ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 17/2015

Ședința publică din data de 18 iunie 2025

Deliberând asupra recursului în casație, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 133 din 17 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul Mureș, în dosarul penal nr. x/2020, instanța de fond:

A admis excepția prescripției răspunderii penale raportat la inculpatul A. pentru fapta dedusă judecății.

A încetat procesul penal intentat inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. nou/2 acte materiale, cu art. 5 din Noul C. pen., în baza art. 396 alin. (6) C. proc. civ. penală actual raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. civ. penală actual.

A admis în parte acțiunea civilă precizată, formulată de partea civilă D.G.R.F.P. Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș și pe cale de consecință, l-a obligat pe inculpatul A., în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L., prin administrator judiciar C., la plata sumei de 239.400 RON, daune materiale, prejudiciu cauzat bugetului statului, compus din TVA și impozit pe profit, la care se adaugă accesoriile aferente, dobânzi și penalități de întârziere, calculate conform legislației fiscale și datorate până la data achitării debitului principal, ținându-se cont inclusiv de prevederile art. 80 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, de planul de reorganizare a societății și de art. 19 și 25 C. proc. civ. penală, având în vedere și Decizia nr. 17/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A respins restul pretențiilor părții civile raportat la inculpat, ca nefondate, conform art. 397 C. proc. civ. penală.

A menținut măsura sechestrului asigurator dispus asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului A., până la concurența sumei de 239.400 RON, instituită prin Ordonanța de instituire a sechestrului asigurator din data de 24 decembrie 2019, emisă în dosar nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș, pusă în aplicare prin procesul-verbal aferent din data de 14.01.2020, în baza art. 11 din Legea nr. 241/2005 a evaziunii fiscale raportat la art. 249 alin. (1), (2), (5), (6) și la art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. civ. penală.

A constatat stinsă acțiunea penală formulată raportat la inculpatul A., la rămânerea definitivă a prezentei Sentințe, în baza art. 17 alin. (2) C. proc. civ. penală actual.

Cheltuielile judiciare avansate de stat în primă instanță și în faza de urmărire penală, în cuantum de 610 RON, în faza de urmărire penală, de 2200 RON în faza de cercetare judecătorească, au fost lăsate în sarcina inculpatului, conform art. 275 pct. 2 lit. a) C. proc. civ. penală.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. civ. penală raportat la art. 256 C. proc. civ. penală, a dispus anularea facturii fiscale nr. x/04.06.2013 în valoare de 506.540 RON cu TVA din care suma de 408.500 RON reprezenta baza impozabilă, iar suma de 98.040 RON TVA, emisă de S.C. D. S.R.L., și a facturii fiscale nr. x/05.09.2012 în valoare de 235.600 RON cu TVA, din care suma de 190.000 RON reprezenta baza impozabilă, iar suma de 45.600 RON TVA, emisă de S.C. E. S.R.L., și chitanțele aferente acestora, toate aflate la vol. III d.u.p., filele x, în măsura în care se vor identifica originalele acestora.

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 440/A din 19.09.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Tg. Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - inculpat A. împotriva sentinței penale nr. 133 din 17 octombrie 2023, pronunțate de Tribunalul Mureș, în dosarul penal nr. x/2020

A menținut măsura asiguratorie a sechestrului, instituită prin Ordonanța de instituire a sechestrului asigurator din data de 24 decembrie 2019, emisă în dosar nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș, pusă în aplicare prin procesul-verbal aferent din data de 14.01.2020, asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului A., până la concurența sumei de 239.400 RON.

