ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 24 iunie 2025

Deliberând asupra recursului în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 572 din data de 20 iunie 2023 pronunțate de Curtea de apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 75 din 20.03.2023, pronunțată de Tribunalul Bacău, în dosarul nr. x/2019, printre alții, în baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept sau reținerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de 48 din C. pen. raportat la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. (fapta vizând proiectul intitulat "Înființare pensiune prin schimbare destinație a clădirii existente în satul Bogdana, comuna Ștefan Cel Mare", beneficiar S.C. B. S.R.L.)

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen. a fost interzisă inculpatului cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 2 ani de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat) și lit. g) din C. pen. (dreptul de a exercita funcția de administrator al unei societăți comerciale)

În temeiul art. 66 alin. (1) din C. pen. au fost interzise cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (1) și alin. (3) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept sau reținerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de 48 din C. pen. raportat la art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. (fapta vizând proiectul intitulat "Construire pensiune agroturistică parter + mansardă și utilități", beneficiar C.).

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen. a fost interzisă inculpatului cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 2 ani de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat) și lit. g) din C. pen. (dreptul de a exercita funcția de administrator al unei societăți comerciale).

În temeiul art. 66 alin. (1) din C. pen. au fost interzise cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (1) și (3) din C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen. s-a constatat că infracțiunile deduse judecății în prezenta cauză și pentru care s-a dispus condamnarea, au fost comise de către inculpatul A. în condițiile concursului real de infracțiuni, iar în baza art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea, respectiv 2 ani și 4 luni închisoare la care a fost adăugat sporul obligatoriu de 8 luni închisoare reprezentând o treime din cuantumul total al pedepselor mai mici, în final inculpatul având de executat pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsă complementară cea mai grea, respectiv interzicerea pe o durată de 2 ani de la data rămânerii definitive a prezentei, a exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat) și lit. g) din C. pen. (dreptul de a exercita funcția de administrator al unei societăți comerciale).

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsă accesorie cea mai grea, respectiv interzicerea cu titlu de pedeapsă accesorie a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (1) și (3) din C. pen.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat apel, printre alții, inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 572 din data de 20 iunie 2023 pronunțată de Curtea de apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 75/D/20.03.2023, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2019, doar în ceea ce privește modalitatea judiciară de individualizare a executării pedepsei cu închisoarea.

S-a desființat sentința penală apelată doar cu privire la acest aspect.

S-a reținut cauza spre rejudecare și, în fond, în baza art. 91 din C. pen. s-a dispus față de inculpatul A. suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare.

În baza art. 92 din C. pen. s-a stabilit față de inculpatul A. un termen de supraveghere pe o perioadă de 4 ani.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen. pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. trebuie să respecte măsurile de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Bacău, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93, alin. (2), lit. b) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. trebuie să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de probațiune Bacău sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen. pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. este obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pentru o perioadă de 80 de zile în cadrul Primăriei Bacău sau în cadrul D.G.A.S.P.C. Bacău.

S-a atras atenția inculpatului A. asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate ce nu sunt contrare deciziei.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs în casație inculpatul A., astfel că prin încheierea nr. 620/RC din 17 octombrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de recurenții A., C., D. și E. împotriva deciziei penale nr. 572 din 20.06.2023 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019.

S-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate formulată de recurenții A. și C. și s-a dispus sesizarea cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

La data de 25 februarie 2025, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost înregistrată, sub numărul x/2025, cererea de revizuire a încheierii nr. 620/RC din 17 octombrie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019, formulată de revizuentul A..

Prin cererea formulată, revizuentul A., a arătat, în esență, că, ulterior pronunțării încheierii nr. 620/RC din 17 octombrie 2023, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a respins, ca inadmisibil, recursul său în casație, textul de lege în temeiul căruia a fost soluționat, a fost declarat neconstituțional, iar consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

În opinia apărării, dispoziția legală declarată neconstituțională a avut o înrâurire decisivă asupra hotărârii pronunțate în cauză, reprezentând, în realitate singurul motiv pentru care recursul în casație a fost respins, ca inadmisibil.

Totodată, s-a susținut că este îndeplinită și condiția privind faptul că excepția de neconstituționalitate a fost invocată în cauză și a fost considerată ca admisibilă, chiar dacă cu privire la excepția invocată de revizuent Curtea Constituțională nu s-a pronunțat, întrucât odată cu pronunțarea Deciziei nr. 50/2025, aceasta a devenit general obligatorie, producând efecte erga omnes.

