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 52 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 273 din Legea 86/2006 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (9 acte materiale)".

Or, în măsura în care instanța de apel ar fi făcut o judicioasă analiza a traseului mărfurilor achiziționate, prin raportare la toate documentele contabile existente, ar fi observat corespondența între documentele ce atestă mărfurile achiziționate de inculpat din Iordania și sumele plătite furnizorilor din această țară, precum și lipsa vreunei legături între prețul cu care bunurile ar fi fost achiziționate de partenerii comerciali din Iordania, de la distribuitorii acestora din Thailanda, și prețul cu care recurentul a achiziționat aceste bunuri, preț ce a fost în mod corect declarat la autoritățile vamale române.

Relevante sub acest aspect sunt concluziile expertului contabil H., care a precizat că nu există note de comandă sau corespondență comercială cu firme din Thailanda și nici plăți către firme din Thailanda, astfel încât nu este corectă raportarea unor așa-zise mărfuri subevaluate la prețurile practicate de țara de origine (Thailanda), cu care inculpatul nu a avut nicio legătură, ci raportarea trebuie făcută la țara din care a achiziționat bunurile, respectiv Iordania, singura cu care acesta a derulat raporturi comerciale și față de care a fost probată corespondența între facturile emise și plățile efectuate de recurent.

Prin urmare, în condițiile în care elementul material al infracțiunii imputate inculpatului nu poate fi probat/confirmat, acuzația organului de urmărire penală nu mai poate fi susținută, fiind pusă în discuție însăși natura de faptă penală a acuzației aduse recurentului și chiar existența acesteia.

Pentru argumentele prezentate, apărarea a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale atacate și, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de participatie improprie la folosirea la autoritatea vamală de documente vamale de transport sau comerciale falsificate, prevăzută de art. 52 alin. (3) raportat la art. 273 din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (9 acte materiale).

*****

Raportat la criteriile de exigență ale condiției de admisibilitate analizate, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că aspectele invocate de recurentul inculpat A. în actualul cadru procesual, care vizează, în esență, incidența impedimentului la exercitarea acțiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (respectiv inexistența materială a faptei ce face obiectul acuzației ce i se aduce în cauză), cu consecințele de rigoare în planul laturii civile cauzei a cauzei (inexistența prejudiciului), nu se circumscriu, nici măcar formal, cazului de recurs în casație invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Acest caz de recurs în casație, potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal", vizează exclusiv situațiile în care, în raport cu actele și lucrările dosarului, s-a reținut în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen. (respectiv lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se încetarea procesului penal.

Deși, prin intermediul recursului în casație întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., se poate tinde, ca o consecință a trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, atât la pronunțarea unei soluții de condamnare sau de renunțare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei (dacă este formulat de procuror sau partea civilă), cât și la pronunțarea unei hotărâri de achitare a inculpatului (când este exercitat de acesta), calea extraordinară de atac poate fi promovată doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii, respectiv doar în acele situații în care instanțele de fond au reținut incidența dispozițiilor legale care reglementează o cauză de încetare a procesului penal, cu toate că acestea nu erau aplicabile.

În speță, critica recurentului inculpat A. privind soluția de încetare a procesului penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii de participatie improprie la folosirea la autoritatea vamală de documente vamale de transport sau comerciale falsificate, prev. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 273 din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (9 acte materiale), ca efect al intervenirii prescripției răspunderii penale, se fundamentează, așa cum s-a arătat anterior, nu pe faptul reținerii eronate a impedimentului la exercitarea acțiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care poate face obiectul evaluării instanței prin prisma cazului de recurs în casație precitat, ci pe omisiunea reținerii în cauză a incidenței impedimentului prev. de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care nu se subsumează cazului prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Or, formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casație, împrejurare care atrage nerespectarea condiției de admisibilitate prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilității recursului în casație, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puțin la nivel teoretic, de a provoca o verificare pe fond a căii extraordinare de atac formulate, condiție neîndeplinită în speță.

Distinct de această concluzie, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că, în actualul cadru procesual, apărarea recurentului susține, în esență, că probele administrate în cauză nu stabilesc nici existența faptei pentru care a fost cercetat și, cu atât mai puțin, vinovăția sa în comiterea ei.

Or, aceste critici aduc în discuție aspecte de temeinicie a hotărârii recurate, iar nu de legalitate, întrucât tind la reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator administrat în cauză, aspecte care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată.

Practic, în actualul cadru procesual, instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Pentru considerentele expuse, constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 938/P din data de 10 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie nu îndeplinește condiția de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., raportat la art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., o va respinge, ca inadmisibilă.

Urmare acestei soluții, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 938/P din data de 10 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2025.