ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2284/2024

Ședința publică din data de 10 decembrie 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III- a civilă sub nr. x/2017, la data de 15.03.2017, s-a solicitat obligarea în solidar a pârâților B., C., D. și E. la plata sumei de 686218 RON reprezentând prejudiciu produs în perioada 2012 - martie 2014, în temeiul răspunderii civile delictuale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349 și următoarele C. civ.

Prin încheierea de ședință din 8 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția necompetenței procesuale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI a civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI a civilă la data de 17.11.2017, sub nr. x/2017*.

Prin cererea precizatoare depusă de reclamanta A. S.R.L. la termenul de judecată din 18.09.2018 s-a indicat că au fost sustrase din gestiune un număr de 667 de echipamente cu o valoarea contabilă de 690635 RON și că răspunderea pârâților este solidară, conform art. 1382 Noul C. civ.

Prin încheierea de ședință din 18 ianuarie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă în dosarul nr. x/2017:

- au fost respinse ca nefiind utile soluționării cauzei probele solicitate de pârâtul B. cu interogatoriul reclamantei A. S.R.L. și cu martori față de teza probatorie indicată;

- a fost respinsă ca nefiind utilă soluționării cauzei proba testimonială solicitată de pârâtul C. având în vedere soluția pronunțată în dosarul penal și cele reținute în hotărârea judecătorească din acel dosar, precum și teza probatorie indicată;

- a fost respinsă ca nefiind utilă soluționării cauzei proba testimonială cu martorul F. solicitată de pârâții D. și E. întrucât nu a fost indicată teza probatorie, s-a respins ca tardiv solicitată proba cu expertiza contabilă întrucât nu a fost propusă prin întâmpinare, cauza fiind la al șaptelea termen de judecată și s-a apreciat că nu este utilă soluționării cauzei proba cu înscrisurile solicitate de acești pârâți a fi depuse de reclamantă, constând în inventarele și balanțele de verificate.

Prin sentința civilă nr. 138 din 2 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâții D. și E., a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E., au fost obligați pârâții la plata în solidar către reclamantă a sumei de 686218 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reclamantei pentru intervalul 2012 - martie 2014 și au fost obligați pârâții la plata în solidar către reclamantă a sumei de 10512 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru.

Împotriva sentinței civile nr. 138 din 2 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă în dosarul nr. x/2017, au formulat cereri de apel pârâții B. și C.. De asemenea, împotriva încheierii de ședință din 18 ianuarie 2022 și a aceleiași sentințe au declarat apel și pârâții E. și D..

Prin decizia civilă nr. 1028/2023 din 22 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât B. împotriva sentinței civile nr. 138/02.02.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă în dosarul nr. x/2017.

Au fost admise apelurile formulate de apelanții - pârâți E., D. și C. împotriva încheierii de ședință din 18 ianuarie 2022 și a sentinței civile nr. 138 din 2 februarie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata - reclamantă A. S.R.L. și cu intimatul-pârât B..

A fost anulată, în parte, încheierea de ședință din 18 ianuarie 2022 și au fost înlăturate din această hotărâre măsurile de respingere a probei testimoniale și a probei cu înscrisuri deținute de reclamantă, probe solicitate de pârâții E. și D., a probei cu expertiză contabilă solicitată de pârâții E. și D., a probei testimoniale solicitată de pârâtul C..

A fost menținut restul dispozițiilor din încheierea de ședință din 18 ianuarie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

A fost anulată în parte sentința civilă nr. 138 din 2 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

A fost trimisă cauza aceleiași instanțe în vederea rejudecării excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâții E. și D. și a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții E., D. și C..

Au fost menținute din sentința apelată dispozițiile referitoare la:

- admiterea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul B.;

- obligarea pârâtului B. la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 686218 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reclamantei în intervalul 2012 - martie 2014, în temeiul răspunderii civile delictuale, și a sumei de 10512 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L, solicitând, întemeiat pe cazurile de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6,7 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de apel și trimiterea cauzei aceleiași instanțe spre rejudecare.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă A. S.R.L a arătat că instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept procesual și material, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta consideră că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea caracterului unitar al judecății, atât sub aspect procesual, cât și sub aspect material, hotărârea fiind dată cu încălcarea art. 480 C. proc. civ. și art. 1349 C. civ., întrucât pentru unii din participanți la săvârșirea faptei, respectiv pentru B., hotărârea din primul ciclu procesual este definitivă și acesta este obligat la acoperirea întregului prejudiciu, în timp ce pentru ceilalți participanți, C. și G., se va cerceta răspunderea lor în al doilea ciclu procesual.