În baza art. 421 pct. 1 teza finală C. proc. pen., a menținut hotărârea penală atacată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a constatat, alături de instanța de fond, că din materialul probator administrat se confirmă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptul că inculpatul A., în calitate de administrator statutar al S.C. B. S.R.L., societate care are ca și obiect de activitate declarat "Lucrări de construcții a clădirilor rezidențiale si nerezidențiale"- CAEN 4120, în perioada septembrie 2012 - iunie 2013, a dispus, în baza aceleiași rezoluții infracționale și în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, înregistrarea în evidența contabilă cu aplicarea regimului de deductibilitate fiscală de cheltuieli fictive în baza facturii fiscale nr. x/04.06.2013 în valoare de 506.540 RON (valoare cu TVA), din care suma de 408.500 RON (baza impozabilă) și TVA în suma de 98.040 RON, emisă de S.C. D. S.R.L., și a facturii fiscale nr. x/05.09.2012 în valoare de 235.600 RON (valoare cu TVA), din care suma de 190.000 RON (baza impozabilă) și TVA în suma de 45.600 RON, emisă de S.C. E. S.R.L., cauzând astfel un prejudiciu bugetului de stat în valoare de 239.400 RON (95.760 impozit pe profit și 143.640 RON TVA).

A constatat că multitudinea materialului probator administrat în cauză infirmă apărarea inculpatului A., privind lipsa probelor de vinovăție în privința infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, și demonstrează, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că această fapte există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat cu forma de vinovăție cerută de lege.

În aceste circumstanțe, Curtea de apel a constatat că activitatea inculpatului A. este tipică obiectiv și subiectiv, îndeplinind elementele constitutive ale infracțiuni de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) Noul C. pen. (compusă din 2 acte materiale) și art. 5 Noul C. pen. în consecință, s-a arătat că solicitarea apărării de a se pronunța o soluție de achitare în privința acestei infracțiuni nu-și găsește temei juridic în conținutul materialului probator administrat.

Deși întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii de infracțiuni de evaziune fiscală, în formă continuată, curtea a observat, însă, că în cauză a intervenit prescripția răspunderii penale în cazul acestei infracțiuni, așa cum, de altfel, a reținut în mod temeinic și legal instanța de prim grad, bazându-se pe considerentele cuprinse în Decizia nr. 358/26.05.2022 a Curții Constituționale, respectiv în Decizia nr. 297/26.04.2018 a Curții Constituționale.

În final, a menționat că în condițiile în care nu a identificat elemente care să pună sub semnul legalității procedura instituirii măsurii asiguratorii și având în vedere că paguba cauzată bugetului de stat prin săvârșirea de către inculpatul A. a infracțiunii de evaziune fiscală nu a fost reparată, sechestrul asigurator luat asupra bunurilor mobile și imobile a inculpatului - pentru a asigura repararea pagubei - se justifică a fi menținut.

Împotriva hotărârii instanței de apel a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A., prin apărător ales, avocat F., la data de 28.10.2024.

Prin cererea de recurs în casație formulată, întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. coroborat cu art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală și în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal, inculpatul a susținut următoarele:

Cu privire la inexistenta "fictivității", ca element constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală, a susținut că, deoarece instanțele de fond și apel au reținut că lucrările în beneficiul Primăriei Municipiului Târgu-Mureș au fost executate efectiv, deci implicit au generat cheltuieli pentru societatea B. S.R.L., se pune problema existenței fictivității ca element constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală, practic existând unele lucrări efectiv executate, dar potrivit instanței de apel ele nu puteau fi prestate cu resursele declarate de societățile furnizoare sau pe care le dețineau în mod legal.

A susținut că, conceptual, atunci când fictivitatea nu vizează componenta economică a operațiunii, nu poate fi reținută existența unei operațiuni fictive în sensul evaziunii fiscale și a Legiii nr. 241/2005. Dacă operațiunea există în fapt - în acest caz lucrările în beneficiul Primăriei Municipiului Târgu Mureș au fost executate - inclusiv din perspectiva principiului subsidiarității, problema ar putea fi eventual tranșată pe terenul dreptului fiscal, organele fiscale având la dispoziție toate mijloacele pentru corecta stabilire a regimului fiscal aplicabil, integritatea bugetului de stat fiind în continuare protejată. În acest sens, s-a arătat în literatura de specialitate că nu poate fi vorba de o operațiune fictivă atunci când prestațiile consemnate în documentele legale s-au materializat.

