ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 244/2025

În perioada 2010 - 2012, inculpații A. și B., sprijiniți de coinculpații C. și D., prin încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 80/2001 raportate la cap. I, lit. B), pct. 2 și cap. II pct. 4 din Anexa nr. 3 a acestui act normativ, în mai multe rânduri și în baza aceleiași rezoluții infracționale, și-au îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu, efectuând plăți nelegale către S.C. Domeniul Public și Privat Județean Constanța S.R.L., în cuantum de 1.650.925,04 RON, reprezentând contravaloarea închirierii a 11 autoturisme în baza Contractului de prestări servicii nr. x/02.12.2004/7050/08.12.2004 și a actelor adiționale la acesta. 1.

În perioada 14.05.2012 - 11.09.2012, inculpații A., B., E., F., G., sprijiniți de coinculpații H., I. și Regia Autonomă Județeană Drumuri și Poduri (R.A.J.D.P.) Constanța, în mai multe rânduri și în baza aceleiași rezoluții infracționale, și-au îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu, efectuând plăți nelegale către R.A.J.D.P. Constanța, în cuantum de 1.239.987,60 RON, în cadrul Proiectului Caravana Estivală a Județului Constanța. 1.

În perioada 23.07.2012 - 07.11.2012, inculpații A., B., E., F., G., sprijiniți de coinculpații H., I. și Regia Autonomă Județeană Drumuri și Poduri (R.A.J.D.P.) Constanța, în mai multe rânduri și în baza aceleiași rezoluții infracționale, și-au îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu, efectuând plăți nelegale către R.A.J.D.P. Constanța, în cuantum de 773.519,09 RON în cadrul Programului județean de cercetare și refacere a plantațiilor de pomi fructiferi. 1.

În perioada 21.04.2011 - 11.09.2012, inculpații A., B., E., F., G., sprijiniți de coinculpații H., I., J., K., S.C. L. S.R.L. și Regia Autonomă Județeană Drumuri și Poduri (R.A.J.D.P.) Constanța, în mai multe rânduri și în baza aceleiași rezoluții infracționale și-au îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu privind legalitatea angajării cheltuielilor de la bugetul Consiliului Județean Constanța, împrejurare care a contribuit la plata nelegală a sumei totale de 1.675.847,95 RON, în legătură cu împăduririle efectuate pe raza com. Independența, jud. Constanța, de la bugetul U.A.T.J. Constanța către R.A.J.D.P. Constanța. 1.

În perioada 10.09.2012 - 24.03.2014, în mai multe rânduri și în baza aceleiași rezoluții infracționale, inculpații A., B. și M., sprijiniți de coinculpații N. și S.C. Stop S.R.L., și-au îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu și, încălcând dispozițiile legale care interzic plata în avans din fonduri publice pentru achiziția de imobile, H.C.J. nr. 373/2009, precum și ale prevederilor procesului-verbal de negociere, au modificat natura actului juridic încheiat cu S.C. Stop S.R.L. din contract de vânzare cumpărare în antecontract de vânzare cumpărare și data la care Consiliul Județean Constanța urma să dobândească dreptul de folosință asupra a 25 de apartamente și au contribuit la efectuarea de plăți nelegale către societatea comercială amintită în cuantum de 5.187.156,29 RON. 1.

În perioada 2010 - 2012, inculpații A., B., E., F., G., sprijiniți de coinculpații H., I., J., S.C. L. S.R.L. și Regia Autonomă Județeană Drumuri și Poduri (R.A.J.D.P.) Constanța, în mai multe rânduri și în baza aceleiași rezoluții infracționale, și-au îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu, efectuând plăți nelegale în cuantum de 20.254.603,36 RON, reprezentând contravaloarea unor lucrări de împădurire în județul Constanța, fără a fi îndeplinite condițiile impuse prin H.C.J. Constanța nr. 310/2009 și H.C.J. Constanța nr. 402/2009 și fără a exista documente justificative întocmite în condițiile legii. 1.

