ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 656/2025

Ședința publică din data de 27 martie 2025

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 7 aprilie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. - Sucursala Vitan, cu referire la contractul de credit ipotecar nr. x/25.07.2007 și actele adiționale nr. x/22.01.2010, nr. y/18.02.2011, nr. z/17.10.2012 și nr. 4/14.04.2014, au solicitat:

I. Să se constate caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă:

a) Clauzele care prevăd că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus indicele de referință al băncii, conform art. 4.2;

b) Clauze abuzive cu privire la dobândă care permit modificarea ratei dobânzii în mod unilateral de către bancă, fără a preciza condițiile precise în care poate interveni o asemenea modificare;

Cu privire la actele adiționale încheiate și la cesiunea de creanță, reclamanții au cerut să se constate nulitatea absolută a celor patru acte adiționale, să se dispună restabilirea situației anterioare încheierii acestora, să fie obligată pârâta să stabilească rata dobânzii în funcție de evoluția LIBOR + marja 0 puncte procentuale, așa cum a fost prevăzută la încheierea contractului inițial de credit, precum și rambursarea sumelor încasate în mod nedatorat peste modul de calcul al dobânzii LIBOR + marja 0.

Calculul dobânzii anuale raportat la o perioadă de 360 de zile:

Clauza conform căreia perioada de calcul a dobânzii reprezintă numărul anual de zile, raportat la un an de 360 de zile (clauza se regăsește în contractul de credit la pct. 4.7, în cele patru acte adiționale la art. III pct. 1 din condițiile generale de creditare);

Clauza care stabilește formula de calcul a dobânzii lunare, respectiv soldul creditului x rata dobânzii procentuale x numărul de zile între scadente/360, clauza se regăsește la art. 4.7 din contractul inițial de credit și în cele patru acte adiționale la art. III pct. 1 din condițiile generale de creditare);

II. Să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.11 lit. b) referitoare la comisioanele abuzive, respectiv:

a) - comisionul de administrare lunară a creditul prevăzut de clauza inserată la art. 4.11 lit. b) din contractul de credit;

b) - comisionul de rambursare anticipată, prevăzut de clauza inserată la art. 4.11 lit. d) din contractul de credit;

III. Eliminarea clauzelor inserate în contractul de credit ipotecar nr. x/25.07.2007 ca fiind clauze abuzive.

Menținerea convenției de credit după eliminarea clauzelor abuzive și emiterea unui nou grafic de rambursare.

Obligarea pârâtei C. S.A. - Sucursala Vitan la plata dobânzii legale și actualizarea cu indicele de inflație a tuturor sumelor încasate cu titlu de plată nedatorată;

IV. Constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit, la art. 5.1, cu consecința eliminării acesteia.

V. Înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului de credit (1 CHF = 1,88 RON), respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului de credit pe întreaga perioada de valabilitate a contractului de credit, precum și obligarea pârâtei la plata sumelor achitate nedatorat de către reclamanți.

Judecătoria Sectorului 3 București, prin sentința civilă nr. 901 din 1 februarie 2017, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei formulate de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. - Sucursala Vitan, în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, la data de 18 mai 2017.

Prin sentința civilă nr. 1969 din 13 iulie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele D. S.A., E. S.A. și F..; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x din 25.07.2017; pârâtele au fost obligate la plata către reclamanți a sumei de 9.206,28 CHF, reprezentând contravaloare dobândă pentru intervalul 25.08.2008-22.01.2010 (data încheierii primului act adițional); s-a respins în rest cererea introductivă, ca nefondată; pârâtele au fost obligate la plata către reclamanți a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (reprezentând onorariul de avocat).

Împotriva acestei sentințe, pârâta D. S.A. a formulat apel, prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a hotărârii apelate cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.3 din contractul de credit nr. x/25.07.2007 referitoare la posibilitatea băncii de a modifica valoarea dobânzii în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de apelantă.

Pârâtele E. S.A. și F.. au formulat, de asemenea, apel împotriva hotărârii primei instanțe, solicitând admiterea căii de atac și schimbarea în parte a sentinței atacate, cu consecința respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată.