A susținut că, chiar dacă lucrările nu ar fi fost executate efectiv de societățile D. S.R.L. și E. S.R.L., așa cum este prezentată una din tezele deciziei, această împrejurare nu are vreo relevanță din perspectiva activității de colectare a taxelor și impozitelor. Prin acceptarea facturilor emise de societățile D. S.R.L. și E. S.R.L. și prin plata contravalorii acestora, societatea B. S.R.L. a transferat către cele două societăți și obligația de colectare și plată a taxei pe valoarea adăugată. Mai mult, de pe urma operațiunilor descrise în facturi, societățile D. S.R.L. și E. S.R.L. au realizat profit pentru care aveau obligația de a plăti impozit către bugetul de stat.

A arătat că, atât timp cât instanța de apel nu a susținut și nu a reproșat că societățile D. S.R.L. și E. S.R.L. s-ar fi sustras de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, nu s-ar putea reține că ar fi fost lezată activitatea de colectare a taxelor și impozitelor.

Dacă sumele de bani au ieșit efectiv din patrimoniul contribuabilului și baza impozabilă s-a diminuat în mod real, nu sunt satisfăcute exigențele normei de incriminare nici din perspectiva urmării imediate care presupune o diminuare a obligațiilor fiscale în detrimentul bugetului. Or, într-o situație precum cea din cauză, nu operează o diminuare în detrimentul bugetului, ci operează un transfer al obligațiilor bugetare către alte entități.

Pentru că instanțele de fond și apel au reținut că lucrările în beneficiul Primăriei Municipiului Târgu Mureș au fost executate, deci implicit au generat cheltuieli pentru societatea B. S.R.L., iar ceea ce i s-a imputat inculpatului este că ar fi știut că societățile D. S.R.L. și E. S.R.L. nu ar fi avut capacitatea declarată și legală de a le presta, ar putea exista cel mult un abuz de drept fiscal, ceea ce nu permite reținerea infracțiunii de evaziune fiscală.

A susținut că, dacă ceea ce i se reproșează în final inculpatului este nu numai faptul că ar fi înregistrat în evidențele contabile ale societății B. S.R.L. cheltuieli fictive, ci că și-a asumat riscul ca societățile furnizoare D. S.R.L. și E. S.R.L. să execute lucrările în afara obiectului lor de activitate și cu implicarea unor resurse nedeclarate sau pe care nu le dețineau în mod legal, așa cum s-a arătat la pag. 15 din decizia instanței de apel, atunci în mod cert nu poate fi vorba de o infracțiune de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, care să îi fie imputabilă inculpatului. În această ipoteză, a arătat că se poate discuta despre o conduită aparent ilicită a reprezentanților societăților D. S.R.L. și E. S.R.L., la care ar putea sau nu să fi comis acte de participație inculpatul, dar în niciun caz nu se poate discuta despre înregistrarea în evidențele societății B. S.R.L. a unor cheltuieli fictive.

A susținut că nu trebuie omis faptul că infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 este o infracțiune calificată prin scop. Prin urmare, nu este suficient ca participantul să își fi asumat un risc, așa cum a reținut instanța de apel, ci este necesar ca participantul să fi cunoscut cu precizie împrejurarea relevantă pentru a-i putea fi atrasă răspunderea penală.

În aceste condiții, a considerat că faptelor imputate inculpatului le lipsește atât obiectul juridic specific infracțiunii de evaziune fiscală, cât și elementul material al laturii obiective și urmarea imediată, motiv pentru care se impune admiterea recursului în casație, casarea deciziei recurate și achitarea inculpatului în raport de acuzația de evaziune fiscală.

Dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție; la înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casație era îndeplinită.

La data de 10.12.2024, a fost întocmit raportul de către magistratul asistent desemnat, care a apreciat că, din perspectiva dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen., cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. apare ca fiind admisibilă în principiu.

Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 11 decembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală în dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 440/A din 19.09.2024 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020.