În cauză, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

Prin decizia penală nr. 275 din 16 aprilie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva încheierii nr. 620/RC din 17 octombrie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2019.

S-a anulat în parte încheierea atacată și s-a dispus rejudecarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulate de recurentul A., cu privire la cazul casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale încheierii atacate.

S-a trimis la repartizare aleatorie cererea de recurs în casație, formulată de recurentul A., în ceea ce privește cazul casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

După repartizarea aleatorie, cauza a fost înregistrată pe rolul Completului C2 filtru la data de 13 mai 2025.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație formulate de inculpatul A., Înalta Curte, prin încheierea din data de 27 mai 2025, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a dispus admiterea în principiu a acesteia în limitele arătate și a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A., ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Acest caz de casare poate fi invocat atunci când, față de actele și lucrările dosarului, prin hotărârea recurată s-a reținut în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., dispunându-se încetarea procesului penal.

Chiar dacă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. prevăd posibilitatea invocării acestui caz de recurs în casație doar în situația în care în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal, se observă că prin decizia Curții Constituționale nr. 50 din data de 18 februarie 2025 s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că este neconstituțională soluția legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casație în ipoteza în care în mod greșit nu a fost dispusă încetarea procesului penal.

În speță, Curtea de Apel Bacău a apreciat că pentru infracțiunea de folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete și dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, pentru care se prevede o pedeapsă maximă de 7 ani închisoare, potrivit art. 154 lit. c) din C. pen. termenul general de prescripție este de 8 ani închisoare și că în speță termenul de prescripție generală de 8 ani nu este împlinit pentru nicio infracțiune.

Privitor la activitatea infracțională a inculpaților F. și S.C. B. S.R.L. (pentru infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000), G. și A. (pentru infracțiunea prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, complicitatea la infracțiunea comisă de inculpata F.), plecând ca dată de începere a curgerii acestor termene de la prima plată, adică 30.04.2015 și luând în considerare suspendările termenelor de prescripție din perioada stării de urgență de 60 de zile dispuse prin Decretul nr. 195/2020 și nr. 240/2020, s-a reținut de către instanța de apel că termenul de 8 ani de prescripție generală a răspunderii penale nu este împlinit.

Privitor la activitatea infracțională a inculpaților C. (pentru infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000); D., E. și A. (pentru infracțiunea prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, complicitatea la infracțiunea comisă de inculpata C.), plecând ca dată de începere a curgerii acestor termene de la prima plată, adică 20.05.2015 și luând în considerare suspendările termenelor de prescripție din perioada stării de urgență de 60 de zile dispuse prin Decretul nr. 195/2020 și nr. 240/2020, s-a reținut de către instanța de apel că termenul de 8 ani de prescripție generală a răspunderii penale nu este împlinit în prezent.

Curtea a constatat, contrar opiniei inculpaților, că Decretul nr. 195/2020 din 16 martie 2020 și Decretul nr. 240/2020 din 14 aprilie 2020 au avut efecte de suspendare a termenelor de prescripție, pe o durată de 60 de zile, conform art. 156 din C. pen. prin coroborare cu dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, aceste decrete încadrându-se în noțiunea de "dispoziție legală" din cuprinsul normei prevăzute la art. 156 din C. pen.

În ceea ce privește natura/felul infracțiunii prevăzute de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, Curtea a reținut că aceasta este o infracțiune simplă, de rezultat, astfel că momentul consumativ al infracțiunii, de la care începe curgerea termenul de prescripție a răspunderii penale, este acela al producerii rezultatului, moment în care sunt respectate toate condițiile de tipicitate obiectivă și subiectivă a infracțiunii.

În cazul infracțiunilor ce constau într-o singură acțiune sau inacțiune și a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube/realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale s-a apreciat că nu poate fi alta decât momentul apariției primei pagube ori al obținerii primului folos necuvenit, acest moment fiind cel care permite încadrarea faptei comise drept infracțiune, în speța de față fiind 30.04.2015 pentru activitatea infracțională a inculpaților F., S.C. B. S.R.L., G. și A. și 20.05.2015 pentru activitatea infracțională a inculpaților C., D., E. și A..

