ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 29 aprilie 2025

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 14 februarie 2025 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-au admis, în parte, cererile și excepțiile invocate de inculpații A., B. și C., și în consecință:

În baza art. 345 alin. (3) C. proc. pen. a constatat neregularitatea rechizitoriului emis la data de 26.11.2021 în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, sub aspectul descrierii faptelor reținute în sarcina inculpaților A., B. și C., acesta nefiind apt să investească instanța de judecată.

S-au respins, ca nefondate, restul cererilor și excepțiilor formulate de cei trei inculpați și în integralitate cererile și excepțiile formulate de inculpații D., E., F., G., H., I., J., K. și L.

S-a dispus comunicarea încheierii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești cu mențiunea de a remedia neregularitățile actului de sesizare și de a comunica judecătorului de cameră preliminară în termen de 5 zile de la data comunicării încheierii, dacă menține dispoziția de trimitere în judecată a inculpaților sau dacă solicită restituirea cauzei.

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Potrivit art. 342 C. proc. pen. - obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalități sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Conform art. 328 alin. (1) C. proc. pen., rechizitoriul se limitează la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală și cuprinde în mod corespunzător mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) C. proc. pen. (denumirea parchetului și data emiterii; numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește; fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului; obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept ale acestora; date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter medical și măsurile preventive luate în cursul urmăririi; alte mențiuni prevăzute de lege; semnătura celui care a întocmit-o), datele privitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia, probele și mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, mențiunile prevăzute la art. 330 și 331 C. proc. pen. (propunerea de luare, menținere, revocare sau de înlocuire a unei măsuri preventive ori a unei măsuri asigurătorii, propunerea de luare a unei măsuri de siguranță cu caracter medical), dispoziția de trimitere în judecată, precum și alte mențiuni necesare pentru soluționarea cauzei.

Potrivit aceluiași text de lege, rechizitoriul este verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de prim procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, rechizitoriul este verificat de procurorul-șef de secție, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestați, verificarea se face de urgență și înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Conform alineatului al doilea al aceluiași articol în rechizitoriu se arată numele și prenumele persoanelor care trebuie citate în instanță, cu indicarea calității lor în proces, și locul unde urmează a fi citate.

Camera preliminară reprezintă o fază separată a procesului penal, distinctă de urmărirea penală și de judecată. Funcția de verificare a legalității trimiterii în judecată apare ca o instituție sui generis, de sine stătătoare. Judecătorul de cameră preliminară nu face acte de urmărire penală, dar în același timp nici nu judecă.

Din analiza atentă a procedurii reglementate de legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art. 342-348 se desprinde cu evidență concluzia că legiuitorul român a instituit un control de legalitate asupra actelor procurorului, fără însă a acorda judecătorului posibilitatea de a interveni în desfășurarea urmăririi penale. Așadar, judecătorul de cameră preliminară nu poate ordona Ministerului Public efectuarea unor acte de urmărire penală.

În cadrul procedurii camerei preliminare se efectuează un control de legalitate a posteriori atât a actului de trimitere în judecată, cât și a probelor pe care se bazează acesta, astfel încât întreaga fază de urmărire penală să fie examinată și cercetată, iar actele procesuale, procedurale, probele sau procedeele probatorii efectuate și obținute prin încălcarea echitabilității procedurilor să fie eliminate.

Pornind de la textul art. 342 C. proc. pen., verificarea legalității sesizării instanței presupune că judecătorul de cameră preliminară va analiza: dacă rechizitoriul a fost întocmit de un procuror din cadrul parchetului competent, dacă actul de sesizare cuprinde mențiunile prevăzute de art. 328 din C. proc. pen., dacă sunt descrise toate faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, dacă procurorul a dispus cu privire la toate faptele și cu privire la toți inculpații menționați și dacă rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei.

Verificarea legalității administrării probelor presupune verificarea condițiilor impuse în Titlul V din Partea generală a C. proc. pen. intitulat" Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii".

Obiectul procedurii în camera preliminară nu include aspecte legate de temeinicia trimiterii în judecată sau de posibilitatea de a ordona administrarea unor probe noi de către procuror. În acest fel este ilustrat principiul separării funcțiilor judiciare în procesul penal, legiuitorul considerând că atât prerogativa strângerii mijloacelor de probă, cât și aprecierea asupra oportunității trimiterii în judecată aparțin exclusiv Ministerului Public.

Conform art. 346 alin. (3) C. proc. pen. judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:

- rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut de art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății;

- a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;

- procurorul solicită restituirea cauzei, în condițiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleași dispoziții.

Iar, conform art. 345 alin. (3) C. proc. pen. în cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularități ale actului de sesizare sau în cazul în care sancționează potrivit art. 280 - art. 282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularitățile actului de sesizare și comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menține trimiterea în judecată ori solicită restituirea cauzei.

Aspectul privind competența teritorială a Curții de Apel Ploiești a fost clarificat, de ÎCCJ, care a soluționat conflictul de competență între această instanță și Curtea de Apel București, prin încheierea nr. 232 pronunțată la data de 18.04.2023.

Judecătorul de cameră preliminară a analizat grupat sau punctual cererile și excepțiile inculpaților, după cum acestea sunt comune sau singulare.