A fost trimisă cauza în vederea judecării recursului în casație, Completului nr. 1.

A fost fixat termen de judecată, în ședință publică, la data de 12.02.2025, cu citarea părților și asigurarea apărării.

Pentru a fi pronunțată această încheiere, s-a reținut că decizia penală nr. 440/A din 19.09.2024, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020, face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casație, fiind pronunțată în ultimă instanță, respectiv în apel, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată, în termenul legal, de către inculpatul A..

Totodată, s-a arătat că, cererea de recurs în casație întrunește cerințele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., întrucât cuprind numele, prenumele și domiciliul recurentului, este indicată hotărârea atacată și are aplicată semnătura persoanei care exercită calea de atac, precum și cerința prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., având în vedere că au fost indicate cazurile de casare reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. pen., iar cererea conține și motivarea acestora. De asemenea, cererea de recurs în casație respectă dispozițiile art. 434 și art. 436 alin. (1) și (6) C. proc. pen.

Ca atare, fiind îndeplinite, formal, condițiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., s-a constatat că, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. este, din perspectiva dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen., admisibilă în principiu.

Examinând cauza în temeiul art. 442-444 C. proc. pen. și prin prisma criticilor circumscrise cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. pen., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit Noului C. proc. pen., recursul a devenit o cale extraordinară de atac (reglementată sub denumirea de "recurs în casație"- Partea specială, Titlul III, Capitolul V, Secțiunea a 2-a), prin care se atacă hotărâri definitive care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestite cu judecarea recursului în casație.

Spre deosebire de recursul reglementat de C. proc. pen. din 1968, care era o cale ordinară de atac, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, de anulare, al cărei scop este, astfel cum s-a arătat anterior, de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, Înalta Curte reține:

Constituie infracțiunea de evaziune fiscală săvârșită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive.

În același text de lege, la lit. f), legiuitorul explică și noțiunea de "operațiune fictivă", arătându-se că aceasta se definește ca fiind disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există.

Ca atare, Înalta Curte trebuie să procedeze la verificarea concordanței dintre dispoziția legală și fapta concretă ce a fost reținută în sarcina inculpatului A., pentru a examina dacă aceasta este sau nu prevăzută de legea penală. Existența în cauză a unor "operațiuni reale" sau "operațiuni fictive" presupune o analiză a tipicității obiective a faptei care intră sub incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

Analizând din această perspectivă decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel s-a limitat la a reține că "fără a relua întreaga argumentație a instanței de prim grad expusă în sentința penală atacată, pe care le însușim în totalitate, notăm că, în urma propriului demers analitic asupra datelor cauzei prin raportare atât la criticile apelantului, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, constatăm că prima instanță a acordat semnificația cuvenită tuturor datelor relevate de actele dosarului și, printr-o apreciere obiectivă și convingătoare a întregului material probator administrat a reținut și a stabilit corect atât situația de fapt dedusă judecății și încadrarea juridică a acesteia, cât și vinovăția inculpatului A., trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2017 din 05 iunie 2020 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș.".

Instanța de apel a constatat, "alături de instanța de fond, că din materialul probator administrat se confirmă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptul că inculpatul A., în calitate de administrator statutar al S.C. B. S.R.L., societate care are ca și obiect de activitate declarat "Lucrări de construcții a clădirilor rezidențiale si nerezidențiale"- CAEN 4120, în perioada septembrie 2012 - iunie 2013, a dispus, în baza aceleiași rezoluții infracționale și în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, înregistrarea în evidența contabilă cu aplicarea regimului de deductibilitate fiscală de cheltuieli fictive în baza facturii fiscale nr. x/04.06.2013 în valoare de 506.540 RON (valoare cu TVA), din care suma de 408.500 RON (baza impozabilă) și TVA în suma de 98.040 RON, emisă de S.C. D. S.R.L., și a facturii fiscale nr. x/05.09.2012, în valoare de 235.600 RON (valoare cu TVA), din care suma de 190.000 RON (baza impozabilă) și TVA în suma de 45.600 RON, emisă de S.C. E. S.R.L., cauzând astfel un prejudiciu bugetului de stat în valoare de 239.400 RON (95.760 impozit pe profit și 143.640 RON TVA)".

Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel și-a însușit în totalitate argumentele instanței de fond și situația de fapt stabilită, urmând ca analiza instanței de casație să fie efectuată prin raportare la hotărârea instanței de fond.

Analizând, așadar, considerentele expuse în hotărârea instanței de fond, instanța de recurs constată că prima instanță nu a procedat la o analiză a tuturor elementelor factuale, astfel încât instanța de casație să poată aprecia asupra tipicității faptei de evaziune fiscală pentru care a fost trimis în judecată inculpatul.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de casație are în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă judiciară, aflat la dosar instanță fond.

Astfel, la obiectivul nr. 4 la care a fost chemat să răspundă, expertul contabil a formulat următorul răspuns: "Nu putem să ne pronunțăm cu privire la faptul, dacă B. S.R.L. a cuprins în situațiile de lucrări proprii și, implicit, în facturile emise către beneficiarul său final, lucrările subcontractate, având în vedere finalitatea acestora și încorporarea lor în construcțiile civile și industriale edificate, din motivul că nu am identificat aceste documente în dosarul de urmărire penală."

Ulterior, în completarea la raportul de expertiză contabilă din 24.02.2023, expertul a constatat că se regăsesc 12 documente contabile primare (facturi) în care emitent este S.C. B. S.R.L., iar beneficiar S.C. G. S.R.L., iar centralizatoarele de situații de lucrări din anexele acestor facturi sunt semnate de o persoană sau mai multe persoane din partea direcției Tehnice a Municipiului Târgu Mureș, precum și 3 facturi emise de S.C. G. care beneficiar este Primăria Târgu Mureș. Aceste documente contabile nu au fost analizate de expert, care a apreciat că această societate nu face obiectul investigației. Totodată, s-a constatat că au fost depuse 11 facturi în care emitent este S.C. B. S.R.L. și beneficiar S.C. H. S.A., la care centralizatorul de situații de lucrări a fost semnat de o persoană sau mai multe persoane din partea direcției Tehnice a Municipiului Târgu Mureș.

La solicitarea instanței de a reanaliza obiectivul nr. 4 cu luarea în considerare că S.C. G. S.R.L. a fost liderul asocierii, iar facturarea lucrărilor s-a efectuat prin această societate, conform acordului contractual, la data de 13.05.2023, expertul contabil a precizat că seturile de documente depuse conțin o serie de informații tehnice cu privire la lucrările executate, însă interpretarea acestora depășește competențele unui expert contabil, astfel că nu poate stabili dacă printre lucrările facturate se regăsesc și lucrările subantreprenorilor și faptul că acestea au fost încorporate în construcțiile civile și industriale realizate.

La obiectivul nr. 5, expertul a formulat următorul răspuns: " Baza impozabilă pentru calculul impozitului pe profit din actele organelor fiscale, ale specialistului fiscal și, implicit, al ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale a fost stabilită conform metodologiei uzuale de calcul în urma unui control fiscal. Referitor la cele două facturi ce reprezentă obiectul de studiu în această cauză, s-a luat în considerare impactul acestora la rezultatul fiscal, fără ca să se facă în mod explicit un calcul care să ia în considerare veniturile impozabile facturate beneficiarului final și cheltuielile deductibile aferente realizării veniturilor."

De asemenea, la obiectivul nr. 6, același expert a formulat următorul răspuns: "TVA de plată calculată în actele organelor fiscale, preluată în raportul de constatare tehnico-științifică și, implicit, în ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale nu a fost rezultatul diferenței între TVA colectată pentru lucrările facturate beneficiarului final și TVA deductibilă aferentă serviciilor și bunurilor cu drept de deducere, în calcul a fost luat în considerare TVA-ul din documentele considerate fictive."