În esență, prin cererea de recurs în casație, recurentul inculpat A. a susținut cazul de casare prevăzut la pct. 8, prin raportare la art. 19 TFUE, în condițiile în care nu se poate asigura respectarea principiului nediscriminării și egalității, prevăzut de art. 20 și 21 din Carta Drepturilor Fundamentale ale UE, să se aplice direct și prioritar norma europeană și să se constate că recursul în casație declarat este admisibil și în ceea ce privește incidența unui caz de încetare a procesului penal.

Recurentul a arătat că în mod greșit instanța de apel nu a dispus încetarea procesului penal în condițiile în care termenul de prescripție al răspunderii penale era împlinit la data pronunțării deciziei în apel, având în vedere că decretele emise de Președintele României pentru constatarea stării de urgență nu constituie cauze legale sau naturale care să împiedice continuarea procesului penal și din acest motiv nu au ca efect suspendarea pe o durată de 60 de zile a cursului termenului de prescripție a răspunderii penale, deoarece, așa cum a stabilit și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 152/2020, aceste decrete sunt acte administrative cu caracter normativ, iar dispozițiile din anexele acestora au fost emise cu depășirea atribuțiilor constituționale.

Contrar celor susținute de inculpat, Înalta Curte constată că termenul general al prescripției răspunderii penale nu s-a împlinit la data pronunțării deciziei în apel.

Astfel, în prealabil, Înalta Curte analizează, în condițiile pronunțării Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României și a Deciziei nr. 67/2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, problema intervenirii prescripției răspunderii penale.

La momentul adoptării și intrării în vigoare a C. pen. al României, 01 februarie 2014, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale era reglementată în art. 155 alin. (1), textul legal având următoarea formă: "Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituțională a României a constatat că:

"soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională".

Pe cale de consecință, ulterior pronunțării acestei decizii a instanței de contencios constituțional, în condițiile în care legiuitorul nu a intervenit activ în modificarea prevederilor legale constatate neconstituționale conform considerentelor deciziei precitate, în fondul legislativ activ, art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut următoarea formă: "Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe (...)".

Prin Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată și s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituționale.

Pentru a pronunța această soluție instanța de contencios constituțional a reținut următoarele:

"72. Așa fiind, Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018.

Astfel, deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține, în conformitate cu considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale, că în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la 25 iunie 2018, și momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., 30 mai 2022, în legislația națională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripției răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispozițiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripție a răspunderii penale fiind cele menționate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

În sensul celor de mai sus este Decizia nr. 67 din data de 25 octombrie 2022 a Înalte Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală prin care s-a statuat că "Având în vedere delimitarea efectelor prescripției răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale și, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acțiunii penale, se reține că, la rândul său, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul își poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, și un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care își pot exercita rolul activ, conferit de dispozițiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate.

Cele două efecte nu se confundă și nu sunt reglementate de aceleași categorii de norme legale.

În consecință, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condițiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripției. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripției este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripției penale. Or, așa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripție, care produce consecința prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.

Așadar, nu pot fi extinse dispozițiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituție a întreruperii cursului prescripției, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material și constând în prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală."

Prin Decizia nr. 16 din 16 septembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1229 din 06 decembrie 2024) s-a stabilit că:

"1. Actele de procedură emise anterior datei de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018 a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018) au efect întreruptiv al prescripției răspunderii penale, indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracțiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene și infracțiuni de corupție, numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este C. pen. sau legislația specială conținând dispoziții penale în forma în vigoare între 1 februarie 2014 și 24 iunie 2018.

Prin urmare, Înalta Curte arată că în perioada 25.06.2018-30.05.2022, dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., referitoare la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, au încetat să mai aibă efecte juridice, dispozițiile C. pen. în vigoare în perioada menționată constituind legea penală mai favorabilă indiferent de natura infracțiunii deduse judecății.

Pe cale de consecință, termenele de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea săvârșită de inculpat se raportează numai la dispozițiile art. 154 alin. (1) C. pen., deoarece, în lipsa unor dispoziții legale referitoare la întreruperea cursului prescripției, nu se poate stabili că a început un nou termen de prescripție, cu consecința socotirii ca fiind împlinit a termenului de prescripție, în cazul depășirii cu încă o dată a acestuia.