A apreciat că aceste cereri și excepții pot fi încadrate pe mai multe paliere, pornind de la neregularitatea rechizitoriului din perspectiva nedescrierii faptelor, aspecte privind necompetența teritorială a unității de parchet, nulitatea probelor și a actelor de urmărire penală efectuate în perioada in rem a urmăririi penale din perspectiva încălcării dreptului la apărare și la proces echitabil precum și apărări ce țin de încadrarea juridică greșită, lipsa probelor în acuzare sau a fiabilității acestora, neîntrunirea elementelor constitutive ale infrațiunilor ce au făcut obiectul trimiterii în judecată, încălcarea principiului non bis in idem și a principiului egalității armelor.

În ceea ce privește excepțiile invocate de inculpații A., B., C., D., E., G., H., I., J., K. și L. referitoare la neregularitatea actului de sesizare a apreciat că sunt în parte fondate.

Inculpații au susținut în esență că rechizitoriul nu satisface exigențele art. 328 C. proc. pen., întrucât descrie faptele, într-o manieră inaptă să permită stabilirea obiectului și a limitelor judecății,

Au mai susținut inculpații că în rechizitoriu nu se descrie cu exactitate numărul actelor materiale, componente ale infracțiunilor reținute în sarcina lor, modalitățile de săvârșire, perioada de timp în care au fost comise.

Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel a considerat pertinente sub acest aspect criticile formulate de inculpatul A., conform cărora rechizitoriul este neregulamentar întocmit.

Astfel, în analiza cererilor și excepțiilor formulate sub acest aspect, trebuie să aibă în vedere atât cerințele de conținut al rechizitoriului, explicit prevăzute de art. 328 C. proc. pen., cât și regulile cu valoare de principiu ce se desprind din jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, subliniind importanța informării adecvate și detaliate a acuzatului cu privire la natura acuzațiilor și calificarea juridică a faptelor, instanța de contencios european a statuat mutatis mutandis că "art. 6 paragraful 3 lit. a) din convenție îi recunoaște acuzatului dreptul de a fi informat nu doar cu privire la cauza acuzației, adică la faptele materiale de care este acuzat, dar și încadrarea juridică a faptelor, și aceasta în mod detaliat. Sfera de aplicare a acestei dispoziții trebuie apreciată, în special, în lumina celui mai general drept la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din convenție. În materie penală, o informare precisă și completă cu privire la acuzațiile aduse unei persoane, și deci cu privire la încadrarea juridică pe care instanța o poate reține împotriva sa, este o condiție esențială a echității procedurii" (cauza Adrian Constantin împotriva României, hotărârea din 12.04.2011, cauza Pelissier și Sassi împotriva Franței, hotărârea din 25.03.1999).

În aceste coordonate de principiu, a reținut că exigențele de descriere a acuzațiilor sunt îndeplinite atunci când circumstanțele de timp, loc și modalitate de comitere sunt indicate, în cuprinsul actului de sesizare, cu o precizie suficientă pentru a permite acuzatului să înțeleagă, cu exactitate, conținutul faptic, obiectiv al fiecărei învinuiri aduse.

Tot astfel, a constatat indicarea probelor și a mijloacelor de probă ce susțin teza acuzării presupune trimiteri explicite și punctuale atât la elementele faptice care au fundamentat concluzia procurorului că există o faptă prevăzută de legea penală, comisă cu vinovăția cerută de lege de către persoana inculpată, cât și la mijloacele de probă prin intermediul cărora au fost obținute aceste elemente. Întinderea acestor trimiteri sau explicații depinde de particularitățile cauzei; fără a fi necesar ca orice afirmație a organului judiciar să fie însoțită de precizarea elementelor de probă ce au fundamentat-o, este însă esențial ca rechizitoriul să indice suportul probator - direct ori indirect - al elementelor esențiale, obiective și subiective, circumscrise conținutului legal al infracțiunii, astfel încât acuzatul să poată înțelege, cât mai exact, baza probatorie a acuzației și, eventual, în deplină cunoștință de cauză, să o poată contesta în faza judecății.

Stabilirea cu certitudine a modalității în care s-au desfășurat presupusele fapte penale reținute în rechizitoriu, data comiterii lor, numărul actelor materiale, descrierea exactă a acestora, indicarea probatoriilor care să justifice trimiterea în judecată, reprezintă atributul exclusiv al procurorului.

Dacă rechizitoriul întocmit de procurorul care a efectuat urmărirea penală și aprobat după verificarea legalități și temeiniciei de către procurorul șef ierarhic, nu respectă exigențele legale în materie, referitoare la situația de fapt, la modalitățile de comitere a presupusei activități infracționale, se impune, ca procurorul să remedieze neregularitățile constate.

Judecătorul de cameră preliminară a constatat că, în cadrul rechizitoriului în ceea ce-l privește pe inculpatul A. există lipsuri majore care paralizează începerea cercetării judecătorești, așa cum vor fi menționate acestea în continuare.

Instanța de judecată nu se poate substitui procurorului, și nu are atribuția de a remedia, pe parcursul cercetări judecătorești, lipsurile și aspectele de incertitudine existente în actul de sesizare.

Articolul 6 paragraf 3 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului recunoaște acuzatului dreptul de a fi informat, în mod detaliat cu privire la cauza acuzării, adică faptele materiale de care este acuzat și pe care este fondată acuzația, dar și cu privire la natura acuzării, adică încadrarea juridică a faptelor.

Această prevedere trebuie apreciată în lumina dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În materie penală o informare precisă și completă asupra acuzațiilor formulate împotriva unei persoane, precum și asupra încadrării juridice a faptei, reprezintă o condiție esențială a caracterului echitabil al procedurii.

În acest sens, în cauza Mottocia contra Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că - informațiile conținute în acuzație erau vagi și contradictorii, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil care ar fi trebuit să garanteze acuzatului oportunitatea și posibilitatea de a se apăra într-o modalitate concretă și efectivă.