Susține recurenta că judecata pe fond, ce presupune stabilirea răspunderii delictuale solidare, nu se poate analiza decât odată pentru toți participanții, deoarece raportul juridic este numai unul, ce impune o singură hotărâre, pentru a nu se ajunge la hotărâri contradictorii.

De asemenea, tot pentru că există un singur raport juridic și răspunderea solidară, nu se poate aprecia că pentru unii pârâți s-a făcut judecata pe fond și pentru alții nu s-a făcut. Procedând în acest mod se încalcă atât temeiul de drept material, art. 1349 C. civ. și urm., art. 480 C. proc. civ., cât și principiul aflării adevărului și al legalității.

Cu referire la incidența motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a mai susținut recurenta că soluția a fost dată cu încălcarea art. 480 și 476 C. proc. civ., fiind, totodată, și contradictorie, în condițiile în care instanța de apel a reținut că sunt întemeiate susținerile apelanților - pârâți C., E. și D. referitoare la greșita respingere de către prima instanță a probelor pe care le-au solicitat, fiind încălcate dreptul la apărare și principiile contradictorialității și rolului activ al judecătorului, în aflarea adevărului prevăzute de dispozițiile art. 13 -14, art. 20 și 22 C. proc. civ.

Or, în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 480 C. proc. civ., deoarece instanța de fond a cercetat fondul în raport probele încuviințate și administrate, iar în ceea ce privește raportul juridic unic al răspunderii delictuale solidare, ce a fost cercetat de instanța de fond, nu se poate reține ca pentru unii a intrat în cercetarea fondului și pentru alții nu a intrat în cercetarea fondului, astfel că hotărârea are o motivare contradictorie.

În măsura în care instanța de apel ar fi considerat că nu au fost administrate toate probele necesare, aceasta trebuia să administreze aceste probe și să facă cercetare judecătorească, în conformitate cu art. 476 C. proc. civ.. În plus, toate probele cerute de C. și G. și reținute de instanța de apel ca fiind utile și necesare de administrat, nu pot combate rechizitoriul și hotărârile penale.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că soluția a fost dată cu încălcarea încheierii definitive de suspendare a judecății din 18.09.2018, față de faptul că, după soluționarea dosarului penal și suspendarea circa 4 ani a procesului, instanța de apel arată că dosarul penal nu ar avea nicio influența și dispune reluarea judecății cu administrarea de probatorii, ignorând total cercetarea penală și hotărârile judecătorești.

A apreciat recurenta ca fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8, 5 și 6 C. proc. civ. și din perspectiva faptului că soluția a fost dată cu aplicarea greșită a art. 431 C. proc. civ. și cu neaplicarea/încălcarea art. 28 C. proc. pen. și a art. 264 C. proc. civ.

Mențiunea instanței de apel, în sensul că nu ar exista autoritate de lucru judecat a hotărârii penale în fața instanței civile, nu este motivată în nici un fel, deși rechizitoriul și hotărâre penală, ca înscris autentic, dovedesc intenția directă, răspunderea putând fi angajată chiar și la culpa cea mai mică de neglijență/imprudență.

Totodată, recurenta a invocat faptul că soluția a fost dată cu încălcarea art. 434 și 264 C. proc. civ., precizând că rechizitoriul și cele două hotărâri penale au valoare de înscris autentic, conform art. 434 C. proc. civ., făcând dovadă până la proba contrară. Chiar dacă pârâții C. și G. nu au fost cercetați în dosarul penal, rechizitoriul și actele efectuate conțin mențiuni privind sustragerea și vânzarea către a aparatelor de aer condiționat, la jumătate de preț, în valoare totală de 744.024 RON, fiind dovedite elementele constitutive ale răspunderii.