Înalta Curte constată că termenul de prescripție se calculează potrivit dispozițiilor art. 154 alin. (1) și (2) C. pen., în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Termenul de 8 ani, de prescripție generală a răspunderii penale pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului A., prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, complicitatea la infracțiunea comisă de inculpata F., așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, plecând ca dată de începere a curgerii a termenului de la prima plată, adică 30.04.2015 și luând în considerare suspendările termenelor de prescripție din perioada stării de urgență pe durata a 60 de zile, nu s-a împlinit la data pronunțării deciziei recurate, respectiv 20 iunie 2023 (termenul de prescripție se împlinea la data de 28 iunie 2023, conform art. 154 alin. (1) lit. c) și alin. (2) C. pen. rap. la art. 186 alin. (2) teza a II-a C. pen.).

În egală măsură, același termen de 8 ani, de prescripție generală a răspunderii penale pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, complicitatea la infracțiunea comisă de inculpata C., având în vedere data de începere a curgerii a acestui termen, respectiv de la prima plată, adică 20.05.2015, și luând în considerare suspendările termenelor de prescripție din perioada stării de urgență pe durata a 60 de zile, nu s-a împlinit la data pronunțării deciziei recurate (termenul de prescripție se împlinea la data de 18 iulie 2023, conform art. 154 alin. (1) lit. c) și alin. (2) C. pen. rap. la art. 186 alin. (2) teza a II-a C. pen.).

Sub aspectul suspendării cauzei pe durata a 60 de zile, Înalta Curte reține că în perioada 16 martie - 14 mai 2020, ca urmare a pandemiei de COVID-19, a fost declarată stare de urgență pe întreg teritoriul țării prin Decretul Președintelui României nr. 195/2020 din 16.03.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16.03.2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3/2020 din 19.03.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 224 din 19 martie 2020 și Decretul Președintelui României nr. 240/2020 din 14.04.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 311 din 14.04.2020 aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4/2020 din 16.04.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 320 la 16.04.2020.

Cu privire la aceste decrete, Înalta Curte constată că nu a intervenit suspendarea cursului prescripției penale, întrucât Decretul Președintelui României nu se încadrează în noțiunea de dispoziție legală, ca fiind cauză de suspendare a prescripției răspunderii penale (art. 156 C. pen.), având în vedere calificarea dată Decretelor Președintelui de Curtea Constituțională prin decizia nr. 152 din 06.05.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 387 din 13.05.2020, aceea de act administrativ cu caracter normativ, cu forță juridică inferioară legii, care nu poate să deroge, să se substituie sau să adauge la lege.

De asemenea, Curtea Constituțională a mai arătat că, "90. Odată stabilită natura juridică a decretului și poziția sa în ierarhia actelor normative care consacră materia stării de urgență, apare evident faptul că atât măsurile care urmează a fi luate, cât și restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale nu sunt reglementate de Președintele României, ci sunt prevăzute de legea a cărei executare cade în sarcina acestei autorități publice. Ca atare, transpunând normele legale, prin actul administrativ de aplicare a legii, Președintele nu face decât să identifice acele măsuri de primă urgență, prevăzute de lege, dar care sunt adaptate situației concrete care a generat starea excepțională, precum și acele drepturi și libertăți fundamentale al căror exercițiu urmează a fi restrâns pe durata stării de urgență. Având în vedere forța juridică inferioară legii, decretul Președintelui nu poate să deroge, să se substituie sau să adauge la lege, deci nu poate conține norme de reglementare primară."

Cu privire la împrejurarea că aceste decrete au fost aprobate prin lege, Curtea Constituțională a reținut:

"91. În continuare, pornind de la realitatea că decretul de instituire a stării de urgență este actul administrativ emis în exercitarea unei atribuții constituționale, deci având rang constituțional, Curtea constată că acesta este emis sub condiția rezolutorie de a fi aprobat prin hotărâre a Parlamentului, neîndeplinirea condiției atrăgând revocarea de îndată a decretului și încetarea aplicabilității măsurilor dispuse. În vederea obținerii încuviințării, Președintele are obligația de a formula solicitarea în termenul stipulat de Constituție, cel mult 5 zile de la data luării măsurii. Parlamentul funcționează pe toată durata stării de urgență, iar dacă nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de urgență."

În continuare, Curtea Constituțională a arătat că Parlamentul nu și-a exercitat a rolul de a verifica aceste decrete, reținând:

"105. Pe de altă parte, Curtea observă că, încuviințând instituirea stării de urgență, Parlamentul României avea obligația de a verifica îndeplinirea condițiilor constituționale și legale pe care decretul Președintelui trebuia să le respecte. Or, prin articolul unic al Hotărârii nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, Parlamentul s-a limitat să încuviințeze măsura, fără a-și îndeplini obligația de a verifica respectarea exigențelor pe care Constituția și legea le impun decretului Președintelui și de a sancționa exercitarea ultra vires a competențelor legale.