Judecata poate demara doar în condițiile în care faptele imputate inculpaților sunt clar, explicit și inteligibil descrise.

În condițiile în care, unele activități de natură penală, unele date și locații sunt ambiguu descrise, se poate ajunge la concluzia că actul de sesizare este neregulamentar întocmit.

Descrierea în actul de sesizare, în mod complet și precis a acuzațiilor, asigură inculpaților dreptul la o apărare efectivă.

Descrierea faptei în rechizitoriu trebuie să se refere la toate împrejurările de timp, de loc, mijloace, mod, scop, în care a fost comisă fapta, cu consecințe asupra elementelor constitutive ale infracțiunii și încadrării ei într-un anumit text de incriminare.

Pentru a satisface cerințele art. 371 C. proc. pen. este necesar ca fapta să fie prezentată în rechizitoriu în toate elementele care prezintă relevanță penală, sub aspectul conținutului unei infracțiuni, pentru a înlătura orice îndoială, pentru a oferi inculpatului posibilitatea să se apere și instanței să se pronunțe asupra respectivelor fapte.

De asemenea, în analiza regularității actului de sesizare, este necesar a se avea în vedere și separația funcțiilor judiciare, în sensul că procurorul este cel care trebuie să consemneze în rechizitoriu toate elementele referitoare la fapta reținută și la încadrarea juridică, astfel încât să își exprime voința clară cu privire la limitele sesizării, iar nu instanța să se substituie acestuia și, eventual să deducă ce acuzații se aduc inculpatului.

În situația în care, fapta imputată inculpatului reprezintă o infracțiune în formă continuată, este absolut necesar ca în cadrul rechizitoriului să existe o detaliere clară a fiecărui act material.

În acest caz trebuie avute în vedere dispozițiile art. 35 alin. (1) C. pen. conform cărora - infracțiunea este continuă când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, acțiuni sau inacțiuni, care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.

O descriere generală, echivocă, a conținutului actelor materiale, componente ale infracțiunii în formă continuată nu satisface cerința clarității acuzației penale, afectând astfel regularitatea și claritatea actului de sesizare și implicit încalcă dreptul inculpatului la un proces echitabil.

În concret, a considerat că rechizitoriul nu cuprinde o descriere clară și explicită a infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului A., respectiv a numărului actelor materiale, a perioadei de timp în care au fost comise, a modalității de săvârșire a fiecărui act material cu indicarea momentului, datei, modalității și locului comiterii.

În acest context, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel a constatat că faptele inculpatului sunt descrise la încadrarea "în drept" după cum urmează: infracțiunea de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. (617 acte materiale) în sensul că în calitatea de administrator, în drept sau în fapt, a 17 societăți comerciale, dintre care 15 cu un comportament tip fantomă, în perioada 2010-2015 inculpatul a inițiat și desfășurat relații comerciale fictive cu cincisprezece beneficiari - administratori în drept/în fapt a 18 de societăți comerciale cărora, la diverse perioade de timp dar în realizarea unei rezoluții infracționale unice, le-a emis în total un număr de cel puțin 617 facturi fiscale ce au fost înregistrate în evidențele contabile ale acestor din urmă firme ca și cheltuieli fictive, și astfel i-a sprijinit pe acești beneficiari să sustragă de la plata către bugetul de stat a unei valori cumulate de 16.440.961 RON, prejudiciu reprezentând impozit pe profit și TVA; infracțiunea de delapidare în formă continuată, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 295 Cod enal rap. la art. 308 C. pen. și la art. 309 C. pen., cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen..(1000 acte materiale) este descrisă în sensul că, în definitivarea fiecărei fapte de complicitate la evaziune fiscală în parte astfel cum a fost evocată mai sus, inculpatul A. i-a sprijinit pe cei cincisprezece beneficiari, plus încă trei - administratori în drept/în fapt a 21 de societăți comerciale, să sustragă suma cumulată de 30.576.245 RON, în sensul în care banii virați de fiecare dintre aceștia printr-un total de 1.000 de viramente diferite pentru "plata" serviciilor/lucrărilor fictiv furnizate i-a recepționat, i-a retras, iar în final i-a restituit fiecăruia în parte potrivit înțelegerii frauduloase avute.

La punctul III din rechizitoriu, destinat faptelor inculpatului, la încadrarea "în fapt" procurorul expune următoarele:

"A. este inițiatorul și coordonatorul întregii afaceri frauduloase. Așa cum am arătat în subcapitolul I.E de mai sus acesta a controlat activitatea S.C. M. S.R.L., a S.C. N. S.R.L. precum și a celor 15 firme cu comportament pur fantomă.

Fie direct, fie prin intermediul numitului O. sau a unora dintre beneficiarii rețelei (inc. C., inc. B., etc.) - inculpatul A. este cel care iniția discuții de colaborare și cu alți potențiali beneficiari care intrau astfel în relație de colaborare frauduloasă cu acesta.

La fel de adevărat este și că, nu de puține ori, înainte sau concomitent cu derularea componentei frauduloase pe fiecare segment în parte - între S.C. M. S.R.L. (controlată de inc. A. vechiul C.) și anumiți beneficiari se derulau și afaceri reale: cazul beneficiarilor P., Q., R. sau S. fiind elocvente în acest sens.