Din anul 2010, inculpații A., R.A.J.D.P. Constanța și H. au constituit un grup infracțional organizat al cărui scop l-a constituit săvârșirea, în principal prin intermediul R.A.J.D.P. Constanța, a unor infracțiuni de abuz în serviciu, îndreptate împotriva intereselor economice ale Consiliului Județean Constanța. Prin sentința penală nr. 142/F din data de 29.07.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel București, secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 239/A din data de 11.07.2019 a Î.C.C.J, printre altele, inculpatul A. a fost condamnat astfel: - 5 ani închisoare și 5 ani interzicerea, ca pedeapsă complementară, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a ocupa o funcție de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entități juridice de drept sau interes public) din C. pen. din 1969, pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 75 lit. a) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen. - 8 ani închisoare și 5 ani interzicerea, ca pedeapsă complementară, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a ocupa o funcție de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entități juridice de drept sau interes public) C. pen. din 1969, pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 raportat la art. 248 1 , cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 75 lit. a) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen. - 5 ani închisoare și 5 ani interzicerea, ca pedeapsă complementară, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a ocupa o funcție de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entități juridice de drept sau interes public) C. pen. din 1969, pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 raportat la art. 248 1 , cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 75 lit. a) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen. În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 36 alin. (1) din C. pen. din 1969, au fost contopite pedepsele de 5 ani închisoare, 8 ani închisoare și 5 ani închisoare astfel reduse cu pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 387 din 28.10.2015 a Tribunalului Constanța, secția penală, definitivă prin decizia penală nr. 768 din 29.06.2016 a Curții de Apel Constanța, secția penală, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1), cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 5 din C. pen., și aplică pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare, pe care o sporește cu 2 ani închisoare, urmând ca, în final, inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare. În baza art. 71 din C. pen. din 1969 s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a ocupa o funcție de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entități juridice de drept sau interes public) C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 35 alin. (2) și (3) din C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a ocupa o funcție de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entități juridice de drept sau interes public) C. pen. din 1969, pe o durată de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale. Pentru pronunțarea acestei sentințe, atât instanța fondului, cât și instanța de apel, au avut în vedere cele stabilite prin decizia nr. 405/15 iunie 2016, a CCR, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 din C. pen. din 1969, ale art. 297 alin. (1) din C. pen. și ale art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicat în Monitorul Oficial nr. 517 din 8 iulie 2016. Faptul că petentul din prezenta cauză ar fi fost, în mod eronat, condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu, urmare a pronunțării deciziei 405/15 iunie 2016 a Curții Constituționale a României, a constituit și unul dintre motivele de apel (a se vedea fila x din decizia 239/A din data de 11.07.2019 a Î.C.C.J.) De asemenea, motivul de apel a fost analizat de instanța de apel, stabilind că inculpatul a îndeplinit în mod defectuos acte, prin încălcarea legislației primare, astfel că se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu. Într-adevăr, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prin Legea nr. 200/2023, a fost modificat art. 297 alin. (1) din C. pen., privind infracțiunea de abuz în serviciu, astfel: "(1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act prevăzut de o lege, o ordonanță a Guvernului, o ordonanță de urgență a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege ori îl îndeplinește cu încălcarea unei dispoziții cuprinse într-un astfel de act normativ, cauzând astfel o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică." Prin urmare, contrar celor învederate de contestator, prin Legea nr. 200/2023, doar au fost transpuse în legislație cele statuate prin decizia nr. 405/15 iunie 2016 a CCR, decizie care a fost avută în vedere la pronunțarea hotărârii de condamnare contestate, astfel că infracțiunea de abuz în serviciu nu a fost dezincriminată, cum în mod eronat se susține în contestația la executare formulată. Împotriva acestei sentințe a formulat contestație, în termen legal, condamnatul A.. La data de 17.02.2025 au