Împotriva aceleiași sentințe, au promovat apel reclamanții A. și B., precum și G., prin care au solicitat admiterea apelului declarat, modificarea sentinței civile atacate, în sensul admiterii acțiunii formulate.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1839/2023 din 23 noiembrie 2023, a admis excepția lipsei calității procesuale active a apelantei G. și, pe cale de consecință, a respins apelul formulat de apelanta G. ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins apelurile formulate de apelanții-reclamanți A. și B., precum și de apelantele-pârâte D. S.A., E. S.A. și F., împotriva sentinței civile nr. 1969 din 13 iulie 2021 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, recurentele-pârâte D. S.A., E. S.A. și F. au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017, la data de 14 martie 2024

Recurenta-pârâtă D. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și admiterea cererii de apel, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată și în privința petitului referitor la caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.3 din contractul de credit nr. x/25.07.2007 vizând posibilitatea băncii de a modifica valoarea dobânzii în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de recurentă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

A fost încălcat și aplicat greșit dreptul comunitar, ceea ce atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că prețul unui serviciu, așa cum este dobânda percepută de recurentă, nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, iar o interpretare contrară ar contraveni dreptului comunitar.

Plecând de la faptul că transpunerea prevederilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE în legislația internă, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a fost deficitară, instanța supremă urmează a da eficiență textului directivei care instituie obligația ca dispozițiile privind prețul unui serviciu (cum este dobânda în cazul contractelor de credit) să nu facă obiectul analizei din prisma caracterului abuziv.

În accepțiunea recurentei, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care formează costul total al creditului care, împreună cu marja de profit a băncii, formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit de consum.

Redactarea clauzelor din contractul de credit referitoare la dobândă au îndeplinit condițiile unor clauze clar și inteligibil exprimate. Componentele de preț au fost stabilite în formă procentuală și a existat un scadențar din care a rezultat, fără echivoc, atât costul lunar, cât și costul total al creditului.

Instanța de apel, însă, la fel ca și instanța de fond, în contradicție cu reglementarea comunitară, a procedat în mod nelegal la cercetarea caracterului pretins abuziv al clauzelor privind dobânda curentă.

Decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a Legii nr. 193/2000.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că nu este îndeplinită prima condiție prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Conform art. 4 alin. (2) din actul normativ anterior menționat "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".

Clauzele nu pot fi interpretate ca fiind impuse de către bancă, consumatorii având libertatea de a alege alte produse oferite de alte instituții bancare existente pe piață.

Un contract de adeziune reprezintă o excepție de la regula negocierii contractelor. Or, fiind o excepție, va trebui analizată ca fiind de strictă interpretare.

Un contract va fi calificat ca fiind de adeziune numai dacă legea îl califică în acest mod, iar contractul de credit nu face parte din această categorie.

Clauza nu este contrară bunei-credințe.

Potrivit art. 970 din C. civ. de la 1864 (în vigoare la data semnării contractului de credit), "convențiile trebuie executate cu bună-credință", fiind obligatorie atitudinea de corectitudine a părților în raporturile contractuale.

Conduita băncii urmează a fi analizată prin prisma art. 6 din Legea nr. 363/2007 care lămurește înțelesul practicilor comerciale înșelătoare, iar instanța va observa că intimații nu au făcut dovada săvârșirii unor astfel de practici pentru a răsturna prezumția de bună-credință reglementată de prevederile art. 1899 alin. (2) din C. civ.

Nu este îndeplinită nici cea de-a treia condiție prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât clauza nu provoacă un dezechilibru semnificativ.

Doctrina a subliniat că un contract lovit de un dezechilibru semnificativ este acel contract "care și-a pierdut utilitatea socială și personală".

Recurenta-pârâtă consideră că intimații urmau să facă dovada că actul ar fi devenit lipsit de utilitate sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii lui. Însă, această dovadă nu a fost produsă și, de fapt, nici nu avea cum să fie produsă atâta timp cât reclamanții au cunoscut încă de la data semnării contractului termenii în care avea să se deruleze și pe care i-au acceptat în cunoștință de cauză.

Instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că prevederea contractuală privind posibilitatea ajustării dobânzii ar fi o clauză abuzivă, în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În opinia recurentei, analiza instanței trebuie să vizeze exclusiv posibilitatea băncii de ajustare a dobânzii, existența dobânzii și caracterul acesteia, de tip variabil, fiind excluse de la analiza caracterului abuziv.

Astfel, clauzele care prevăd existența unei dobânzi și tipul dobânzii nu pot forma obiectul analizei în speța de față pentru simplul motiv că un contract de credit bancar nu poate fi conceput fără acest element (dobânda).