Acțiunile frauduloase întreprinse de inc. A., întreprinse practic în intervalul 2010-2015, se circumscriu formei de participație a complicității la actele de evaziune fiscală și delapidare comise de fiecare beneficiar în parte și constau în:

-inițiere relații comerciale frauduloase, așa cum am arătat;

- agrearea, în fiecare caz în parte, cu fiecare beneficiar în parte asupra detaliilor contractelor comerciale fictive (după caz-parțial fictive) ce se doreau a fi încheiate;

- negocierea cu beneficiarii a comisionului pe care și-1 păstra în urma coordonării afacerilor frauduloase;

- recepționarea în timp real a informațiilor transmise de beneficiar cu privire la obiectul și valoare facturilor fictive (după caz-parțial fictive) ce se doreau a fi emise în urma încheierii contractelor menționate mai sus;

- transmiterea, după caz (cel puțin în situația S.C. M. SRL), către compartimentul de contabilitate a firmei pe care o controla, a informațiilor legate de emiterea acestor facturi, precum și intrarea în posesia facturii fictive- urmată de intrarea în posesia acestor documente;

- în cazul firmelor cu comportament fantomă - obținerea prin resurse proprii a tipurilor de documente de evidență arătate imediat mai sus;

- după caz personal sau prin interpușii săi ce dețineau formal diverse calități în firmele pe care le controla (vezi subcapitolul I.E de mai sus), acesta asigura semnarea contractelor, facturilor,altor documente de evidență (inclusiv chitanțe fiscale);

- transmiterea, fie direct fie prin intermediari, a acestor documente fictive/parțial fictive către beneficiari (sau intermediari ai acestora - vezi cazul inc. T.);

- în unele dintre cazuri asigura personal transferul - prin protocoale de e-banking, a sumelor frauduloase primite în conturile firmelor "furnizoare" de la firmele beneficiarilor -către conturi de persoane fizice: ale sale sau ale "colaboratorilor" săi U. și V.;

- coordona retragerile de sume de bani frauduloase, în numerar, prin ATM-uri bancare, de către "colaboratorilor" săi (O., V., W., U., etc.);

- își reține comisionul negociat, după care asigura transmiterea sumelor de bani astfel retrase către beneficiari, activitatea pe care o realiza fie personal, fie prin intermediul ajutorului său O. sau al unor dintre beneficiari ce au avut rol și în inițierea relațiilor, așa cum am arătat.

Declarațiile date de acesta în cauză sunt edificatoare în acest sens și se coroborează cu cele ale "colaboratorilor" săi, precum și cu ale inculpaților beneficiari ce și-au recunoscu faptele, așa cum am arătat anterior.

Practic, în cazul acestui inculpat aspectele factuale comune indicate anterior se coroborează cu situațiile de fapt expuse mai sus în legătură cu inculpații beneficiari (subcapitolele II. și III. de mai sus)."

Anterior încadrării în drept, a arătat că procurorul nu face decât să treacă în revistă succint o mică parte din probele administrate, în condițiile în care a strâns dovezi în 42 de volume de urmărire penală, iar la încadrarea "în drept," a insera într-un tabel numele altor inculpați sau a unor persoane față de care s-au dispus soluții de clasare ori disjungere, cumulând aritmetic numărul de acte materiale, pentru a ajunge la 617 acte materiale de complicitate la evaziune fiscală și la 1000 acte materiale de delapidare - în acest din urmă caz nefiind clar dacă i se impută complicitatea sau autoratul și de asemenea adunând presupusul prejudiciul, în cazul principalului inculpat, al cărui denunțul a constituit punctul de plecare al dosarului, care a fost audiat în mod repetat pe parcursul urmăririi penale, nu satisface cerințele de claritate ale acuzației, fiind prea vagă, afectând regularitatea actului de sesizare.

A apreciat că aceste aspecte nu îndeplinesc, așadar, condițiile unei acuzații certe și clare.

Evaluarea împrejurărilor astfel redate în rechizitoriu conduce la concluzia că toate coordonatele temporare, spațiale ori de conținut obiectiv în care s-ar fi plasat presupusele fapte imputate inculpatului A. nu sunt identificate cu o precizie suficientă pentru a permite în mod efectiv, cunoașterea detaliată a bazei factuale, a acuzațiilor aduse și exercitarea apărării prin raportare la acuzațiile clar determinate.

Delimitarea clară și de conținut a activităților circumscrise acuzațiilor, așa cum a fost anterior reținută nu are caracter efectiv și nu permite individualizarea cu suficientă precizie a conținutului obiectiv a faptelor imputate acestui inculpat.

O deficiență sub aspectul descrierii regăsim și în cazul inculatului B., acuzat de comiterea infracțiunilor de complicitate la evaziune fiscală,prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. (13 acte materiale) și complicitate la delapidare, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 295 C. pen. rap. la art. 308 C. pen. și la art. 309 C. pen., cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. (37 acte materiale), faptele fiind descrise în sensul că în intervalul 20.08.2010 - 16.06.2012 și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, i-a sprijinit pe inculpații E. și X. să comită ca autori infracțiunile de care aceștia sunt acuzați. O situație similară este și în cazul inculpatului C., acuzat, între altele, de complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. (19 acte materiale de sprijin la faptele de evaziune comise de inc. I.) și complicitate la delapidare, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 295 C. pen. rap. la art. 308 C. pen. și la art. 309 C. pen., cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. (50 acte materiale de sprijin, asociate actelor de la delapidarea proprie inc. I., faptele fiind descrise în sensul că în intervalul 2012 - martie 2014 și în realizarea aceleiași rezoluții infracțional, l-a sprijinit pe inculpatul I. să comită infracțiunile de care a fost acuzat ca autor.