fost înaintate motivele de contestație formulate în scris de către contestatorul A., prin apărător ales, O.. În temeiul art. I pct. 3 din Legea nr. 200/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen., art. 4 din C. pen., art. 595 pct. 1 și art. 598 lit. d) din C. proc. pen. a solicitat admiterea contestației, desființarea sentinței atacate, iar pe cale de consecință admiterea contestației la executare și să se constate că faptele pentru care contestatorul a fost condamnat nu mai sunt prevăzute de legea penală. În esență, apărarea a susținut că legiuitorul a introdus expres obligația de a se fi încălcat o normă primară, mai exact o lege, o ordonanță a Guvernului, o ordonanță de urgență a Guvernului sau un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege. Or, din modalitatea în care s-a motivat soluția instanțelor care au dispus condamnarea, rezultă în mod clar că nu a fost încălcat un astfel de act normativ, deoarece motivarea se referă la operațiuni administrativ-fiscale, la hotărâri de Guvern și la unele ordine ce conțin norme fiscale care nu ar fi fost respectate de personalul Consiliului Județean (președintele Consiliului Județean Constanța semnând doar în calitate de ordonator de credite). 1. Referitor la fapta de efectuare a unor plăți nelegale pentru închirierea de autoturisme a arătat, în esență, următoarele: Apărarea a susținut că practic în legătură cu această faptă condamnarea s-a dispus prin recalificarea contractului nr. x/2004 din "contract de prestări servicii de transport persoane cu autoturisme" în "contract de închiriere", deși natura juridică a celor două tipuri de contracte era diferită și O.U.G. nr. 34/2009 viza exclusiv contractele de închiriere și în nicio ocazie această natură nu a fost "recalificată" anterior de Curtea de Conturi, deși contractul era încheiat încă din anul 2004. Astfel, legislația presupus încălcată interzicea, prin dispozițiile art. 24 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2009 autorităților și instituțiilor publice să achiziționeze, preia în leasing sau închirieze, printre altele, și autoturisme, astfel cum sunt definite la art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, cu excepția cazurilor limitativ prevăzute de art. 24 alin. (3) din aceeași ordonanță. Pe de altă parte, a susținut că instanța de apel a extins, de asemenea, atribuțiile unui președinte de Consiliu Județean la atribuții care nu îi aparțin și care ar fi fost înscrise oricum, în opinia instanței, fără vreo referire expresă la cele reținute de instanța de apel, în acte normative secundare, de exemplu, în Ordinul nr. 1792/2002 al Ministrului Finanțelor Publice, care nu prevede ce documente justificative ar trebui să însoțească avizele departamentelor interne și dacă nu cumva facturile emise ar fi fost suficiente pentru un ordonator de credite care semnează sute de astfel de documente zilnic. 2. Referitor la faptele vizând activitățile de împădurire a arătat, în esență, următoarele: În legătură cu aceste fapte, instanța de apel a apreciat că inculpatului A., nu i s-a imputat o pretinsă neîndeplinire a unor atribuții de serviciu referitoare la supravegherea modului de realizare a lucrărilor de împădurire realizate pe raza județului, ci nerespectarea obligațiilor care îi reveneau, în calitate de ordonator de credite, în procesul de ordonanțare și efectuare a plăților aferente facturilor emise de RAJDP. Aceste atribuții erau prevăzute de legislația primară, respectiv art. 22 și 23 din Legea nr. 273/2006, și presupuneau, în esență, aprobarea cheltuielilor din bugetele proprii cu respectarea dispozițiilor legale, mai exact a cerințelor referitoare la ordonanțarea și plata sumelor din bugetul consiliului județean numai în baza unor documente justificative legal întocmite, care să ateste exactitatea sumelor de plată și executarea lucrărilor conform angajamentului legal încheiat. Apărarea a susținut că referitor la aceste fapte nu se indică nici norma primară încălcată și nici atribuția prevăzută de norma primară care a fost exercitată cu încălcarea legii. Aceasta deoarece așa-zisă plată în avans a fost realizată către o Regie a Consiliului Județean Constanța în baza sumelor aprobate pentru aceste programe de Consiliul Județean, prin hotărâre de Consiliu Județean, iar absența unor "documente justificative" care să ateste realitatea lucrărilor pretins efectuate în cadrul Proiectului Caravana Estivală este, de asemenea, o acuzație lipsită de fundament legal. Totodată, a susținut că nu rezultă din niciun act normativ (nici măcar secundar/terțiar) ce conținut și întindere ar avea "documentele justificative" care ar fi trebuit avute în vedere de ordonatorul de credite la semnarea ordonanțărilor și ordinelor de plată (cu atât mai mult cu cât factura este un document contabil justificativ). Faptul că atribuțiile de verificare și redactare a documentelor ce însoțeau ordonanțările de plată erau în sarcina unor funcționari, iar că acestea trebuiau verificate faptic (din punct de vedere al realității și conformității) îl transformă pe Președintele Consiliului Județean într-un personaj care trebuia să verifice din perspectivă profesională