O altă critică vizează încălcarea de către instanța de apel a art. 208 C. proc. civ., având în vedere că în mod corect instanța de fond a reținut că această expertiză nu a fost cerută prin întâmpinare și au trecut 7 termene de la depunerea întâmpinării, astfel că a operat decăderea, conform art. 208 C. proc. civ.. Instanța de apel inversează condițiile legale, întrucât cerere formulată în cadrul procesului trebuie să îndeplinească toate condițiile pentru a fi admisă, inclusiv formularea sa în termen și nu trebuie invocată excepția decăderii pentru se respinge. Sancțiunea decăderii operează de drept, în temeiul art. 208 C. proc. civ., iar hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea acestui text legal.

În ceea ce privește încălcarea art. 254 C. proc. civ., recurenta a susținut ca fiind greșită aprecierea instanței de apel, în sensul că erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. pentru administrarea probei cu expertiza contabilă, întrucât apelanții - pârâți E. și D. au cerut încuviințarea acestei probe la termenul din data de 16.01.2018, iar până când prima instanță s-a pronunțat asupra acestei probe au trecut patru ani de zile. Sub acest aspect, recurenta a arătat că pârâții nu au formulat o cerere în sensul aplicării art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. și că în cei patru ani, la care face referire instanța de apel, procesul a fost suspendat.

Cu referire la prescripția dreptului material la acțiune, recurenta a susținut încălcarea art. 2528 și a art. 1394 C. civ., arătând că nu este necesară administrarea de probe sub acest aspect, în condițiile în care termenul de prescripție de 3 ani nu este depășit, fapta a fost săvârșită în formă continuată, fiind cunoscută la 17.03.2014, prin nota informativă redactată de B., și există un termen special de prescripție de 5 ani, conform art. 1394 C. civ. și art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen.

De asemenea, recurenta a invocat schimbarea cadrului procesual, întrucât, prin aprecierea că trebuie dovedit prejudiciul produs de fiecare din cei trei pârâți, are loc o schimbare a răspunderii civile delictuale solidare într-o răspundere individuală, se schimbă obiectul acțiunii (din suma cerută prin obligarea solidară a pârâților, într-o parte a acestei sume de la fiecare dintre pârâți), se inversează sarcina probei, deși gradul de participare a fiecărui făptuitor la săvârșirea faptei nu trebuie dovedit de creditor, ci numai intre debitori.

În fine, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a făcut referire la regimul răspunderii civile delictuale, arătând că răspunderea este atrasă ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite (art. 1349 C. civ.), că răspunderea este solidară între făptuitori (art. 1382 C. civ.) și că sarcina reparației prejudiciului între debitori se împarte proporțional, dacă nu este posibilă stabilirea participației (art. 1383 C. civ.).Creditorul nu este ținut, potrivit legii, să facă dovada gradului de participație al făptuitorilor la producerea prejudiciului, fiind suficientă dovedirea participației acestora.

Intimații-pârâți D. și E. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului declarat de reclamantă, arătând că este nefondată critica privind încălcarea caracterului unitar al judecății sub aspect material și procesual, încălcarea art. 1394 C. civ. și art. 480 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a constatat că în ceea ce-i privește nu a existat o judecată asupra fondului, întrucât au fost respinse toate probele solicitate de acești pârâți, iar soluția a fost pronunțată exclusiv în raport de hotărârea penală definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2018, în care nu au avut calitatea de părți.

Pe cale de consecință, reținând și faptul că s-a solicitat prin cererea de apel trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., sens în care a anulat hotărârea apelată și a dispus trimiterea cauzei aceleiași instanțe în vederea rejudecării excepției prescripției dreptului material la acțiune și a cererii formulată în contradictoriu cu pârâții D. și E. și C..

Situația intimaților-pârâți nu este aceeași cu cea a intimatului - pârât B., astfel cum fără temei susține recurenta, întrucât în privința intimatului pârât B. există o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare, pronunțată într-un dosar penal, în care aceștia nu au fost părți, ceea ce face să nu li se poată antrena răspunderea civilă în baza hotărârii pronunțate în cauza respectivă.

Au mai arătat intimații-pârâți D. și E. că încheierea de suspendare nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, întrucât nu întrunește condițiile impuse de art. 430 C. proc. civ.. Prin hotărârea respectivă nu s-a soluționat, în tot sau în parte, fondul procesului, nu s-a statuat asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident, prin urmare nu s-a tranșat nicio chestiune litigioasă.

