ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 428/2025

Ședința publică din data de 12 iunie 2025

Deliberând asupra recursului formulat de petenta A. împotriva încheierii din data de 03 aprilie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2023, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 03 aprilie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2023, s-au respins, ca inadmisibile, cererile formulate de petenta A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 303/2004, art. 52 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., coroborat cu art. 341 alin. (6) lit. c) din C. proc. pen., art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 și art. 341 alin. (2) C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, s-a reținut că, în dosarul nr. x/2023 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, având ca obiect plângere împotriva ordonanței nr. 125/P/2022 din 16 august 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, formându-se dosarul nr. x/2023, solicitarea intimatei A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 303/2004, art. 52 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. coroborat cu art. 341 alin. (6) lit. c) din C. proc. pen., art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 și art. 341 alin. (2) C. proc. pen., nu îndeplinește cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată; instanța de judecată verifică sub aspectul realizării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, ceea ce nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Analizând condițiile referitoare la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte, în Completul de cameră preliminară, a constatat că excepția a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în procedura examinării plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată reglementată de art. 340 - art. 341 C. proc. pen., de către o parte din proces, respectiv intimata A. și are în vedere neconstituționalitatea unor dispoziții legale în vigoare, fără ca textele criticate să fi fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Însă, cerința ca excepțiile să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia nu este realizată, Înalta Curte considerând că instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional, în condițiile în care este necesar a verifica și măsura în care o astfel de excepție tinde, în mod real, la învestirea Curții Constituționale cu un examen al conformității dintre înțelesul normei legale și exigențele Constituției, prerogativă recunoscută Curții prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Astfel, în privința excepțiilor de neconstituționalitate a art. 99 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 303/2004 și art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, analizând relevanța în speță, Înalta Curte a constatat lipsa unei legături efective între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei.

Cu privire la excepțiile de neconstituționalitate a art. 52 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. coroborat cu art. 341 alin. (6) lit. c) din C. proc. pen. și art. 341 alin. (2) din C. proc. pen., s-a reținut că doar aparent sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 întrucât nu sunt invocate excepții de neconstituționalitate propriu-zise.

În acest sens, s-a avut în vedere că motivele invocate nu reflectă veritabile critici de constituționalitate deoarece acestea nu vizează corespondența textelor legale cu legea fundamentală ci, în realitate, se critică modalitatea de legiferare, urmărind ca finalitate, în principal, obținerea unei modificări legislative de esență în privința soluției reglementate de dispozițiile art. 341 alin. (6) lit. c) din C. proc. pen., respectiv modalitatea de interpretare și aplicare a legii, cu referire la prevederile art. 341 alin. (2) din C. proc. pen., ceea ce excede competenței instanței de contencios constituțional.

În consecință, scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiată pe o dispoziție neconstituțională. Premisa sesizării instanței constituționale o constituie, așadar, constatarea inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepția urmărește, în mod real și efectiv, să obțină concursul Curții, în considerarea și limitele stricte ale competenței sale constituționale. O atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum s-a constatat în speță, autorul excepției nu tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României.

Împotriva încheierii din data de 03 aprilie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2023, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, petenta-intimată A. a declarat recurs.

Pe fond, în esență, recurenta A. a solicitat admiterea recursului, arătând că sunt îndeplinite condițiile de sesizare a Curții Constituționale, având în vedere încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 11, art. 16 alin. (2), art. 20 rap. la art. 21, art. 124 alin. (1) și (3), art. 126 din Constituția României, precum și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.

La data de 12 iunie 2025, recurenta a transmis un memoriu prin care a invocat conform art. 52 alin. (2) din C. proc. pen. nelegala compunere a completului de judecată cu soluționarea chestiunii prejudiciale constând în nelegalitatea art. 65 alin. (4) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, solicitând amânarea în vederea citării Înaltei Curți de Casație și Justiție și suspendarea provizorie a efectelor art. 52 alin. (2) din C. proc. pen., precum și sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului cu cererea de aviz consultativ conform Protocolului 16.