ingineri, agronomi, silvicultori, economiști, contabili, dar și fiecare deplasare faptică a acestora în teren în vederea verificării realității activității consemnate de aceștia în documentele justificative pretins nereale. Or, o asemenea sarcină juridică, ce depășește exigențele oricărui observator obiectiv nu este prevăzută de legea penală, simpla participare în alegeri și asumarea actelor unor subordonați cu atribuții exprese în aceste materii neputând primi o asemenea valență juridică prin simpla acceptare a funcției și prin posibilele erori ale acestora, dacă el ar fi existat. În continuare, a arătat că instanța de apel a reținut că atribuțiile pretins neîndeplinite ar fi prevăzute de legislația primară, respectiv de art. 22 și 23 din Legea nr. 273/2006, și presupuneau, în esență, aprobarea efectuării cheltuielilor din bugetele proprii cu respectarea dispozițiilor legale, mai exact a cerințelor referitoare la ordonanțarea și plata sumelor din bugetul Consiliului Județean numai în baza unor documente justificative legal întocmite, care să ateste exactitatea sumelor de plată și executarea lucrărilor conform angajamentului legal încheiat. Susținerea instanței de apel, că nu activitatea de supraveghere ar fi imputată inculpatului, ci activitatea de ordonator de credite, este contradictorie, deoarece "exactitatea" sumelor de plată și executarea lucrărilor conform celor din documente și din angajamentul legal presupuneau activități faptice, de analiză, de verificare în teren și de constatare a realității și conformității celor consemnate de angajații Consiliului Județean Constanța care aveau aceste atribuții. Ordonatorului de credite care era inculpatul nu i se impută nereguli în documentele fiscale ordonanțate, ci nereguli faptice, care nu ar fi trebuit să conducă la emiterea acelor înscrisuri, mai exact un fals în înscrisurile care i-au fost prezentate spre ordonanțare, care nu ar fi atestat corect cheltuielile semnate. Or, dacă toate activitățile derulate de instituția publică ar fi trebuit să fie verificate ex propriis sensibus de conducătorul ei pentru ca acesta să nu răspundă penal, ar însemna ca toți conducătorii de autorități să fie condamnați pentru astfel de fapte, dacă ar fi trimiși în judecată, în cazul în care subordonații lor încheie și avizează documente justificative neconforme cu viziunea optimă a instanței. Mai mult, activitatea imputată recurentului nu are corespondent în legislație, deoarece nicăieri nu sunt descrise "documentele justificative" care ar trebui să însoțească ordonanțările de plată de către ordonatorul de credite, toate ordonanțările fiind absolut identice în toate autoritățile publice (referate, facturi, chitanțe). 3. Referitor la fapta privind plățile nelegale efectuate de Consiliul Județean Constanța către S.C. Stop S.R.L., în legătură cu achiziția de imobile cu destinația de locuințe de serviciu a arătat, în esență, următoarele: Apărarea a susținut că nici la reținerea acestei infracțiuni nu poate fi vorba despre vreo încălcare a legii, nici implicită, cu atât mai puțin explicită, toate presupusele activități "necorespunzătoare" fiind deducții ale instanței, în afara cadrului legal ce guvernează activitatea de încheiere a contractelor, soluția instanțelor fiind doar rezultatul necunoașterii legislației civile specifice. A subliniat că nu a fost încălcată nicio normă primară expresă (ori implicită) având în vedere că diferențierea contract/promisiune bilaterală putea fi utilizată ca denumire pentru înțelegerea părților, în sens de negotium. Nici în forma inițială a contractului proprietatea nu era transmisă, iar acest lucru s-a menținut și după modificare, astfel că toate speculațiile ulterioare determinate de efectele netransferului de proprietate (închirieri, plăți ale impozitului pe proprietate, etc) sunt lipsite de fundament. Neplata impozitului de către S.C STOP S.R.L. decurgea din chiar primul act, căci nefiind transmisă proprietatea, nu se plătea oricum TVA-ul. Nici închirierea apartamentelor nu putea fi realizată de Consiliul Județean Constanța, deoarece acesta nu le avea în proprietate, riscul rămânând la vânzător, la fel ca și uzufructul asupra acestora. Către cumpărător se transmisese încă din prima fază a încheierii tranzacției (denumită contract de vânzare-cumpărare) numai dreptul ca, la sfârșitul plăților, Consiliul Județean să devină de drept proprietar deplin, garanția pentru acest drept fiind asigurată de ipoteca ce fusese instituită asupra acestora. Nu există însă niciun argument sau raționament logic pentru care S.C. STOP S.R.L., deși nu încasa suma totală, ar fi trebuit totuși să plătească TVA cu anticipație pentru toată această sumă (acesta fiind și motivul pentru care semnarea contractului s-a făcut sub rezerva transmiterii proprietății, care nu era de esența încheierii contractului de vânzare-cumpărare) și de ce Consiliul Județean Constanța trebuia să pună o asemenea clauză la o licitație pe care o anulase, organizase alta și trecuse deja încă din contractul inițial că proprietate se va transfera numai la plata prețului în totalitate. Așadar, raționamentul anulării primei licitații a fost complet