Aceste clauze contractuale sunt exceptate controlului judecătoresc, atât din prisma dispozițiilor Legii nr. 289/2004, dar și raportat la Legea nr. 193/2000. Dobânda reprezintă o componentă de preț al unui serviciu și, în esență, nu este de natură contractuală, fiind un element prevăzut de lege.

Dobânda este menționată în Legea nr. 289/2004 [art. 2 lit. e); art. 5; art. 8 lit. d); art. 9 alin. (1) lit. b); Anexa nr. 2].

Legea nr. 193/2000 prevede, la art. 4 alin. (6), că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Nu este deloc abuziv ca în contractul de credit să fie prevăzută o dobândă variabilă cu atât mai mult cu cât clauza a fost formulată în mod concret, transparent și fără echivoc.

Anexa la Legea nr. 193/2000 conține Lista clauzelor considerate ca fiind abuzive, iar alin. (1) lit. a) teza I prevede că "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Cu titlu de excepție, se prevede că nu va fi considerată abuzivă clauza în baza căreia "un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

Cu alte cuvinte, o clauză în baza căreia furnizorul de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii nu va fi considerată abuzivă dacă există un motiv întemeiat și furnizorul de servicii financiare informează cât mai curând posibil cealaltă parte asupra modificării, iar aceasta din urmă să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Autoarea recursului a susținut faptul că pentru acordarea oricărui credit o bancă este nevoită să se finanțeze, la rândul ei. Ca atare, banca trebuie să facă anumite cheltuieli, depozitele atrase (pentru care plătește, oricum, dobânda), de cele mai multe ori, nefiind suficiente pentru acoperirea cererii de credite. Așadar, banca este nevoită să se împrumute, iar aceste împrumuturi generează, la rândul lor, costuri suplimentare.

Dobânda nu avea cum să nu se modifice pentru întreaga perioadă de derulare a contractului de credit, având în vedere că nicio instituție bancară nu poate prevedea care sunt costurile pe care le va avea pentru un termen îndelungat, evoluțiile costurilor, astfel cum au fost descrise în cele ce precedă, fiind imposibil de prevăzut.

Pentru aceste argumente, recurenta-pârâtă apreciază că sunt îndeplinite în cauză condițiile de excepție menționate în Legea nr. 193/2000 pentru a constata că prevederile legate de dobândă nu pot fi calificate ca având caracter abuziv.

În drept, recursul pârâtei D. S.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentele-pârâte au solicitat admiterea recursului și casarea în parte a deciziei recurate, cu consecința admiterii apelului formulat de aceste pârâte și respingerii acțiunii reclamanților. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, au arătat că înțeleg să solicite acordarea taxei judiciare de timbru aferente recursului, urmând să solicite onorariul de avocat, pe cale separată.

Întemeindu-și calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentele-pârâte au dezvoltat următoarele critici:

Au fost aplicate și interpretate greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000, în ceea ce privește presupusul caracter abuziv al clauzei ce vizează dobânda variabilă din contractul de credit și obligarea pârâtelor la restituire.

Contrar raționamentului instanței, prevederile din contractul de credit apreciate ca fiind abuzive sunt exprimate în mod clar și inteligibil, debitorii cunoscând de la început întinderea obligațiilor lor, modul în care se formează dobânda.

Instanța de apel a omis să observe faptul că prevederea contractuală în discuție permite schimbarea ratei dobânzii curente nu doar în detrimentul consumatorilor, ci și în folosul acestora. Dacă piața financiară ar evolua astfel încât să permită reducerea ratei dobânzii, respectiv cazul în care ar exista un exces de ofertă, reducerea ratei dobânzii curente ar fi reacția economică firească a băncii, în scopul de a-și păstra portofoliul de clienți. Față de această împrejurare, este evident că aceste clauze nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. În plus, nu i se poate pretinde băncii să detalieze suplimentar circumstanțele în care poate efectua modificarea clauzei referitoare la dobândă, de vreme ce art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 impune comerciantului numai obligația de a preciza în contract motivul pentru care operează schimbarea termenilor contractului, iar nu și a condițiilor în care aceasta se realizează. Această prevedere legală stipulează expres că sunt permise, în anumite circumstanțe, clauze prin care un furnizor de servicii financiare, categorie din care face parte și furnizarea creditelor ipotecare, modifică, fără o notificare prealabilă, rata dobânzii plătibile de către consumatori, atunci când există un motiv întemeiat.