Deși faptele de evaziune fiscală și delapidare îi sunt reținute primului inculpat exclusiv sub forma complicității, iar celui de-al doilea parte sub forma autoratului, și parte sub forma complicității, rechizitoriul nu indică în ce au constat actele de înlesnire sau ajutor, la rubrica, în drept, reținându-se succint că inculpatul B. i-a ajutat pe inculpatul E. și pe un alt inculpat (X., față de care cauza s-a disjuns), să comită ca autori, infracțiunile reținute în sarcina lor, situație care se regăsește și în cazul inculpatului C., faptele de complicitate fiind descrise, așa cum am arătat, în sensul că în intervalul 2012- martie 2014, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, l-a sprijinit pe inculpatul I. să comită infracțiunile de care a fost acuzat ca autor.

Astfel, nici în cazul celor doi inculpați, rechizitoriul nu respectă cerința de claritate a acuzației, neputându-se vorbi de o delimitarea clară și de conținut a activităților circumscrise acestora, modalitatea de descriere neavând un caracter efectiv și nepermițând individualizarea cu suficientă precizie a conținutului obiectiv a faptelor ce li se imputată.

În privința celorlalți inculpați, în contextul aspectelor de principiu reținute anterior, judecătorul constată că rechizitoriul îndeplinește exigențele privitoare la descrierea faptelor, aceasta fiind realizată într-o modalitate ce permite individualizarea și încadrarea în tipicitatea infracțiunilor ce fac obiectul acuzațiilor penale, fiind indicate circumstanțele de timp și modalitatea de comitere cu o precizie suficientă pentru a permite acestora să înțeleagă conținutul obiectiv al acuzațiilor și să își formuleze apărările, făcându-se totodată referire punctuală și la mijloacele de probă avute în vedere de acuzare.

Prin urmare, analizând rechizitoriul, rezultă că faptele reținute în sarcina celorlalți inculpați pentru care s-a efectuat urmărirea penală sunt determinate prin indicarea elementelor suficiente pentru stabilirea naturii lor juridice și concretizarea acestora în raport cu probele dosarului, procurorul prezentându-le de o manieră rezonabilă și inteligibilă în cuprinsul actului de sesizare, indicând punctual facturile emise de respectivele societăți, ale căror administratori de fapt sau de drept erau inculpații, operațiunile bancare derulate, sumele presus retrase din conturile acelor societăți, acestea fiind apte să permită cunoașterea și înțelegerea întocmai a acuzațiilor ce le sunt aduse inculpaților și pregătirea unei apărări corespunzătoare în raport cu acestea, dar și stabilirea exactă a obiectului judecății, astfel cum se prevede în art. 371 C. proc. pen.

Așadar, rechizitoriul se conformează exigențelor prev. de art. 328 Cod proced. penală, cuprinzând o descriere explicită a tuturor circumstanțelor în care se presupune că inculpații au comis faptele deduse judecății, prin indicarea elementelor de timp și de loc, a calității în care au acționat și a rezultatului și urmărilor produse.

Referitor la modul în care sunt descrise faptele, se constată că rechizitoriul indică, pentru fiecare inculpat în parte, starea de fapt, probele pe care se fundamentează, încadrarea în drept, cu discuție pe elementele de tipicitate și latura civilă. Acesta debutează cu prezentarea acuzațiilor, după care este expusă situația de fapt, fiind menționate împrejurările în care s-a reținut că s-a desfășurat activitatea presupus infracțională, cu trimiteri la fiecare infracțiune reținută, la contribuția fiecărei persoane acuzate și la mijloacele de probă.

Prin urmare, în ce privește critica privind neregularitatea rechizitoriului sub aspectul nedescrierii faptelor ce fac obiectul acuzațiilor aduse inculpaților D., E., G., H., I., J., K.,L., a reținut că aceasta este nefondată, actul de sesizare întrunind exigențele prev. de art. 328 Cod proced. penală.

Referitor la criticile privind încadrarea juridică dată faptelor deduse judecății, invocată de inculpații K. și L., se apreciază că ele exced procedurii de cameră preliminară; cât privește lipsa elementului material sau a laturii subiective a infracțiunilor - invocate de inculpații G., I. și J., a considerat că acestea reprezintă apărări care vizează temeinicia acuzației penale și prin urmare pot fi valorificate doar în procedura cercetării judecătorești. Cu alte cuvinte, judecătorul a subliniat că semnificația acuzației și caracterul ei fondat se hotărăsc în faza de judecată.

De asemenea, parte dintre inculpați, respectiv D., G., I. și F. au invocat motive precum acelea că faptele pentru care sunt trimiși în judecată nu există sau că acuzațiile aduse sunt nefondate, întrucât nu există probe care să le susțină, care în realitate sunt legate de temeinicia acuzațiilor și nu de legalitatea sesizării instanței. Or, temeinicia acuzației excede obiectului procedurii de cameră preliminară, aceasta, respectiv stabilirea vinovăției, urmând a fi verificată pe baza probelor de la dosarul cauzei de către instanța de judecată. Totodată, aspectele vizând veridicitatea declarațiilor și a altor probe administrate a fost analizată de instanță, în urma coroborării întregului material probator administrat în cauză.

În privința nulității actelor de urmărire penală și a mijloacelor de probă administrate în etapa in rem a urmăririi penale, invocate de inculpații E., H., I., K., respectiv prin încălcarea obligației de informare de indata a persoanelor față de care se efectuează cercetări invocată de inculpații D., C. și H., Curtea a reținut următoarele:

Potrivit art. 305 alin. (1) C. proc. civ..pen, când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă; potrivit alin. (3) al aceluiași articol, când din datele și probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect.