invers: licitația s-a anulat pentru a se include în documentație transferul ulterior al proprietății, căci nu era avantajoasă pentru CJ Constanța o asemenea clauză (fiind obligată să plătească mai mult pe imobile), iar nu pentru că s-ar fi apreciat că această clauză nu ar fi legală (nici nu avea cum să se considere nelegală o clauză expres prevăzută de lege), ci tocmai pentru a se respecta transparența și a se da posibilitatea tuturor competitorilor să participe la licitație în condiții de egalitate și transparență. Instanța de apel nu motivează cum ar fi putut plăti S.C STOP S.R.L. fie TVA, fie impozitul pe profit, dacă nu încasase suma și cum s-a schimbat regimul fiscal prin modificarea denumirii, dacă normele juridice invocate nu condiționau plata de impozite de denumirea convenției, ci de predarea sau nu a bunului. Or, chiar prin tranzacția inițială, denumită contract de vânzare-cumpărare, se amâna transferul de proprietate, potrivit clauzelor de la paragrafele 5 și 6 din contract unde se arată că: "subscrisa vânzătoare îmi rezerv proprietatea tuturor imobilelor vândute ce fac obiectul prezentului contract conform art. 1684 din C. civ., până la plata integrală a prețului. Subscrisa vânzătoare sunt de acord ca după achitarea integrală a prețului, transmiterea proprietății în favoarea cumpărătorilor să opereze de drept fără a fi necesară declarația mea în acest sens ci numai documentele de plată care dovedesc achitarea integrală a prețului, prezentate de cumpărătoare". Conform clauzelor contractuale vânzătorul se obliga "să predea" imobilele incluse în contract, doar fizic, spre folosință, iar nu prin transferarea dreptului de proprietate. Așadar, prin schimbarea denumirii contractului nu a fost modificat efectul netranslativ de proprietate al acestui contract, iar normele fiscale nu condiționau plata/neplata vreunui impozit de denumirea unui contract, ci de transferul sau nu al proprietății. Nici instanța de apel nu neagă această situație de fapt, dar îi dă o altă interpretare juridică. Aceasta este situația normei citate în sentință, de judecătorul fondului, preluată de instanța de apel, art. 128 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare la data săvârșirii faptelor, (conform cărora "următoarele operațiuni sunt considerate, de asemenea livrări de bunuri, în sensul alin. (1): a) predarea efectivă a bunurilor către o altă persoană, ca urmare a unui contract care prevede că plata se efectuează în rate sau a oricărui alt tip de contract care prevede că proprietatea este atribuită cel mai târziu în momentul plății ultimei rate scadente, cu excepția contractelor de leasing"). Instanțele apreciază că "în virtutea contractului de vânzare-cumpărare, S.C. Stop S.R.L. avea obligația de a constitui, declara și plăti la bugetul de stat taxa pe valoare adăugată, pentru întreaga valoare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x/24.07.2012, respectiv 3.682.245, 20 euro, indiferent de data încasării contravalorii bunurilor. În plus, S.C. Stop avea și obligația de a constitui, declara și plăti impozitul pe profit aferent întregii sume, și nu pe măsura încasării ratelor". Or, prin convenția ulterioară s-a schimbat exclusiv denumirea contractului inițial, NU și împrejurarea că proprietatea era atribuită cel mai târziu în momentul plății ultimei rate scadente, așadar incidența acestui text nu depindea de transferul proprietății, ci de predarea sau nu efectivă a bunului. Așadar, modificarea nu a vizat de fapt transferul de proprietate pentru imobile, ci predarea efectivă sau nu a apartamentelor, ceea ce nu avea legătură cu titlul convenției semnate (contract sau promisiune bilaterală). Modificarea nu a contravenit nici primei licitații, deoarece scopul urmărit de CJ a fost atins, persoanele care trebuiau să beneficieze de locuințe au beneficiat, iar taxele pe care statul le încasa anticipat sau în rate nu erau de interes pentru CJ Constanța. Nici interdicția de plata anticipată a maxim 30% din valoarea bunului nu a fost nesocotită (oricum, este vorba despre încălcarea unui act normativ secundar, iar nu a unei norme primare, mai exact H.G. ne. 264/2003) deoarece aceasta se referă la servicii, iar nu la achiziționarea unor bunuri imobile în rate. Dacă s-ar admite această variantă ar însemna că nu este posibilă niciodată pentru autoritățile publice semnarea unor contracte cu plata în rate cu transferul dreptului de proprietate la finalizarea plății, ceea ce nu poate fi admis, neavând nici un suport legal, căci o asemenea interdicție ar trebui instituită expres de legiuitor (în materie civilă funcționează principiul: tot ceea ce nu este interzis de lege este permis). Or, interdicția ar fi fost eludată oricum prin semnarea contractului inițial, de vânzare cumpărare, iar NU prin modificările operate, ceea ce nu este cazul, deoarece inculpatul NU a fost trimis în judecată și nici condamnat în legătură cu organizarea licitației ori semnarea contractului inițial, astfel că instanța nu putea schimba obiectul acuzației nici în fond și nici în apel. Cu toate acestea, nici acele norme, "găsite" prin analize exhaustive și fără legătură cu obiectul acuzației (care se