Clauza este criticată din perspectiva faptului că acordă băncii dreptul discreționar de a majora rata dobânzii variabile, producând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în defavoarea reclamanților.

În cauza dedusă judecății, se poate constata că intimaților-consumatori li s-a explicat modalitatea de formare a dobânzii, astfel încât aceștia să poată fi în măsură să evalueze consecințele clauzei contestate asupra patrimoniului lor.

Instanța de apel nu a acordat importanța cuvenită prevăzută de alin. (1) al Anexei la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intitulată "Lista cuprinzând clauzele considerate a fi abuzive".

Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat, care să fie precizat în contract.

Aceste prevederi nu se opun, de asemenea, clauzelor prin care profesionistul își rezervă dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durata nedeterminată, în condițiile în care profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator, printr-o notificare prealabilă, transmisă în termen rezonabil, pentru ca acesta din urmă să aibă libertatea de a rezilia contractul.

Rezultă că, în privința dobânzii în contractele de credit, legiuitorul a înțeles imposibilitatea ca părțile să prevadă de la început o dobânda aplicabilă pe întreg intervalul contractual, sens în care a permis în mod expres instituțiilor financiare să insereze clauze prin care își rezervă dreptul de a revizui dobânda.

Pentru a fi admisibilă, revizuirea trebuie să respecte două condiții: motivația întemeiată și libertatea de a rezilia contractul. Conform dispozițiilor contractuale, în speță, împrumutații au dreptul de a denunța unilateral contractul prin rambursare anticipată, în cazul în care nu sunt de acord cu aceasta.

Astfel, notificarea băncii reglementată de prevederile din contractul de credit, coroborată cu posibilitatea oferită împrumutatului de a rambursa anticipat creditul, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinței consumatorului. Deși aveau această posibilitate, intimații din prezenta cauză nu au uzat de dreptul lor, ceea ce echivalează cu exprimarea consimțământului tacit prin continuarea contractului în noile condiții.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care împrumutații au optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării de voință exprimate la data încheierii contractului de credit. Fiind vorba de o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie în sensul creșterii, fie în sensul reducerii ei.

Acest aspect a fost cunoscut și agreat de către ambele părți la momentul încheierii contractului.

În ceea ce privește structura dobânzii variabile, teoretic, aceasta poate să varieze în funcție de un singur indice - EURIBOR, LIBOR (SARON) sau ROBOR - sau în funcție de indicele de referință al băncii, influențat de mai mulți factori, precum condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie și costurile de refinanțare pe piețe și nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către bancă.

Recurentele-pârâte consideră că aceste modificări au respectat dispozițiile legale din materia protecției consumatorilor. Clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispozițiile legale, ceea ce înseamnă că devin aplicabile prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi". Așadar, dacă s-ar interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situația în care respectivele norme legale ar fi lipsite de eficiență juridică.

Potrivit art. 2 pct. 24 din O.U.G. nr. 21/1992, costul total al creditului este definit ca fiind "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul acordat", rezultând că dobânda reprezintă prețul contractului de credit.

Întrucât dobânda contractuală reprezintă o parte semnificativă din prețul contractului, devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Relativ la dobânda variabilă, recurentele au menționat faptul că Legea nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE și C. civ. de la 1864 (reglementarea de drept comun) nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților. Judecătorul este abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, iar nu să-i modifice conținutul. Aceasta, deoarece este aplicabil principiul pacta sunt servanda și imposibilitatea intervenției judecătorului în contract.

Așadar, judecătorul nu poate pune nimic în locul clauzelor calificate ca fiind abuzive, întrucât, dacă ar face-o, s-ar substitui voințelor părților, ceea ce nu poate fi acceptat într-un stat de drept, care consacră și garantează proprietatea privată - art. 44 alin. (1) din Constituția României revizuită, economia de piață și libera inițiativă - art. 135 alin. (1) din Constituția României, libertatea comerțului și crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție - art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituția României.

Consacrat prin dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864, principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.

Prin formularea cererii introductive, consumatorii urmăresc să modifice prețul contractului de credit. Față de principiile autonomiei de voință și forței obligatorii a contractului, o astfel de cerere este inadmisibilă, consumatorii neputând solicita și obține concursul forței coercitive a instanței pentru revizuirea prețului contractului. Dobânda comercială se constituie în prețul contractului de credit, preț care nu poate fi determinat în mod arbitrar de un terț, fie acela chiar și instanța de judecată.