Conform art. 306 alin. (1) C. proc. pen., pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligația ca, după sesizare, să caute și să strângă datele ori informațiile cu privire la existența infracțiunilor și identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecințelor acestora, să strângă și să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 și 101, iar potrivit alin. (2), după începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală strâng și administrează probele, atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului ori inculpatului.

În opinia judecătorului de cameră preliminară, numele persoanelor și identitatea acestora nu au fost cunoscute în totalitate de organul de urmărire penală încă de la momentul sesizării, denunțurile formulate în cauză prezentând un cadru general, în mod corect dispunându-se întâi începerea urmăririi penale in rem, în urma căreia, prin administrarea materialului probator necesar și suficient, s-ar fi putut ajunge și la situația în care să nu subziste indiciile rezonabile că persoanele respective au comis faptele și astfel să fie necesară efectuarea în continuare a urmăririi penale față de aceștia. De altfel, în actuala reglementare nu este permisă începerea urmăririi penale decât in rem în toate cazurile, această dispoziție fiind aplicabilă inclusiv în cazurile în care este indicată persoana în sesizare sau când starea de fapt permite identificarea sa.

Totodată, a reținut că, probele administrate în această primă etapă reglementată de art. 305 C. proc. pen. sunt necesare pentru conturarea indiciilor rezonabile la care se face referire în alin. (3) al aceluiași articol, și nu pentru tragerea la răspundere a persoanei vizate. Această fază este destinată strângerii de probe, iar în momentul existenței indiciilor rezonabile că o persoană a săvârșit fapta, se dispune efectuarea urmăririi penale cu privire la aceasta, persoana dobândind calitatea de suspect, având toate drepturile conferite de lege acestei calități.

Anterior dispoziției ca urmărirea să se efectueze cu privire la o anumită persoană, aceasta nu are nicio calitate procesuală, prin urmare nu este subiectul vreunor drepturi ori obligații procesuale.

Dispozițiile legale analizate asigură caracter echitabil desfășurării urmăririi penale: pe de o parte, răspund exigenței ca orice acte de cercetare să se desfășoare într-un cadrul procesual (alin. (1) al art. 305); pe de altă parte, instituie o garanție în sensul că nicio persoană nu este pusă sub acuzație în lipsa unor indicii rezonabile că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (alin. (3) al art. 305).

Această garanție subzistă mai ales în ipoteza în care, prin actul de sesizare (denunț, cum este cazul în speță) este indicată o anumită persoană în calitate de prezumtiv autor. Indicarea unei persoane în actul de sesizare nu este suficientă pentru ca aceasta să dobândească calitatea de acuzat/suspect și nici pentru a considera că urmărirea penală o vizează. Aceasta calitate se va dobândi, pe parcursul urmăririi penale, numai după ce, în baza probelor administrate, se va dispune efectuarea urmăririi penale cu privire la ea.

Reglementarea etapei urmăririi penale in rem garantează caracterul echitabil al desfășurării urmăririi penale, astfel încât orice acte de cercetare să se desfășoare într-un cadru procesual și nicio persoană să nu fie pusă sub acuzație în lipsa unor date sau probe din care să rezulte indicii rezonabile că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Formularea unei învinuiri in personam nu poate fi consecința simplei înregistrări a unei sesizări valabile; fiind un act de o însemnătate sporită și cu consecințe importante privitoare la persoana celui investigat, punerea sub învinuire a unei persoane trebuie să fie fundamentată de o serie de probe, administrate prin mijloacele de probă prevăzute de lege.

De aceea, simpla începere a urmăririi penale cu privire la faptă nu are caracterul formulării unei acuzații împotriva unei persoane, ci are doar semnificația instituirii cadrului procesual în care se pot strânge primele probe cu privire la o anumită faptă.

Dacă, după administrarea în acest cadru legal procesual a unor mijloace de probă, în baza acestora se conturează indicii rezonabile împotriva unei anumite persoane, urmează a se formula cu privire la aceasta o acuzație. De aceea, art. 305 alin. (3) prevede:

"când din datele și probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect".

Aducerea la cunoștința celui cercetat a calității de suspect marchează posibilitatea efectivă de a-și face apărările necesare, de a-și angaja un apărător și de a-și exercita celelalte drepturi prevăzute de lege.

Referitor la intervalul de timp ce separă momentul începerii urmăririi penale in rem de momentul începerii urmăririi penale in personam, Curtea, prin Decizia nr. 236 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 7 iunie 2016, paragrafele 52-57, a constatat că acesta nu este strict și expres determinat de dispozițiile C. proc. pen.. Cu toate acestea, dispoziția procesual penală precizează că procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de o persoană când din datele și probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că aceasta a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală. Astfel, procurorul este obligat ca, în momentul în care există indicii rezonabile că o persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, să dispună continuarea urmăririi penale față de acea persoană.

În cauză, chiar dacă durata desfășurării urmăririi penale a fost mai extinsă până la momentul dobândirii de către făptuitori a calității de suspecți, începerea urmăririi penal in rem dispunându-se la 20.06.2014 iar continuarea urmăririi penale in personam, la 26.09.2016 când procurorul a dispus prin ordonanță extinderea urmăririi penale față de inculpații I., B., J., G., H., L., K., Y., Z., D. și F. (filele x și următ. vol I dosar UP), respectiv la data de 2.02.2017, când procurorul a extins urmărirea penală față de inculpatul E., nu se poate susține că dreptul la apărare al acestora s-a încălcat, câtă vreme organul de urmărire penală a acționat în vederea strângerii probelor necesare pentru a se contura sau nu participația/vinovăția persoanelor vizate. În funcție de circumstanțele fiecărei spețe, timpul necesar fundamentării bănuielii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit o infracțiune poate fi mai mare sau mai mic, în speță, fiind vorba de o cauză complexă, cu multiple fapte, concretizate în cu sute de acte materiale și zeci de persoane cercetate.