referă la încheierea de îndreptate eroare materială, NU la contractul inițial, care avea același regim de avans și rate) nu au fost încălcate. Aceasta deoarece nu inserează interdicții de plată a avansului pentru dobândirea de bunuri, iar dacă ar institui o asemenea interdicție ea ar fi fost "nesocotită" de actul inițial semnat, iar nu de modificările operate ulterior. Or, acuzația nu a vizat forma inițială a actului, ci numai modificările operate prin încheierile notariale ulterioare. Or, modalitatea în care se impunea a fi încălcată norma primară pentru a se reține săvârșirea unei fapte penale, în exercitarea atribuției prevăzute de lege, a fost explicată pe larg de Curtea Constituțională, funcționarul public trebuind să încalce expres norma primară. La data de 31.03.2025 condamnatul a depus la dosar concluzii scrise, prin apărător ales, avocat O.. Examinând contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 179/F din data de 06 decembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală, Înalta Curte constată următoarele: Prin contestația la executare formulată prin apărător ales, contestatorul a solicitat, în esență, în raport de dispozițiile art. I pct. 3 din Legea nr. 200/2023, art. 4 din C. pen., art. 595 alin. (1) și art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. să se constate că faptele pentru care a fost condamnat nu mai sunt prevăzute de legea penală, întrucât a fost modificată definiția infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului. Prin sentința penală nr. 142/F din data de 29.07.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel București, secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 239/A din data de 11.07.2019 a Î.C.C.J, printre altele, inculpatul A. a fost condamnat astfel: - la pedeapsa de 5 ani închisoare și 5 ani interzicerea, ca pedeapsă complementară, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a ocupa o funcție de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entități juridice de drept sau interes public) din C. pen. din 1969, pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 75 lit. a) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen. - la pedeapsa de 8 ani închisoare și 5 ani interzicerea, ca pedeapsă complementară, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a ocupa o funcție de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entități juridice de drept sau interes public) C. pen. din 1969, pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 raportat la art. 248 1 , cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 75 lit. a) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen. - 5 ani închisoare și 5 ani interzicerea, ca pedeapsă complementară, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a ocupa o funcție de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entități juridice de drept sau interes public) C. pen. din 1969, pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 raportat la art. 248 1 , cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 75 lit. a) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen. În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 36 alin. (1) din C. pen. din 1969, au fost contopite pedepsele de 5 ani închisoare, 8 ani închisoare și 5 ani închisoare astfel reduse cu pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 387 din 28.10.2015 a Tribunalului Constanța, secția penală, definitivă prin decizia penală nr. 768 din 29.06.2016 a Curții de Apel Constanța, secția penală, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1), cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 5 din C. pen., și aplică pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare, pe care o sporește cu 2 ani închisoare, urmând ca, în final, inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare. În baza art. 71 din C. pen. din 1969 s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a ocupa o funcție de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entități juridice de drept sau interes public) C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 35 alin. (2) și (3) din C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) (dreptul de a ocupa o funcție de conducere, gestiune sau control în cadrul unei entități juridice de drept sau interes public) C. pen. din 1969, pe o durată de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale. Analizând calea de atac a prezentei contestații în funcție de motivele susținute de condamnatul A., Înalta Curte constată că prin Legea nr. 200/2023 a fost reconfigurat elementul material al infracțiunii de abuz în serviciu, norma de incriminare prevăzând că fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act prevăzut de o lege, o ordonanță a Guvernului, o ordonanță de urgență a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege ori îl îndeplinește cu încălcarea unei dispoziții cuprinse într-un astfel de act normativ, cauzând astfel o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. Astfel, comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituție, precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție, respectiv, ordonanțe și