Intervenția instanței în mecanismul contractual și modificarea unui element esențial al acestuia, mai precis, a prețului contractului, înfrânge forța juridică obligatorie a convențiilor legal încheiate. Dând curs cererii formulate de către intimații-consumatori, instanța nu ar face decât să afecteze echilibrul contractului în ceea ce are el esențial: prețul (costul total al creditului).

Veniturile rezultate din dobânzile și comisioanele reglementate prin contractul de credit, asupra cărora părțile și-au manifestat voințele juridice în deplină libertate și cunoaștere a legii, constituie venituri clar determinate sau cel puțin determinabile. De aceea, lipsirea băncii de contraprestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare are efectul unei atingeri aduse proprietății în înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste drepturi de creanță fiind asimilate, din perspectiva jurisprudenței Curții, cu noțiunea de bun.

Apreciind că prevederea contractuală inserată la art. 4.3 este legală, în virtutea principiului accesoriul urmează soarta principalului, recurentele consideră că se impune și respingerea capătului de cerere care vizează restituirea sumelor percepute cu acest titlu.

În ipoteza stabilită de instanță, de restituire a sumelor percepute în plus ca diferență de dobândă, s-ar admite că întreaga clauză privind dobânda variabilă este nulă și se admite teza potrivit căreia acest contract nu are stabilită dobânda, ceea ce nu concordă cu voința inițială a părților care au dorit o dobândă variabilă.

În plus, recurentele au învederat faptul că verificarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale ar trebui să aibă ca finalitate restabilirea echilibrului contractual, iar nu contrabalansarea acestuia în favoarea celeilalte părți.

Recurentele-pârâte au criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul cheltuielilor de judecată.

Astfel, au arătat că, în ipoteza admiterii recursului, se impune respingerea capătului de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată, neputându-se reține culpa procesuală a pârâtelor.

Conform dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ., la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, deci, temeiul juridic al restituirii, se află culpa procesuală dedusă din expresia "partea care pierde procesul". Culpa procesuală este criteriul legal aplicabil. Poziția juridică de parte câștigătoare este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului.

Totodată, pârâtele au susținut faptul că nu le aparține culpa procesuală, în condițiile în care nu au fost titularele contractului de credit, iar în cauză, s-a pus în discuție respectarea sau nu a dispozițiilor legale aplicabile la data încheierii contractului de credit.

Corespunzător culpei fiecăreia, părțile vor fi obligate reciproc la plata cheltuielilor de judecată. Stabilirea acestei proporții reprezintă însă o chestiune de apreciere în sarcina instanței de judecată, având în vedere că unele cheltuieli de judecata au caracter indivizibil.

Nu s-au formulat întâmpinări în cauză.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 23 ianuarie 2025 s-au admis, în principiu, recursurile declarate de recurenta-pârâtă D. S.A. și de recurentele-pârâte E. S.A. și F., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 27 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursurile de față sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, instanța supremă observă că recurenta-pârâtă D. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și admiterea cererii de apel, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată și în privința petitului referitor la caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.3 din contractul de credit nr. x/25.07.2007, nesocotind că, în situația recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluția casării cu reținere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Motivul de recurs invocat de către recurentele-pârâte din prezenta cauză, respectiv cel reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă acesta este nefondat.

Înalta Curte reține că aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de instanțele devolutive. În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului și apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

Întrucât prin cele două memorii de recurs au fost dezvoltate, în esență, aceleași critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, Înalta Curte urmează să răspundă acestora printr-un considerent comun.

Sub un prim aspect, recurentele-pârâte au susținut faptul că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea, interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a Directivei nr. 13/93/CEE.

Instanța de apel a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantele-pârâte D. S.A., E. S.A. și F., împotriva sentinței civile nr. 1969 din 13 iulie 2021 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, prin care s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x din 25.07.2017, iar pârâtele au fost obligate la plata către reclamanți a sumei de 9.206,28 CHF, reprezentând contravaloare dobândă pentru intervalul 25.08.2008-22.01.2010 (data încheierii primului act adițional). Așadar, instanța de apel a confirmat soluția tribunalului, apreciind că este abuzivă clauza prevăzută la art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x din 25.07.2017 ce permite variația dobânzii.

Conform art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și art. 2 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la prețul contractului, inclusiv comisioane, sunt exceptate de la verificarea controlului caracterului abuziv.