Hotărârea pronunțată în cauza penală nu a fost ignorată de instanța civilă, ci instanța de apel, întocmai ca și instanța de fond, a constatat incidența art. 28 alin. (1) C. proc. pen., a reținut autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, respectiv fapta pârâtului B. constând în sustragerea din gestiunea reclamantei a unor echipamente de climatizare, precum și împrejurarea că aceeași faptă a fost invocată și în cauza de față ca temei al răspunderii civile.

În ceea ce privește încălcarea art. 208 și art. 254 C. proc. civ., intimații-pârâți au invocat faptul că proba cu expertiza contabilă nu a fost solicitată de aceștia prin întâmpinare, însă a fost solicitată prin cererea depusă la primul termen de judecată în fața instanței competente, în temeiul dispozițiilor art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.. Pe de altă parte, instanța de apel a reținut greșita soluționare a cererii de administrare a probei cu expertiza contabilă și din perspectiva omisiunii primei instanțe de a pune în dezbaterea contradictorie a părților excepția tardivității cererii, în condițiile în care niciuna dintre părți nu a invocat această excepție, nici instanța din oficiu. Faptul că decăderea din dreptul de a mai propune probe operează de drept nu exclude obligația punerii în discuție a acestei sancțiuni, pentru a da posibilitatea pârâților de a expune un punct de vedere și a se apăra.

Referitor la încălcarea art. 1394 și art. 2528 C. civ., intimații-pârâți au arătat că instanța de fond a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune fără a administra proba cu înscrisuri solicitată de aceștia, pe care a respins-o ca nefiind utilă cauzei. Prin urmare, prima instanță a primit ca atare susținerile reclamantei referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, fără a analiza de nicio manieră apărările pârâților, împrejurare față de care, în mod corect, instanța de apel a constatat că soluționarea excepției prescripției s-a realizat cu încălcarea dreptului la apărare și a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului prevăzute de art. 13, art. 20 și art. 22 Cod procedură. Dispozițiile art. 1394 C. civ. nu pot fi incidente decât în ce privește pe pârâtul B., singurul cercetat penal și condamnat pentru infracțiunea de delapidare în dosarul penal nr. x/2018

Totodată, critica privind schimbarea cadrului procesual este nefondată, considerentul instanței de apel referitor la obligația reclamantei de a dovedi participarea efectivă a intimaților la săvârșirea faptei ilicite nefiind nici de natură a modifica cadrul procesual, nici nu inversează sarcina probei.

Instanța de apel nu a statuat asupra fondului cauzei, respectiv asupra existenței sau inexistenței răspunderii solidare în speță, ci doar a arătat limitele și condițiile în care aceasta operează și pe care instanța de fond nu le-a analizat.

De asemenea, instanța de apel nu a reținut în sarcina reclamantei obligația de a dovedi gradul de participare al pârâților la săvârșirea faptelor, ci a constatat că nu au fost administrate niciun fel de probe din care să rezulte participarea efectivă a acestora din urmă la săvârșirea faptei ilicite, data și împrejurările în care au achiziționat echipamente de la pârâtul B., numărul echipamentelor achiziționate, prețul la care le-au achiziționat, elemente esențiale în stabilirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

În fine, s-a arătat că nu poate fi primită nici critica privind încălcarea dispozițiilor art. 1383 C. civ.

Sub un prim aspect, instanța de apel nu a făcut o judecată asupra fondului, statuând în fapt și în drept, ci a dispus anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Sub un al doilea aspect, dispozițiile art. 1383 C. civ. reglementează raporturile între debitorii care răspund solidar, instituind criteriile funcție de care se împarte între debitori sarcina reparației prejudiciului. Or, maniera în care se împarte între debitorii solidari sarcina reparației reprezintă o chestiune care interesează exclusiv debitorii, nu și creditorul, întrucât față de acesta debitorii răspund solidar.

La 1l octombrie 2023, intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare și recurs incident, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei la instanța de fond în vederea rejudecării

În motivarea recursului incident, recurentul-pârât B. a susținut, în esență, că este necesar ca atât instanța fondului cât și cea de apel să reevalueze probatoriul din prezenta cauză, dar și solicitarea intimatului pentru a fi reexaminată situația sub aspectul celor reținute în expertiză dispusă în cauza penală, atât timp cât aceasta nu a fost consfințită printr-o hotărâre judecătorească, deoarece intimata A. S.R.L. nu s-a constituit parte civilă.