ordonanțe de urgență ale Guvernului) neputând fi dedus, eventual, din raționamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice. Înalta Curte constată că prin Legea nr. 200/2023 a fost înlăturat orice element de echivocitate constate în jurisprudență în legătură cu interpretarea conținutului constitutiv al abuzului în serviciu în lumina deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016: a. în legătură cu neîndeplinirea unui act de serviciu - de exemplu, în practica judiciară s-a analizat dacă într-o lege trebuia să se regăsească atribuția de serviciu a funcționarului, precum și condițiile de fond și formă ori procedura de emitere a actului pe care funcționarul îl îndeplinea în exercitarea oricărei atribuții de serviciu. Echivocitatea rezulta din considerentele Deciziei nr. 405/2016 care, deși porneau de la regula generală, potrivit căreia atribuția de serviciu trebuia prevăzută de lege, se refereau în final doar la modalitatea îndeplinirea unui act cu încălcarea legii, explicând sensul constituțional al noțiunii de "lege", ce trebuie conținută în mod obligatoriu într-o aplicare constituțională a abuzului în serviciu; sau b. în ceea ce privește îndeplinirea cu încălcarea legii a unui act de serviciu, relativ la înțelegerea sintagmei "cu încălcarea legii" - de pildă, în practica judiciară s-a analizat dacă intră în elementele de tipicitate încălcarea legii ce reglementa atribuția de serviciu sau a legii ce reglementa condițiile de fond și formă ori procedura de emitere a actului pe care funcționarul îl îndeplinea. De asemenea, în practica judiciară au fost identificate neclarități cu privire la sfera atribuțiilor de serviciu ce trebuiau reglementate de lege, conform considerentelor decizorii ale hotărârii Curții Constituționale. Astfel, unele instanțe au apreciat că legea poate conține referiri cu caracter general la obligația funcționarului de a administra cu bună-credință activitatea pe care trebuie să o desfășoare conform atribuțiilor reglementate prin acte cu caracter normativ ori cu caracter individual, în timp ce alte instanțe au apreciat că legea trebuie să reglementeze punctual fiecare atribuție de serviciu pe care funcționarul a încălcat-o în emiterea actelor ce au produs o pagubă unei persoane. Înalta Curte mai reține că prin decizia nr. 283/2023, Curtea Constituțională a arătat următoarele: a. Parag. 54: "caracterul serios al pagubei materiale/intensității vătămării intereselor legitime (ce poate fi determinat pe cale interpretativă de la caz la caz), coroborat cu poziția subiectivă a funcționarului public/funcționarului constând în acțiunea sa care are drept scop producerea urmării socialmente periculoase (element de diferență față de forma de vinovăție specifică răspunderii disciplinare/contravenționale), reprezintă aspecte de tipicitate obiectivă și subiectivă care delimitează forma de răspundere penală de formele de răspundere nonpenale." b. Parag. 58: "neîndeplinirea unui act și îndeplinirea defectuoasă a unui act reprezintă modalități de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu. Curtea apreciază că acestea sunt elemente care contribuie la configurarea infracțiunii de abuz în serviciu. Din această perspectivă, privitor la îndatoririle legate de o anumită funcție sau de un anumit loc de muncă, există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter general, privind îndatoririle angajaților în genere, altele, în acte normative cu caracter special. Îndeplinirea unei atribuții de serviciu implică manifestarea de voință din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acțiunile efective ale acesteia și care are ca scop ducerea la bun sfârșit/realizarea obligației prescrise. Realizarea acestui demers se raportează atât la un standard subiectiv/intern al persoanei care exercită atribuția de serviciu, cât și la un standard obiectiv. Standardul subiectiv ține de forul intern al persoanei respective, iar măsura în care acesta este atins ține de autoevaluarea acțiunilor întreprinse. Standardul obiectiv are ca element de referință principal normativul actului care reglementează atribuția de serviciu respectivă [Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 50]. Întrucât standardul obiectiv este determinat și circumscris prescripției normative, reglementarea atribuțiilor de serviciu și a modalității de exercitare a acestora determină sfera de cuprindere a acestui standard. Acesta nu poate, fără a încălca principiul previzibilității, să aibă o sferă de cuprindere mai largă decât prescripția normativă în domeniu. În consecință, unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripții implicite, nedeterminabile la nivel normativ [Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 50]". Procedura prevăzută la art. 595 din C. proc. pen. are ca obiect stabilirea unui cadru procesual pentru a dezbate, în faza punerii în executare a hotărârilor judecătorești, a legilor prin care intervine dezincriminarea uneia/unora dintre infracțiunile pentru care s-a dispus anterior condamnarea. Autoritatea de lucru judecat a hotărârii ce se pune în executare nu este înfrântă în această procedură, instanța de executare fiind