Înalta Curte constată că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil în speță, față de data semnării contractului, respectiv 25 iulie 2007, întrucât a fost introdus abia prin Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007.

Prin urmare, față de clauza prevăzută la art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/25.07.2007, referitoare la evoluția dobânzii variabile, contrar celor susținute de recurentele-pârâte, nu operează excluderea din textul legal invocat, clauza putând fi analizată din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Criticile recurentelor-pârâte privind lipsa caracterului abuziv al clauzelor care stabilesc mecanismul de calcul al dobânzii variabile, respectiv dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului nu pot fi primite, pentru considerentele ce succed.

Calificarea expresă a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract, care să conțină criterii clare, previzibile și care să permită consumatorilor să determine întinderea obligațiilor lor.

Din modul de redactare a clauzei se deduce că este vorba despre un drept pe care banca și-l rezervă, drept care nu a fost rezervat și consumatorilor. Acest mod de redactare a clauzei face imposibilă verificarea modalității în care banca poate uza de dreptul pe care și l-a rezervat, pentru simplul motiv că domeniul de aplicabilitate al acestei clauze nu este precis delimitat. Nu este vorba, în această situație, de prezența unor criterii care ar fi putut fi înțelese de către consumatorul mediu, ci în realitate, de absența totală a unor asemenea criterii a căror aplicare să poată fi urmărită de consumator.

Ca parte a prețului contractului, dobânda nu ar putea să fie cenzurată de către instanță. Rolul instanței de judecată nu poate fi acela de a verifica dacă un preț stabilit în cuprinsul unei convenții este corect, justificat, echitabil, față de natura și întinderea prestației pe care prețul are menirea să o recompenseze. Prețul este stabilit prin corecta funcționare a legilor și de către părțile din contract, prin negociere.

Clauza care dă posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii este ilicită din cauză că nu conține criterii bine individualizate care să permită consumatorului obișnuit să verifice întrunirea condițiilor de aplicare a clauzei și modul de aplicare efectivă a clauzei de către bancă.

Potrivit alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Aceste prevederi nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Caracterul întemeiat al motivului pentru care banca ar avea dreptul să modifice rata dobânzii nu poate fi analizat în lipsa vreunui criteriu indicat în mod explicit în contract. Clauza contestată face trimitere la "evoluția indicelui de referință stabilit de bancă". Prin consacrarea dreptului băncii de a modifica unilateral condițiile de rambursare, fără ca îndeplinirea sau nu a ipotezei în care această modificare ar putea fi operată să poată fi analizată de consumatori, a fost introdus în contract un dezechilibru semnificativ al pozițiilor celor două părți. Limitele și întinderea obligațiilor uneia din părți sunt bine delimitate, în timp ce întinderea obligațiilor celeilalte părți poate fi modificată de cocontractant în ipoteze nedescrise în contract, cu consecința creării unei stări de captivitate a consumatorilor, a căror situație contractuală poate fi modificată oricând și fără vreo justificare de bancă, pe toată perioada de derulare a convenției. Acest dezechilibru se datorează posibilității băncii de a schimba în mod unilateral condițiile de rambursare în lipsa unor criterii expres individualizate în cuprinsul contractului. Aplicabilitatea clauzei este lăsată exclusiv la aprecierea băncii, fără posibilitatea vreunei cenzuri din partea consumatorilor, ceea ce indică în mod clar un dezechilibru semnificativ al pozițiilor celor două părți.

Banca, în calitate de profesionist, a profitat de starea de inferioritate în care se găseau consumatorii pentru a-și rezerva prerogativa de modificare a costurilor contractului, în perioada de derulare a acestuia, în lipsa unor criterii bine individualizate și verificate de consumatori, autoritățile publice competente în domeniul protecției consumatorului sau de instanță.

O asemenea clauză nu este firească într-un contract comutativ, în care drepturile și obligațiile părților sunt cunoscute încă de la încheierea contractului, iar inserarea ei în mod unilateral, fără a li se recunoaște și consumatorilor dreptul de a modifica costurile contractului a fost făcută contrar cerințelor bunei-credințe.

Instanța supremă constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare, întrucât nu sunt indicate în mod transparent și verificabil, motivele întemeiate, care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar, prevăzut în mod netransparent.