De altfel, asupra momentului în care se apreciază că impune începerea urmăririi penale, efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o anumită persoană sau punerea în mișcare, nu poate decide decât procurorul. Suspectul devenit inculpat poate supune cenzurii judecătorului de cameră preliminară doar verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, întrucât, potrivit art. 342 și art. 345 alin. (1) și (2) C. proc. pen., în procedura de filtru, judecătorul de cameră preliminară are posibilitatea să constate nulitatea relativă și să excludă actele de urmărire penală și probele administrate cu încălcarea legii care conferă, între altele, și un drept efectiv la apărare.

Prevederile art. 282 alin. (1) C. proc. pen. stabilesc că încălcarea dispozițiilor legale determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului.

În ceea ce privește principiul loialității administrării probelor, se reține că situațiile descrise la art. 101 Cod procoedură penală reprezintă aspecte de nelegalitate a obținerii probelor, principiu care este reglementat la art. 102 C. proc. pen.

C. proc. pen. reglementează la art. 101, trei interdicții:

- interdicția folosirii violențelor, amenințărilor, mijloacelor de constrângere, promi¬siunilor sau îndemnurilor în scopul obținerii probelor;

- interdicția folosirii metodelor sau tehnicilor de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei;

- interdicția de a provoca o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe.

În realitate, acest principiu are un conținut mai larg, el constituind regula potrivit căreia este interzisă utilizarea oricărei strategii sau manopere ce are ca scop administrarea cu rea-credință a unui mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii unei infracțiuni, dacă prin aceste mijloace se aduce atingere demnității persoanei, drepturilor acesteia la un proces echitabil sau la viața privată.

În cauză, judecătorul de cameră preliminară nu a constatat o încălcare a art. 101 C. proc. pen. care se determine o procedură neloială de obținere a probelor în cursul urmăririi penale și o încălcare a dreptului la un proces echitabil, așa cum se va detalia în cele ce succed.

Într-adevăr, urmărirea penală in rem a fost efectuată de la 20.06.2014 până la 26.09.2016, respectiv până la 2.02.2017, așa cum s-a explicat, însă acest aspect nu determină o încălcare a dreptului la apărare, în condițiile în care, ulterior dobândirii calității de subiecți procesuali, suspecții, și apoi inculpații și-au valorificat drepturile procesuale prin intermediul avocaților angajați în cauză. Inculpații nu au fost lipsiți de garanțiile procedurale în vederea respectării dreptului la apărare, fiind audiați în prezența avocaților aleși, iar în cazul celor care au formulat cererei întemeiate pe disp. art. 92 alin. (2) Cod proced. penală, apărătorii au fost încunoștințați, participând și la alte audieri de inculpați sau martori, conform mențiunilor din cuprinsul respectivelor declarații. Astfel, avocatul inculpatului D., care a formulat o astfel de cerere, a fost încunoștințat, conform procesului-verbal din 17.01.2017 aflat la dosar UP, avocatul inculpatului C. a fost încunoștințat conform proceselelor-verbale din 19.10.2016 și 17.01.2017 aflate la filele x volum XX dosar UP, avocatul inculpatulu K. a fost încunoștințat conform procesului-verbal din 17.01.2017 aflat la dosar UP, o cerere similară a avocatului inculpatului H. nefiind identificată în dosarele de UP.

A reținut și faptul că martorii puteau fi reaudiați după efectuarea în continuare a urmării penale, în prezența apărătorului inculpaților, la solicitarea acestora. Singurul care a formulat o asemena solicitare a fost inculpatul E., prin avocat, care a solicitat la data de 2.11.2021 reaudierea marorului AA., (dosar UP), cerere corect respinsă de procuror, judecătorul de cameră prelimnară constatând că la data de 22.03.2021, când martorul a fost audiat, la audiere a fost prezent și avocatul ales al inculpatului E., conform mențiunii de la fila x din vol XIV dosar UP, care a avut posibilitatea să-i adreseze întrebări. Același avocat a asistat și la audierea inculpatului B. din 22.03.2021 (dosar UP), la confruntarea din aceeași dată cu inculpatul A. (fila 57din acelsși dosar de UP) și la audierea din 11.10.2021 (fila x din același dosar UP). De asemenea, apărătorilor care au solicitat, li s-au pus la dispoziție fotocopii ale dosarelor de urmărire penale. Exemplificativ, cazul inculpatului H. (dosar UP vol XI), cazul inculpatului D., cazul inculpatului E. (dosar UP, admisă prin ordonanță), cazul inculpatului C. dosar UP).

Or, faptul că urmărirea penală a început în 20.06.2014 iar la 26.09.2016, s-a dispus continuarea urmăririi penale față de suspecți, iar mai apoi, la data de 29.09.2016 (ordonanță filele x și următ. Vol 1 dosar UP) a fost inițial pusă în mișcare acțiunea penală față de aceștia, pentru ca ulterior, urmare a conexării mai multor dosare de urmărire penală la dosarul nr. x/2016 (ordonanțel dosar UP) să intervină mai multe extinderi ale acțiunii penale sau schimbări de încadrări jurdice la 2.02.2017, 17.02.2020, 18.02.2020 și 4.06.2021 (ordonanțe filele x și următ. Vol XIV dosar UP, filele x și următ., filele x și următ., filele x și următ. Vol I dosar UP) pentru ca la data de 26.11.2021 să fie întocmit rechizitoriul x se apreciază că nu semnifică "efectuarea unei anchete clandestine", în condițiile în care, ulterior dobândirii de către făptuitori a calității de subiecți procesuali, aceștia și-au valorificat drepturile procesuale prin intermediul avocaților angajați în cauză.