În acest sens, a arătat, raportat la art. 28 alin. (1) C. proc. pen., ca fiind evident că prin decizia penală nu s-a stabilit prejudiciul și nici nu a căpătat autoritate de lucru judecat existența prejudiciului, ci numai existența vinovăției și existenței faptei.

Este evident că față de ceilalți intimați nu este stabilit prejudiciul invocat de intimata A. S.R.L., atâta timp cât hotărârea penală nu cuprinde în considerente sau dispozitiv, deoarece nu este stabilită vinovăția și nici fapta ilicită pentru a avea o autoritate de lucru judecat față de aceștia (art. 430-431 C. proc. civ.).

În ceea ce privește fondul cauzei, a învederat că unele avize sunt nefacturate și nu puteau fi folosite în acest dosar, dar pe care pârâtul nu le-a putut însuși, deoarece nu au fost întocmite de acesta, ci doar s-a încercat prin hotărârea penală să se acopere lipsurile pe care însăși conducerea societății reclamante le-a făcut cu privire la patrimoniul societății. Aceste aspecte sunt de natură a genera administrarea de probe în vederea elucidării situației de natură pecuniară.

De altfel, unele avize, astfel cum recurentul a susținut și pe fondul cauzei, au fost întocmite de numitul H. în dosarul penal nr. x/2018, care a avut doar calitatea de martor.

Apreciază ca fiind evident că nu putea să existe o sustragere de bunuri în perioada 2012- martie 2014 a unor astfel de produse, care nu sunt de mici dimensiuni de o singura persoană, iar conducerea recurentei să nu cunoască acest fapt, deși instanța de apel nu a dorit să probeze și nici să admită o astfel de situație de fapt.

Deși instanța de apel neagă acest lucru, unele echipamente, care apar în avize au fost închiriate către terțe persoane fizice sau juridice, iar apoi s-au întors în depozit, aspecte care trebuiau cercetate și elucidate printr-un probatoriu necesar a fi administrat în fața instanței de apel.

Aceste echipamente au fost închiriate și nu înstrăinate, aspect ce a dus la concluzia eronată a instanței de fond că au fost sustrase din gestiunea societății, deși acestea s-au întors în gestiune, fără a mai fi scăzute, iar ulterior trecute ca fiind sustrase.

Recurentul a învederat faptul că nu a fost de față la momentul când s-a efectuat expertiza din dosarul penal și nici nu a fost convocat în acest sens, motiv pentru care consideră că aceasta nu poate fi avută în vedere în prezenta cauză, fiind doar o simpla probă, mai exact o prezumție în condițiile art. 327 și urm. C. proc. civ.

Astfel cum a arătat și în fata instanței de apel, unele produse din avize, care au fost expediate către diferiți clienți în regim de închiriere, nu corespund sau le-a expirat termenul de valabilitate pentru care fuseseră închiriate, s-au întors în gestiune, fără a fi scăzute, motiv pentru care trebuia sa apară pe plusuri la inventar, inventar care nu s-a făcut, și prin urmare s-a considerat prejudiciu pus în sarcina recurentului, dar de fapt acest prejudiciu nu a existat.

A solicitat recurentul-pârât a se avea în vedere că instanța de fond și instanța de apel nu au procedat în niciun fel la scăderea cantităților de produse care au fost închiriate și care au intrat în gestiune, precum și a celor care erau trecute în gestiune și se foloseau ca piese de schimb fără a fi scăzute, iar când ajungeau la beneficiar erau cu totul alte produse.

În altă ordine de idei, s-a arătat că din materialul probator, dar și din fișa postului, rezultă fără putință de tăgadă că recurentul-pârât nu a avut gestiunea produselor, ci doar era un simplu angajat care răspundea de service-ul unor produse, pe care le repara și înlocuia piese de schimb la aparatele defecte, însă, cu toate acestea, instanța de apel a reținut că era vorba de o gestiune.

Recurentul-pârât solicită instanței de recurs să reconsidere expertiza contabilă depusă de A. S.R.L. în prezenta cauză, deoarece nu corespunde realității.

Recurenta-reclamanta A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimatul-pârât B. și de intimații-pârâți D. $i E..

De asemenea, recurenta-reclamantă A. S.R.L a formulat întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea recursului incident, tardivitatea recursului incident și excepția nulității acestuia, în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 septembrie 2024 a fost admisă excepția nulității recursului incident declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 1028/2023 din 22 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pentru considerentele reținute în cuprinsul acesteia, și a fost admis în principiu recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași decizii, stabilindu-se termen pentru soluționarea recursurilor în ședință publică.