Aceste clauze sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, atâta timp cât în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat împrumutații, într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

Se mai impune precizarea că, din perspectiva dispozițiilor naționale și comunitare menționate, caracterul abuziv al clauzei nu este condiționat de producerea efectivă a dezechilibrului semnificativ, fiind suficient ca o anumită clauză să poată avea un astfel de potențial și să fie la îndemâna profesionistului, în detrimentul consumatorului.

În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze.

Prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Instanța de apel nu a constatat nulitatea clauzei ca urmare a stabilirii caracterului variabil al dobânzii, ci caracterul abuziv al modului în care se procedează la modificarea dobânzii, reținându-se că indicele de referință stabilit de bancă nu este un criteriu obiectiv, transparent, astfel că nu poate fi verificat motivul care justifică modificarea dobânzii și, pe cale de consecință, nu poate fi analizată încadrarea sa în motive întemeiate în sensul prevăzut la art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193 din 2000.

Astfel de clauze contractuale, precum cea inserată la art. 4.3 din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul dobânzii lunare în raport de indicele de referință stabilit de bancă, în funcție de costul resurselor de finanțare sau de evoluția dobânzii pe piața bancară, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criterii neindicate în contract, așadar prevăzute în mod netransparent.

Criticile recurentei privind faptul că prin constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 4.3 din contract, privind dobânda variabilă în funcție de indicele de referință stabilit de bancă, se încalcă voința părților contractante, întrucât nici Legea nr. 193/2000, Directiva 93/13 și nici C. civ. de la 1864 nu permit intervenția instanței în acordul de voință al părților, nu sunt fondate.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.3 din contract privind dobânda variabilă în funcție de indicele de referință stabilit de bancă și, în consecință, a dispus restituirea diferenței dintre dobânda inițială și cea majorată până la data încheierii actului adițional în temeiul O.U.G. nr. 50/2010.

Prin urmare, instanța de apel, constatând nulitatea clauzei abuzive ce viza dobânda variabilă în funcție de indicele de referință stabilit de bancă, nu a intervenit în acordul părților prin stipularea unor anumite criterii în funcție de care ar urma să varieze dobânda și nici nu a stabilit că dobânda este fixă, iar nu variabilă. Variabilitatea dobânzii nu a fost înlăturată, părțile fiind libere să convină care sunt criteriile în funcție de care dobânda va fi modificată. În consecință, corect a stabilit instanța de apel că anularea clauzei referitoare la modificarea dobânzii nu înseamnă că aceasta devine fixă, având în vedere prevederile art. 4.3 din contract, precum și actele adiționale încheiate începând cu anul 2010.

În urma analizei clauzei contractuale prin care se stabilește dobânda variabilă, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține că această clauză reunește toate criteriile cerute pentru a fi calificată ca fiind abuzivă. Această clauză a produs efecte de la data încheierii contractului de credit și până la implementarea actului adițional nr. x din 22.01.2010, prin care s-a prevăzut formula de calcul a dobânzii variabile respectiv LIBOR CHF la 6 luni + marja fixă, fiind înlăturat dreptul băncii de modificare unilaterală a dobânzii.

Instanța de apel a reținut că singura perioadă în care dobânda a variat în temeiul clauzei constatate ca fiind abuzivă este cea cuprinsă între 25.08.2008 și 22.01.2010, astfel că, urmare a efectelor nulității criteriului de variație a dobânzii, în mod corect s-a dispus și restituirea diferenței de dobândă încasată peste procentul de 4,85%.

În faza procesuală a recursului, recurentele-pârâte E. S.A. și F. nu formulează veritabile critici de nelegalitate împotriva soluției de restituire a sumelor percepute în plus ca diferență de dobândă, ci susțin faptul că prevederea contractuală inserată la art. 4.3 este legală și că se impune respingerea capătului de cerere care vizează restituirea sumelor percepute cu acest titlu, în virtutea principiului accesoriul urmează soarta principalului.

Recurentele-pârâte E. S.A. și F. au mai criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul cheltuielilor de judecată, arătând că, în ipoteza admiterii recursului, se impune respingerea capătului de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată, neputându-se reține culpa procesuală a pârâtelor.

Întrucât motivul de nelegalitate invocat de recurentele-pârâte nu fundamentează casarea deciziei atacate, nu se mai impune a fi analizată critica referitoare la obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-pârâtă D. S.A. și de recurentele-pârâte E. S.A. și F. împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-pârâtă D. S.A. și de recurentele-pârâte E. S.A. și F. împotriva deciziei civile nr. 1839/2023 din 23 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2025.