ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 21 mai 2025

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 56 din data de 13 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2014, cu privire la inculpatul A., s-au hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen.. a fost condamnat inculpatul A. pentru comiterea infracțiunii de luare de mită, faptă descrisă la pct. 1.5 din actul de sesizare al instanței. prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap la art. 7 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. la pedeapsa de 4 ani închisoare cu executare în regim de detenție.

I-a fost aplicată inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a exercita profesia de judecător prev. de art. 66 lit. g) și art. 289 alin. (1) C. pen. pe o durată de 3 ani.

I-a fost aplicată inculpatului A. și pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului de a exercita profesia de judecător prev. de art. 66 lit. g) și art. 289 alin. (1) C. pen.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii, arestului preventiv și arestului la domiciliu din 22 iunie 2014 până la 2 iulie 2015.

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. a fost achitat inculpatul A. pentru comiterea infracțiunilor de:

- abuz în serviciu în formă continuată prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 și art. 5 C. pen., 2 infracțiuni -fapte descrise la pct. 1.1 din rechizitoriu, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen..;

- complicitate la șantaj prev. de art. 48 rap. la art. 207 alin. (1) și (3) C. pen. cu referire la art. 131 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. - faptă descrisă la pct. 1.2 din rechizitoriu, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen..;

- complicitate la luare de mită prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. art. 289 alin. (1) C. pen. rap la art. 7 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. - faptă descrisă la pct. 1.3 din rechizitoriu, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen..;

- trafic de influență prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. - faptă descrisă la pct. 1.4 din rechizitoriu, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen..;

- trafic de influență prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. - faptă descrisă la pct. 1.5 din rechizitoriu, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen..;

- trafic de influență prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. - faptă descrisă la pct. 1.6 din rechizitoriu, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen..;

- abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.- faptă descrisă la pct. 1.7 din rechizitoriu, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Împotriva sentinței penale nr. 56 din data de 13 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2014, au declarat apel, printre alții, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 197/A din data de 17 iulie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, s-a decis, printre altele, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 56 din 13 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2014.

S-a desființat, în parte, sentința apelată, și, în rejudecare:

În majoritate:

S-au menținut soluțiile de achitare dispuse, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., printre alții și față de inculpatul A. pentru complicitate la infracțiunea de luare de mită, prev. de art. 48 C. pen. rap. la 289 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000 (fapte în legătură cu sejurul la Hotel B., Mamaia, descrisă după caz, la pct. 5.2, 1.3, pct. 4.4 din rechizitoriu).

În unanimitate:

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru infracțiunea de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. (faptă în legătură cu inculpata C., descrisă la pct. 1.5 rechizitoriu).

În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - intervenirea prescripției răspunderii penale, s-a încetat procesul penal față de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (faptă vizând imobilul din str. x 67, Rădăuți, descrisă la pct. 1.1 din rechizitoriu).

Împotriva deciziei penale nr. 197/A din data de 17 iulie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 22 august 2024 .

Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

A solicitat admiterea recursului în casație, casarea în parte a hotărârii atacate și dispunerea unei soluții de achitare, conform dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., motivat de faptul că, în cauză, nu este îndeplinită tipicitatea obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. (faptă vizând imobilul din str. x, Rădăuți, descrisă la pct. 1.1 din rechizitoriu).

În esență, s-a precizat că fapta care face obiectul acuzației o reprezintă modul în care acesta a judecat cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2006 al Judecătoriei Rădăuți, finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 1683/20.06.2006 a aceleași instanțe și că acest aspect nu a cauzat nici un prejudiciu, astfel încât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii mai sus menționate, impunându-se pronunțarea soluției de achitare conform art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În acest sens, s-a apreciat că hotărârea judecătorească de condamnare, prin care inculpatul este condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni de abuz în serviciu fără să fie întrunită urmarea imediată cerută expres de art. 297 alin. (1) din C. pen., în sensul că prin fapta dedusă judecății nu s-a cauzat "o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice", poate fi cenzurată în cadrul procesual al căii extraordinare de atac a recursului în casație, pentru motivul prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Sub acest aspect, inculpatul a susținut, în concret, că prin decizia instanței de apel:

- nu s-a indicat în ce anume a constat prejudiciul;

- nu s-a indicat în care din modalitățile normative prevăzute la art. 297 alin. (1) din C. pen. s-ar încadra ("pagubă" ori "vătămare a drepturilor sau intereselor legitime");

- nu a fost cuantificat prejudiciul;

- nu s-a indicat cine a suportat prejudiciul;

- nu s-a menționat dacă este vorba de o persoană fizică sau o persoană juridică.

Așadar s-a apreciat că instanța de apel nu a făcut analiza legăturii de cauzalitate care ar fi trebuit să existe între fapta imputată inculpatului și eventualul prejudiciu.

A mai susținut inculpatul că deși nu stabilește în ce constă prejudiciul și cine l-a suportat, instanța de apel a precizat că " . . . . . . . . . .prejudiciul cauzat prin săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu a fost reparat date fiind procesele civile vizând imobilul de referință, care au debutat înainte de pronunțarea sentinței civile nr. 1683/2006 de inculpatul A..

În esență, se reține că prin decizia civilă nr. 2165 din 17.06.2008 pronunțată în dosarul nr. x/2007 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Comercială, a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Rădăuți, reprezentat de secretar D. împotriva deciziei nr. 91/01.10.2007 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu S.C. OBCINA S.A. Rădăuți, reprezentată de E.."

În acest context, inculpatul a precizat că este imposibil de stabilit despre ce prejudiciu face referire instanța de apel, deoarece:

Pentru prima dată acest litigiu a fost soluționat pe fond prin sentința civilă nr. 3778/22.12.2003 a Judecătoriei Rădăuți (pronunțată chiar de către inculpat) în baza unui probatoriu administrat în perioada 2002 - 2003 iar ulterior, această sentință a fost anulată pentru necompetența instanței, ciclul procesual fiind reluat în anul 2006, exclusiv în baza probatoriului administrat în fața Judecătoriei Rădăuti.

Cauza a fost soluționată din nou pe fond prin sentința civilă nr. 2975/25.10.2006 a Tribunalului Suceava (dosar nr. x/2006), fiind respinse apoi toate căile de atac iar soluțiile pe fond au fost identice, de admitere a acțiunii în revendicare.

Raportat la acest aspecte inculpatul a apreciat ca nu putea cauza un prejudiciu printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în anul 2006, dar care să fi fost reparat încă din anul 2003.

În acest sens, inculpatul a precizat că în cauza de față, la instanța de fond, pentru termenul de judecată din 05.11.2021, a fost depusă la dosar adresa nr. x/26.10.2021 a Primăriei mun. Rădăuți, în care - cu referire la bunurile care au făcut obiectul dosarului nr. x/2006 al Judecătoriei Rădăuți - se arată că:

"s-a înregistrat în evidențe în 21.02.2005 ca proprietar S.C. F. S.RL.

Așadar, s-a menționat că în anul 2005, în legătură cu bunurile care făceau obiectul procesului cu S.C. "OBCINA" S.A., Municipiul Rădăuți își afirma categoric dreptul de proprietate, în timp ce referitor la bunurile care au făcut obiectul dosarului nr. x/2006 al Judecătoriei Rădăuți, Municipiul Rădăuți afirma că din evidențele sale a rezultat că proprietar ar fi S.C. "F." S.R.L. - fiind astfel vorba de bunuri diferite.

Sub acest aspect inculpatul a susținut că în această situație era absolut imposibil ca, în procesul în revendicare dintre două subiecte de drept, având ca obiect anumite bunuri, să se repare un prejudiciu cauzat prin hotărârea judecătorească pronunțată într-un alt proces, în constatarea dreptului de proprietate, vizând alte subiecte de drept și alte bunuri.