obligată să pornească analiza de la situația de fapt reținută anterior, care constituia în mod cert infracțiune, conform hotărârii definitive de condamnare, urmând să stabilească dacă, în noul context normativ, acea stare de fapt mai poate fi încadrată în noul fond al legislației active în materie penală. În acest sens sunt dispozițiile art. 3 din Legea nr. 187/2012, potrivit cărora dispozițiile art. 4 din C. pen. sunt aplicabile dacă "o faptă determinată" (prin hotărârea definitivă de condamnare) nu mai este infracțiune în legea nouă, datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție. Aplicarea dispozițiilor art. 595 din C. proc. pen. trebuie realizată ori de câte ori, pe parcursul executării unei hotărâri penale definitive, intervine o lege penală ce modifică conținutul constitutiv ori limitele de pedeapsă pentru cel puțin una dintre infracțiunile cu privire la care s-a dispus condamnarea. Modalitatea în care se vor aplica dispozițiile art. 4 sau 6 din C. pen., prin raportare la art. 3 din Legea nr. 187/2012, reprezintă fondul procedurii prevăzute de art. 595 din C. proc. pen., putând determina respingerea cererii condamnatului, ca neîntemeiată, dacă instanța de executare apreciază că, și în noul context normativ, fapta determinată, pentru care s-a dispus condamnarea, se încadrează în conținutul constitutiv al unei infracțiuni prevăzute în fondul activ al legislației penale. Prin urmare, instanța de executare era obligată a analiza cererea condamnatului în două etape: 1. mai întâi admisibilitatea cererii în raport cu situația premisă reglementată de normă - dacă, pe parcursul executării, a intervenit o nouă lege penală, aptă a determina aplicarea art. 4 sau 6 din C. pen. în cauză. În caz afirmativ, instanța de executare avea obligația de a trece la cea de-a doua etapă de analiză. 2. ulterior, analiza elementelor constitutive ori a limitelor de pedeapsă prevăzute în noua lege penală, în raport cu care va stabili temeinicia cererii formulată de condamnat, aplicând, după caz, art. 4 sau 6 din C. pen., prin raportare la "o faptă determinată" sau la limitele de pedeapsă prevăzute de lege. Înalta Curte constată că, deși prin Legea nr. 200/2023 a intervenit o modificare a conținutului constitutiv al abuzului în serviciu, judecătorul fondului nu a analizat in concreto situația fiecărei fapte determinate pentru care s-a dispus soluția de condamnare definitivă, ci doar a reținut că instanța de apel a avut în vedere decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale la pronunțarea soluției, fără a indica fiecare faptă și dispozițiile primare încălcate în concret de condamnat. În aceste condiții, Înalta Curte consideră că prima instanță nu a analizat fondul contestației la executare formulate de condamnat. Or, o asemenea analiză nu se poate face direct în calea de atac a contestației, întrucât s-ar încălca dreptul la dublul grad de jurisdicție, decizia pronunțată în contestație fiind una definitivă. Inexistența unui al doilea grad de jurisdicție (drept recunoscut în materie penală prin Protocolul nr. 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului) ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil, acest drept fiind în strânsă legătură cu dreptul la dublul grad de jurisdicție în materie penală. În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza Grecu contra România din 30 noiembrie 2006, în care instanța de contencios european a constatat că recurentul a fost lipsit de dreptul de a i se examina cauza penală în două grade de jurisdicție, ceea ce a atras încălcarea art. 2 al Protocolului nr. 7 la Convenție. Potrivit art. 425 1 alin. (1) din C. proc. pen., calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel, iar conform alin. (7) pct. 2 lit. b) al aceluiași articol, are loc admiterea contestației, desființarea hotărârii atacate și dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul sau completul care a pronunțat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate dispozițiile privind citarea. Însă, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 16 din Constituție care prevăd că cetățenii sunt egali în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, precum și ale art. 20 alin. (2) din Constituția României, în conformitate cu care "dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile". Astfel, se apreciază că au prioritate dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că, pe de-o parte, trebuie să existe o judecată efectivă în raport de obiectul judecății indicat de contestator în cererea formulată, iar, pe de altă parte, trebuie respectat în mod real principiul dublului grad de jurisdicție. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 597 rap. la art. 425 1 alin. (7) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., va admite contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 179/F din data de 06 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2024. Va desființa sentința penală menționată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Se vor menține actele efectuate în cauză până la data 29 noiembrie 2024. În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.