La obiectivul nr. 7, expertul a arătat că în urma consultării dosarului, au fost identificate o serie de documente care atestă modul de stingere a debitelor născute în urma întocmirii celor două facturi, cu respectarea legislației în vigoare.

Apărările inculpatului cu privire la realizarea lucrărilor prin intermediul contractelor de sub-antrepriză nu au fost analizate de instanțele de fond și nici relevanța documentelor semnate de reprezentanții Direcției Tehnice a Municipiului Târgu Mureș, cu privire la care expertul contabil și-a declinat competența, dar nici circuitul ulterior al sumelor prin care au fost achitate lucrările menționate în facturile presupus fictive, în condițiile în care expertiza a constatat că debitele născute în urma întocmirii celor două facturi, cu respectarea legislației în vigoare (aspect de natură a indica realitatea operațiunilor înregistrate).

Totodată, deși în hotărârea primei instanțe s-a reținut: "Nu s-a negat faptul că respectivele lucrări nu au fost efectiv realizate, dar s-a apreciat că acestea nu au fost executate de S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L., societăți care au livrat către inculpat doar facturi fictive. Este foarte probabil ca S.C. B. S.R.L. să fi executat aceste lucrări date în subantrepriză către S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L. cu propriii angajați sau zilieri, în a doua variantă nu prin intermediul S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L. și cu un cost mult mai scăzut", sub aspectul cuantumului prejudiciului nu s-a stabilit care este valoarea cheltuielilor făcute de societatea inculpatului pentru realizarea acestor lucrări. Or, în situația în care lucrările au fost realizate în fapt, dar nu prin intermediul celor două societăți comerciale, obligațiile fiscale trebuie raportate la diferența dintre cheltuielile presupus fictive și cele reale, efectuate de către inculpat pentru construcțiile respective. În prezenta cauză, nu s-a stabilit nici dacă există o astfel de diferență, element care poate fi avut în vedere pentru stabilirea scopului sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, condiție inclusă în conținutul constitutiv al infracțiunii.

În aceste circumstanțe rezultate din nelămurirea tuturor aspectelor de fapt, Înalta Curte constată că nu poate verifica în ce măsură acțiunile sau inacțiunile inculpatului corespund sau nu ilicitului penal, respectiv nu poate analiza concordanța lor cu norma de incriminare prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, fiind practic în imposibilitate de a face o analiză a cauzei prin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Această situație nu poate fi opusă recurentului cu consecința respingerii căii de atac, dar nici nu poate îndreptăți instanța de recurs în casație să o admită, să rejudece cauza și să dispună achitarea în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., cu motivarea că nu au fost analizate toate elementele factuale ale cauzei.

Înalta Curte apreciază, astfel, că lipsa unei analize a tuturor elementelor factuale care să permită verificarea concordanței cu dispozițiile legale în care a fost încadrată fapta, și care împiedică examenul pe care îl presupune această cale extraordinară de atac, nu poate atrage o altă soluție decât aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare. Dat fiind caracterul devolutiv integral al apelului, urmează ca rejudecarea cauzei să fie făcută de către această instanță, neimpunându-se reluarea întregului ciclu procesual.

Ca atare, față de considerentele anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 440/A din 19.09.2024 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020.

Va casa, în parte, decizia penală atacată și trimite cauza la Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în vederea rejudecării apelului declarat de inculpatul A..

Va menține celelalte dispoziții ale deciziei penale recurate care nu contravin prezentei.

Va dispune anularea formelor de executare emise cu privire la recurentul inculpat în baza deciziei penale nr. 440/A din 19.09.2024 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020.

Conform dispozițiilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 440/A din 19.09.2024 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020.

Casează, în parte, decizia penală atacată și trimite cauza la Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în vederea rejudecării apelului declarat de inculpatul A..

Menține celelalte dispoziții ale deciziei penale recurate care nu contravin prezentei.

Dispune anularea formelor de executare emise cu privire la recurentul inculpat în baza deciziei penale nr. 440/A din 19.09.2024 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2025.