Prin urmare, a sublinit că nu se poate susține că atribuirea calității de suspect persoanelor care au invocat excepția s-a făcut cu încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, respectiv cu încălcarea regulilor procedurale sancționate cu nulitate relativă, câtă vreme în cauză s-a continuat administrarea de probe pentru a se vedea dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile prevăzute de lege în vederea atribuirii acestei calități.

În privința susținerilor inculpaților I. și A. care au solicitat excluderea probelor obținute în accepțiunea lor în mod neloial, de către procuror prin presiuni, prin promisiuni și constrângeri, cu referire la declarații de inculpați sau martori, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții reține următoarele:

Potrivit art. 10 Cod proced. penală, dreptul la apărare este garantat suspectului, inculpatului și celorlalte părți în cursul procesului penal, fiind oprit a se întrebuința, așa cum am arătat, violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri, în scopul obținerii de probe, conform art. 101 alin. (1) Cod proced. penală. Însă pentru a se constata împrejurările menționate în acest articol, trebuie să existe dovezi, care în speță nu s-au adus. Simplele afirmații ale inculpaților, fără a se corobora cu alte probe, nu sunt suficiente pentru a conchide că declarațiile sunt lovite de nulitate, cu atât mai mult cu cât inculpatul A. a fost audiat la datele de 29.09.2016, 20.10.2016, 18.01.2017 și 22.06.2017, în prezența avocatului ales. Totodată, asemenea manopere dolosive nu sunt dovedite nici în cazul inculpatului O., care a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției în 2021.

În concluzie, s-a constatat că în nici un caz nu se poate reține că, prin modalitatea în care s-a efectuat urmărirea penală ar fi fost afectat dreptul inculpaților la un proces echitabil, în componenta privind dreptul la apărare și nici nu s-a încălcat principiul loialității administrării probelor.

În privința nulității ordonanțelor prin care s-au dispus constatări tehnico-științifice și a rapoartelor de constatare tehnico-științifică administrate, potrivit inculpaților, cu încălcarea art. 172 alin. (9) Cod proced. penală, care de asemenea, nu ar fi fost întocmite de experți autorizați, independenți și imparțiali, Curtea a reținut următoarele:

Constatarea tehnico-științifică este procedeul probatoriu ce constă în examinarea unor situații de fapt, mijloace de probă sau persoane de către specialiști, medici legiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul organului de urmărire penală ori în cadrul altor organe, când există pericol de dispariție a mijloacelor de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

Ipotezele în care potrivit art. 172 alin. (9) C. proc. pen. se poate dispune efectuarea unui raport de constatare tehnico - științifică sunt alternativ prevăzute de lege organele de urmărire penală putând opta pentru oricare dintre acestea la momentul încuviințării procedeului probatoriu.

Analizând ordonanțele din datele de 22.08.2016, 19.08.2018, 10.05.2021 și 18.06.2021 prin care s-a încuviințat procedeul probatoriu al constatării tehnico- științifice, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții a constatat că procurorul a avut în vedere că un astfel de procedeu probatoriu ar sprijini efortul de orientare a investigațiilor cu privire la cauză, și ulterior la alte fapte și persoane, pe măsură ce urmărirea penală s-a extins, în urma reunirii mai multor dosare de urmărire penală provenind de la alte unități de parchet, inițial pornindu-se de la declarațiile inculpatului A., fiind necesar a se verifica eventualele implicații fiscale asupra bugetului de stat, prin înregistrarea în contabilitate a unui număr de 21 de firme la care acesta s-a referit.

Rapoartele de constatare aflate în volumul 3 dosar UP au fost finalizat la datele de 20.09.2016, 9.06.2017, 28.05.2021 și 15.07.2021, fiind necesară refacerea unuia dintre ele (cel din 9.06.2017) întrucât procurorul a apreciat că ar conține erori și neconcordanțe, acesta fiind remediat prin raportul din 28.04.2018, iar ulterior, urmare a extinderii urmăririi penale, au fost întocmite și celelalte rapoarte .

Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții opinează că nu sunt întrunite condițiile cumulative pentru a se constata nulitatea relativă a ordonanțelor prin care procurorul a dispus efectuarea unei constatări tehnico - științifice și nici a procedeului probatoriu.

Potrivit art. 282 C. proc. pen. încălcarea oricăror dispoziții legale în afara celor prevăzute la art. 281 C. proc. pen. determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a produs o vătămare drepturilor părților, care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului. Deopotrivă, este necesar să existe un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate și nulitatea să fie invocată în termenul prevăzut de lege.

Curtea a considerat că cerința urgenței nu constituie o veritabilă condiție de legalitate a dispunerii efectuării unui raport de constatare, ci una de oportunitate a acestuia în vederea obținerii cu celeritate a opiniei unui specialist atunci când nu se consideră a fi oportună parcurgerea procedurii contradictorii a expertizei.

În practica instanței supreme, urgența a fost definită și cu referire la necesitatea justei orientări a organelor de urmărire penală în efectuarea activității de cercetare, așa cum s-a motivat și în prezenta speță de către procuror (a se vedea, în acest sens, I.C.C.J., sec