Or, în condițiile în care Curtea Constituțională a constatat că:

I. Măsurile de primă urgență cu aplicabilitate directă dispuse prin cele două decrete ale Președintelui (printre care și suspendarea de plin drept a cauzelor civile fără a fi necesară efectuarea vreunui act de procedură în acest scop, întreruperea termenele de exercitare a căilor de atac, limitarea activității de urmărire penală și cea a judecătorilor de drepturi și libertăți, suspendarea de drept a proceselor penale aflate în curs pe rolul instanțelor de judecată, inclusiv a celor aflate în procedură în camera preliminară), nu sunt prevăzute de art. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 și constituie, în mod expres [art. 32, art. 37, art. 41] sau implicit, derogări de la legislația în vigoare la momentul instituirii stării de urgență, dar Președintele a dispus, pe de o parte, suspendarea sau neaplicarea unor dispoziții legale sau, pe de altă parte, modificarea și completarea unor legi, dispozițiile sale având impact asupra unor drepturi și libertăți fundamentale (dreptul la muncă, libertatea economică, accesul liber la justiție etc.)."- paragraful 101, dar și că:

II. Parlamentul s-a limitat să încuviințeze măsura, fără a-și îndeplini obligația de a verifica respectarea exigențelor pe care Constituția și legea le impun decretului Președintelui și de a sancționa exercitarea ultra vires a competențelor legale (paragraful 105), deși Președintele și-a exercitat atribuția constituțională prin depășirea cadrului legal (paragraful 104).

Astfel fiind, Înalta Curte constată că cele două decrete ale Președintelui nu se încadrează în noțiunea de dispoziție legală drept cauză de suspendare a cursului termenului prescripției răspunderii penale.

Cu toate acestea, Înalta Curte reține că, în cauza de față, în perioada stării de urgență (16 martie - 14 mai 2020) nu s-au efectuat acte de către judecătorul de cameră preliminară, având în vedere restricțiile de circulație pe care starea pandemică le-a impus, situație în care cursul termenului de prescripție a răspunderii penale a fost suspendat.

Suspendarea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale își găsește motivarea în împrejurarea că organele judiciare nu au stat pasive, ci au fost împiedicate, potrivit legii ori unei stări de fapt, să acționeze.

O categorie de cauze care determină suspendarea cursului prescripției, potrivit art. 156 alin. (1) din C. pen., privește împrejurări de neprevăzut, cum ar fi: cutremur, catastrofă, epidemie. În astfel de situații, din cauza izolării ori a faptului că primordiale sunt acțiunile de salvare, activitatea judiciară este îngreunată.

Existența vreuneia dintre cauzele de suspendare are ca efect oprirea cursului prescripției din ziua în care a apărut și până în ziua în care a încetat acea cauză.

Se observă că procesul penal în faza camerei preliminare nu s-a putut desfășura în intervalul 16 martie - 14 mai 2020, pe perioada stării de urgență, intervenind o împrejurare de neprevăzut și de neînlăturat în sensul art. 156 alin. (1) din C. pen.

În concluzie, cursul prescripției a fost suspendat cel puțin în intervalul de 60 de zile în care activitatea organelor judiciare a fost limitată prin decretele Președintelui României, reluându-se ulterior, cu consecința prelungirii termenului de prescripție generală cu 60 de zile.

Acest interval de timp nu este luat în considerare la calcularea termenului de prescripție, urmând ca prescripția să-și reia cursul după încetarea cauzei de suspendare. Dacă au avut loc mai multe suspendări, în cursul aceluiași termen de prescripție, durata fiecărei suspendări este scoasă din calcul, considerându-se câștigate prescripției toate intervalele de timp de dinaintea apariției cauzei de suspendare.

În aceste condiții, termenul prescripției răspunderii penale pentru cele două infracțiuni reținute în sarcina inculpatului A., prevăzute de art. 48 din C. pen. raportat art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, nu era împlinit la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv data de data 20 iunie 2023 când a fost pronunțată decizia recurată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 572 din data de 20 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-inculpat, în cuantum de 200 RON, va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 572 din data de 20 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-inculpat, în cuantum de 200 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 iunie 2025.