Prin încheierea din data de 9 aprilie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen.., s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 197/A din data de 17 iulie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2023.

S-a dispus trimiterea cauzei Completului nr. 1, în compunere de 3 judecători, fiind acordat termen la data de 21 mai 2025, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, a constatat că decizia penală nr. 197/A din data de 17 iulie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație și că cererea de recurs în casație a fost formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel, fiind așadar respectate dispozițiile art. 434-436 C. proc. pen.

S-a apreciat că, din examinarea cererii de recurs în casație a rezultat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) C. proc. pen.., fiind menționate: numele și prenumele părții care a exercitat recursul în casație, semnătura inculpatului, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestuia.

Înalta Curte, a constatat că motivele expuse de către inculpatul A. prin cererea de recurs în casație se circumscriu în conținut cazului de casare invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., doar în ceea ce privește analizarea tipicității obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. (faptă vizând imobilul din str. x, Rădăuți, descrisă la pct. 1.1 din rechizitoriu).

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 197/A din data de 17 iulie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2023., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen.., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Potrivit art. 447 C. proc. pen.., pe această cale instanța de casație examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, cea de apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se arată că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizând acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Jurisprudența Înaltei Curți a relevat în mod constant că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator, precum și stabilirea unei situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel.

Așadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casație și Justiție poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situației de fapt reținute.

Evaluând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., în aceste coordonate de principiu, Înalta Curte constată că aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., invocat de acesta, prin care a susținut că, în esență, deși prin decizia recurată s-a decis încetarea procesul penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (faptă vizând imobilul din str. x, Rădăuți, descrisă la pct. 1.1 din rechizitoriu), ca urmare a prescripției răspunderii penale, în cauză, nu este îndeplinită tipicitatea obiectivă a acestei infracțiuni din prisma lipsei urmării imediate impuse de norma de incriminare, în sensul că prin fapta dedusă judecății nu s-a cauzat "o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice".

În acest context, inculpatul a susținut că infracțiunea de abuz în serviciu, anterior menționată, constă în modul în care acesta a judecat cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2006 al Judecătoriei Rădăuți, finalizată prin pronunțarea sentinței civile nr. 1683/20.06.2006 a aceleași instanțe și că acest aspect nu a cauzat nici un prejudiciu.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (faptă vizând imobilul din str. x 67, Rădăuți, descrisă la pct. 1.1 din rechizitoriu) corespund faptei reținute în concret în sarcina inculpatului.

În concret, starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că, inculpatul A., în cursul anului 2006, a emis o hotărâre judecătorească (sentința civilă nr. 1683/2006), în baza unui contract de vânzare-cumpărare falsificat, cunoscând natura ilicită a acestui contract, cu nerespectarea, cu bună știință, a normelor procedural civile privind citarea și comunicarea actelor de procedură, în baza unei acțiuni în instanță nesemnate, a unei cereri de preschimbare a termenului de judecată, neînregistrată, prin care a urmărit și obținut aducerea în patrimoniul inculpatului G. a unui imobil, evaluat ulterior la suma de 150.000 euro, faptă prin care s-au adus prejudicii grave de ordin pecuniar, atât persoanei vătămate E., cât și Primăriei Municipiului Rădăuți, aspect ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

Inclusă în categoria infracțiunilor de serviciu, abuzul în serviciu prevăzut de art. 297 alin. (1) C. pen. constă în "fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act prevăzut de o lege, o ordonanță a Guvernului, o ordonanță de urgență a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege ori îl îndeplinește cu încălcarea unei dispoziții cuprinse într-un astfel de act normativ, cauzând astfel o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Prin producerea unei pagube se înțelege înregistrarea unui prejudiciu material în dauna unei persoane fizice sau juridice, subiect pasiv al infracțiunii, generată de exercitarea abuzivă a îndatoririlor de serviciu de către funcționar, în timp ce vătămarea presupune orice încălcare, atingere, lezare, fie fizică, fie morală sau materială, adusă drepturilor ori intereselor legitime ale unei asemenea persoane, realizată în orice mod - prin neacordarea acestora, împiedicarea valorificării lor etc. - de funcționarul care are atribuții în ceea ce privește asigurarea respectării și apărarea acelor drepturi și interese. Cauzarea vătămării constituie expresia materială a atingerii aduse bunului mers al serviciului în exercitarea căruia s-a comis actul abuziv.

Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, noțiunea de "interes", la care se referă definiția legală a infracțiunii de abuz în serviciu, semnifică "dorința de a satisface anumite nevoi", "preocuparea pentru a obține un avantaj", un folos sau un profit, acțiunea îndreptată spre acoperirea unei trebuințe sau pentru apărarea unor drepturi, pe când "interesul legitim" desemnează "acel interes care este ocrotit sau garantat printr-o dispoziție normativă" (Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane și colaboratorii, "Explicații teoretice ale C. pen. român", Partea specială, Vol. IV, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972, pag. 82; George Antoniu, Tudorel Toader și colaboratorii, "Explicațiile Noului C. pen..", Vol. IV Articolele 257-366, Editura Universul Juridic, București, 2016, pag. 326).

De altfel, semnificația sintagmei "vătămare a drepturilor sau intereselor legitime" a fost analizată, cu prilejul examinării conformității cu legea fundamentală a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. pen., și de instanța de contencios constituțional, care a reținut că prin aceasta se înțelege "afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice în dorința/preocuparea acesteia de a-și satisface un drept/interes ocrotit de lege. (…) vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituție și de legile în vigoare, potrivit Declarației Universale a Drepturilor Omului. Așadar, gama intereselor (dorința de a satisface anumite nevoi, de preocupare de a obține un avantaj etc.) la care face referire textul legal este foarte largă, ea incluzând toate posibilitățile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societății pe care legea i le recunoaște și garantează" (decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 517 din 08 iulie 2016, paragr. 85; decizia nr. 670 din 24 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 335 din 17 aprilie 2018, paragr. 16).

Raportat la considerațiile teoretice expuse, dar și la împrejurările factuale reținute în mod definitiv de instanța de apel, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorii din apel și contrar susținerii recurentului, că fapta acestuia, astfel cum a fost stabilită cu titlu definitiv, este de natură să genereze urmarea specifică a infracțiunii de abuz în serviciu, reglementată de art. 297 alin. (1) C. pen., fiind, astfel, îndeplinită această cerință de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare.

În acest sens, instanța de apel a reținut în par. 2 pag. 210 al deciziei atacate că:"Din probele administrate, anterior prezentate în detaliu, rezultă că inculpatul A. (autor) și G. (complice) au acționat pe baza unui plan prestabilit, constând în formularea și înregistrarea unei acțiuni fictive în justiție și soluționarea acesteia în absența părților, fără ca acestea să fie citate, ce a avut ca finalitate pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care s-a produs o pagubă unor persoane care ar fi putut pretinde drepturi legitime cu privire la imobilul în legătură cu care s-a pronunțat hotărârea judecătorească", precum și în ultimul paragraf al pag. 212 -" Prin judecarea fictivă în dosarul nr. x/2006 al Judecătoriei Rădăuți, în care s-a atestat dreptul de proprietate al numitei H. cu privire la imobilul de referință, inculpatul A. a prevăzut afectarea intereselor legitime ale oricărei altei persoane care putea pretinde un drept în legătură cu respectivul imobil."

Astfel, în speță, s-a produs urmarea corespunzătoare obiectului juridic special al infracțiunii, constând, în producerea unei vătămări a intereselor legitime ale oricărei altei persoane care putea pretinde un drept în legătură cu imobilul din mun. Rădăuți nr. 67, respectiv a numitului E. ce promovase anterior pronunțării sentinței civile nr. 1683/2006, respectiv încă din anul 2002, o acțiune în revendicare a acestui imobilul.