Examinând recursul formulat împotriva încheierii din data de 03 aprilie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prealabil, în ceea ce privește memoriul depus, prin care petenta a invocat nelegala compunere a completului de judecată și, conform art. 52 alin. (2) din C. proc. pen., a solicitat amânarea în vederea citării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea chestiunii prejudiciale constând în nelegalitatea art. 65 alin. (4) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție și suspendarea provizorie a efectelor art. 52 alin. (2) din C. proc. pen., precum și sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului cu cererea de aviz consultativ conform Protocolului 16, Înalta Curte constată că aspectele invocate nu se circumscriu unei chestiuni prealabile, potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (2) din C. proc. pen., dispoziții legale privind compunerea completului de judecată nefiind încălcate.

Astfel, având în vedere că potrivit art. 109 alin. (1) și (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești nu este reglementată situația în care completul imediat următor admite solicitarea de recuzare a unui singur membru al completului, situația constatată fiind apreciată ca similară cu situația reglementată de dispozițiile art. 65 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul s-a întregit cu judecătorul de permanență din data de 12.06.2025, fiind respectate dispozițiile legale în materie.

Referitor la legalitatea completului de judecată, Înalta Curte, verificând din oficiu, constată că cererea vizând recursul formulat de recurenta A. împotriva încheierii din data de 03 aprilie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2023, a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 10 aprilie 2025, sub dosar nr. x/2023.1, fiind repartizat aleatoriu Completului 6, cu termen de judecată la data de 17 aprilie 2025.

Urmare formulării declarației de abținere de către doamna judecător B., prin încheierea din 17 aprilie 2025, s-a admis declarația de abținere și s-a stabilit că aceasta nu va participa la soluționarea dosarului nr. x/2023 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, întregirea completului de judecată realizându-se în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (4) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, prin încheierea din 17 aprilie 2025, s-a admis declarația de abținere formulată de doamna magistrat asistent C., în dosarul nr. x/2023.1, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

La termenul de judecată din 17 aprilie 2025, având în vedere cererea de recuzare a tuturor membrilor completului de judecată, formulată de recurenta A., s-a dispus amânarea judecării cauzei la data de 12 iunie 2025.

În vederea soluționării cererii de recuzare, s-a procedat conform art. 109 alin. (1) și (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, respectiv incidentele procedurale referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abținerea tuturor membrilor completului de judecată, se vor soluționa de completul cu numărul imediat următor, care judecă în aceeași materie. Prin încheierea din 20 mai 2025, cu majoritate, s-a admis cererea de recuzare a judecătorului D. formulată de recurenta A. în dosarul nr. x/2023.1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală și s-a respins cererea de recuzare a judecătorilor E. și F. formulată de recurenta A. în aceeași cauză.

Așadar, cauza nu putea rămâne la Completul nr. 7, ce a soluționat cererea de recuzare, întrucât chiar dacă recuzarea a vizat întregul complet, având în vedere admiterea incidentului procedural cu privire doar a unui membru al completului de judecată, situație în care completul ce a soluționat incidentul s-a întregit cu judecătorul de permanență din data de 12.06.2025, astfel că nu se putea asigura participarea Completului nr. 7 pentru soluționarea cauzei, câtă vreme a fost desemnat pentru soluționarea incidentului față de întregul complet și s-a admis cererea de recuzare, în parte, doar față de un singur membru al completului. În acest caz, sunt aplicabile dispozițiile art. 65 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nefiind nicio justificare ca și doi ceilalți membri ai completului să fie scoși din cauză.

Prin urmare, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 52 alin. (2) din C. proc. pen., invocate de recurentă, astfel că solicitările formulate privind citarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și amânarea cauzei, fiind nefondate.

Totodată, dispozițiile invocate de recurentă din Legea contenciosului administrativ, respectiv art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, nu pot face obiectul analizării în prezenta cauză.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Art. 8 din aceeași lege stabilește că, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă.

Câtă vreme recurenta nu a atacat hotărârile Colegiului de conducere privind compunerea completului de judecată și planificarea de permanență a judecătorilor ce asigură constituirea completurilor cu ocazia incidentelor procedurale nu sunt aplicabile dispozițiile contenciosului administrativ pe calea chestiunii prejudiciabile.

Pe fond, în legătură cu solicitarea recurentei de a sesiza Curtea Constituțională, Înalta Curte consideră că nu este admisibilă.

Reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții din cuprinsul unor asemenea acte normative în vigoare la momentul invocării; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

De asemenea, sesizarea Curții Constituționale este admisibilă numai în măsura în care prin excepția invocată se tinde la constatarea neconformității unei prevederi dintr-o lege cu Constituția României, iar nu și atunci când se urmărește modificarea sau completarea acesteia, situație în care competența îi revine în exclusivitate, conform dispozițiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, în timp ce instanța de contencios constituțional este chemată să se pronunțe numai asupra constituționalității actelor, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, așa cum rezultă din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Altfel spus, excepția de neconstituționalitate reprezintă singurul mijloc procedural prin care se asigură o analiză a conformității dispozițiilor legale la care aceasta face referire cu Constituția, control care însă poate fi realizat doar de instanța de contencios constituțional, atribuțiile instanței în fața căreia s-a ridicat respectiva excepție fiind limitate la a efectua un examen asupra îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în funcție de care sesizează sau nu Curtea.

Pe de altă parte, referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Așadar, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

Din această perspectivă, făcând o analiză a dispozițiilor legale prin raportare la prezenta cauză, Înalta Curte, în acord cu judecătorul de cameră preliminară, constată că sunt întrunite trei din cele patru condiții, întrucât excepția a fost invocată de recurenta A., în dosarul nr. x/2023, aflat pe rolul Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, ce are ca obiect plângerea formulată de petenții G., H., I., Compania de Cercetări Aplicative și Investiții S.A. și J. și Compania S.A. împotriva ordonanței nr. 125/P/2022 din 16 august 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, menținută prin ordonanța nr. 300/II/2/2023 din 20 octombrie 2023 a procurorului - șef al aceleiași secții. De asemenea, cererea are în vedere neconstituționalitatea prevederilor art. 99 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 303/2004, art. 52 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., coroborat cu art. 341 alin. (6) lit. c) din C. proc. pen., art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 și art. 341 alin. (2) C. proc. pen., dispoziții care nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a instanței de contencios constituțional.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Așadar, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată. Înalta Curte reține că, în speță, cererea de sesizare a Curții Constituționale în raport cu susținerile recurentei A., în realitate, aceasta este nemulțumită de caracterul supletiv al acestora, iar prin excepțiile de neconstituționalitate invocate, se tinde practic la o completare a normelor procedurale, în sensul reglementării exprese a unor dispoziții favorabile acesteia, solicitare inadmisibilă, în raport cu competența Curții Constituționale care, în jurisprudența sa, a reținut că prin exercitarea controlului de constituționalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituționale.

Astfel, soluția cu privire la plângerea formulată de petenții G., H., I., Compania de Cercetări Aplicative și Investiții S.A. și J. și Compania S.A. împotriva ordonanței nr. 125/P/2022 din 16 august 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, menținută prin ordonanța nr. 300/II/2/2023 din 20 octombrie 2023 a procurorului șef al aceleiași secții, nu depinde de excepțiile de neconstituționalitate invocate, respectiv dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 303/2004, art. 52 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., coroborat cu art. 341 alin. (6) lit. c) din C. proc. pen., art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 și art. 341 alin. (2) C. proc. pen., excepțiile invocate nefiind justificate prin existența interesului specific al relevanței și înrâuririi pe care dispozițiile legale ar mai putea să le aibă în cauză față de stadiul procedurii.

Pe același palier al analizării legăturii excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte constată că obiecțiunile formulate cu privire la dispozițiile legale criticate nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituționalitate, apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României, ci nemulțumiri ale petentei.

Înalta Curte reține că, deși pare actual și legitim, demersul petentei, la acest moment procesual, este, în fapt, unul punctual, tinzând, practic, la obținerea unei modificări legislative, respectiv completarea și modificarea dispozițiilor ce reglementează abaterile disciplinare, cauzele în care urmărirea penală nu este completă, citarea părților la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, citarea petenților și a intimaților în vederea soluționării plângerii. Or, analizând termenii în care excepțiile au fost formulate, Înalta Curte apreciază că, în realitate, practic, se tinde la extinderea, dincolo de litera și spiritul lor, a textelor de lege apreciate ca neconstituționale, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituțională ar deveni legiuitor pozitiv.

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță a constatat că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul cererii formulate să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, ci de reformare legislativă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de petenta A. împotriva încheierii din data de 03 aprilie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2023.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de petenta A. împotriva încheierii din data de 03 aprilie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2025.