Înalta Curte precizează că, în cauză, s-a reținut cu titlu definitiv că fapta de abuz în serviciu dedusă judecății a avut ca urmare nu producerea unei pagube, ci o vătămare a dreptului și a intereselor legitime ale oricărei altei persoane care putea pretinde un drept în legătură cu respectivul imobil, astfel încât, din această perspectivă, susținerile recurentului privind lipsa unui prejudiciu cert, efectiv și bine determinat produs prin fapta de abuz în serviciu nu se raportează pertinent la particularitățile factuale ale cauzei și, în mod particular, la configurația - concret și definitiv stabilită - a urmării produse prin încălcarea atribuțiilor de serviciu ce îi reveneau în calitatea sa judecător.

De asemenea, concluzia producerii urmării specifice infracțiunii de abuz în serviciu nu poate fi înlăturată de împrejurarea că, așa cum rezultă din circumstanțele faptice reținute de instanța de control judiciar, prin decizia civilă nr. 2165 din 17.06.2008 pronunțată în dosarul nr. x/2007 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Comercială, a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Rădăuți împotriva deciziei nr. 91/01.10.2007 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal prin care se constatase dreptul de proprietate al S.C. OBCINA S.A. reprezentată de E. asupra imobilului respectiv, fiind vorba de un aspect intervenit ulterior consumării infracțiunii și independent de voința recurentului.

Sub acest aspect, Înalta Curte precizează faptul că infracțiunea de abuz în serviciu, fiind o infracțiune de rezultat, aceasta este consumată în momentul în care acțiunea ilicită a funcționarului produce efecte negative asupra dreptului sau interesului persoanei, chiar dacă ulterior aceste efecte sunt înlăturate.

Prin urmare, pronunțarea de către Înalta Curte Casație și Justiție, secția Comercială, în anul 2008, a unei hotărâri judecătorești prin care era recunoscut dreptul de proprietate al unei alte persoane, asupra imobilului din mun. Rădăuți nr. 67, este lipsită de orice semnificație în privința faptei de abuz în serviciu imputate inculpatului A., de vreme ce consumarea infracțiunii săvârșite de acesta intervenise anterior acestui moment, respectiv în anul 2006, la data pronunțării sentinței civile nr. 1683.

Totodată, relativitatea hotărârilor judecătorești pronunțate în soluționarea acțiunilor în revendicare imobiliară, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât și al lucrului judecat, nu este de natură a conduce la concluzia lipsei oricăror efecte a unei astfel de hotărâri. În mod tradițional, în doctrină se admite că hotărârea judecătorească produce două categorii de efecte: substanțiale și procesuale. Efectul substanțial este rezultatul aplicării normei de drept la situația de fapt concretă, iar efectele procesuale sunt, într-o enunțare sumară: dezinvestirea instanței, autoritatea de lucru judecat, puterea executorie și valoarea probantă de înscris autentic.

La nivel substanțial, prin hotărârea pronunțată de recurent s-a constatat că reclamanta H. este proprietara imobilului și s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantei în cartea funciară, operațiune care a fost realizată, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară nr. x/04.08.2006, înscrierea fiind făcută în baza sentinței civile nr. 1683/20.06.2006 a Judecătoriei Rădăuți. În baza acestei înscrieri, reclamantei i s-a recunoscut un drept opozabil erga omnes și care i-a permis înstrăinarea imobilului, astfel că adevăratul proprietar al imobilului a fost în imposibilitatea de a-și exercita dreptul de proprietate anterior exercitării acțiunii în instanță în contradictoriu cu subdobânditorul subsecvent.

Toate aceste considerente fundamentează concluzia instanței de recurs în casație în sensul corectitudinii reținerii de către Înalta Curte, în apel, a existenței urmării imediate specifică abuzului în serviciu, fiind, așadar, îndeplinită și această condiție de tipicitate a laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 197/A din data de 17 iulie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 753 de RON, va rămâne în sarcina statului și se va suporta din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 197/A din data de 17 iulie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 753 de RON, rămâne în sarcina statului și se suportă din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 mai 2025.