Înalta Curte, analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele:

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., așa cum a fost precizată, are ca obiect solicitarea privind obligarea în solidar a pârâților B., C., D. și E. la plata sumei de 686218 RON reprezentând prejudiciu produs în perioada 2012 - martie 2014, în temeiul răspunderii civile delictuale.

În baza autorității de lucru judecat a sentinței penale nr. 758/23.12.2019 pronunțate de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă, instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță a admis cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul B. și l-a obligat pe acesta să plătească intimatei - reclamante A. S.R.L. suma de 686218 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat în intervalul 2012 - martie 2014, motiv pentru care a respins apelul pârâtului B. și a menținut dispoziția sentinței apelate în ceea ce-l privește.

Referitor la ceilalți trei pârâți, respectiv C., D. și E., instanța de apel a reținut ca fiind încălcate dreptul la apărare și principiile contradictorialității și rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzute de dispozițiile art. 13-14, art. 20 și art. 22 C. proc. civ., prin modalitatea greșită de soluționare de către prima instanță a cererii de probe formulate de acești pârâți, apreciind că, dacă s-a reținut că pârâții C. și E. au încercat să minimizeze prejudiciul pe care l-au creat prin indicarea unui număr mai mic de echipamente achiziționate de la intimatul-pârât B., prima instanță ar fi trebuit să procedeze la luarea unor interogatorii celor doi apelanți-pârâți pentru a afla care a fost participarea acestora la săvârșirea faptelor ilicite. Aceeași necesitate a administrării probei cu interogatoriul a fost reținută în ceea ce o privește pe apelanta-pârâtă D., prima instanță considerând că este dovedită culpa acesteia prin declarațiile date în procesul penal de intimatul-pârât B. și de martorii I. și J., fără însă a proceda la luarea unui interogatoriu pârâtei. De asemenea, s-a apreciat greșită respingerea unor probe solicitate de pârâți (proba cu expertiză contabilă, înscrisuri și proba testimonială).

În consecință, instanța de apel a dispus anularea în parte a încheierii de ședință din 18 ianuarie 2022, înlăturând din această hotărâre măsurile de respingere a probei testimoniale și a probei cu înscrisuri deținute de reclamantă, probe solicitate de pârâții E. și D., a probei cu expertiză contabilă solicitată de pârâții E. și D., a probei testimoniale solicitată de pârâtul C., a anulat în parte sentința civilă nr. 138 din 2 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 și a trimis cauza aceleiași instanțe în vederea rejudecării excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâții E. și D. și a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții E., D. și C..

Instanța de apel a apreciat că, în analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, instanța trebuia să stabilească în concret numărul de echipamente achiziționat de apelanții - pârâți C., E. și D. și prețul achitat, întrucât fiecare dintre acești apelanți-pârâți răspunde solidar cu intimatul-pârât B. doar pentru fapta prejudiciabilă la a cărei săvârșire a participat.

Plecând de la aceste considerente ale deciziei instanței de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată parte dintre criticile invocate de recurenta- reclamantă A. S.R.L., care se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității) și pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), sunt fondate, așa cum se va arăta în continuare.

Astfel, activitatea ilicită, producătoare a prejudiciului în cuantum de 686218 RON pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale solidare a pârâților, constă în sustragerea de către pârâtul B., în perioada 2012- martie 2014, a 667 echipamente de climatizare K. din gestiunea societății reclamante și valorificarea ulterioară a acestora cu ajutorul pârâților C., D. și E., care le cumpărau la prețuri mult mai mici (aproximativ jumătate din valoarea lor comercială), fără factură și documente, cunoscând proveniența acestora.

Așadar, reclamanta a invocat existența unui mecanism ilicit de sustragere și de valorificare a echipamentelor, pe care prima instanță l-a analizat pe fond, după respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâții D. și E., reținând pentru admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, ca norme legale incidente raportului juridic deduse judecății, atât dispozițiile art. 1369 alin. (1) C. civ., conform cărora "cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună știință, a tras foloase din prejudicierea altuia, răspunde solidar cu autorul faptei", cât și pe cele ale art. 1370 C. civ., care prevăd că dacă prejudiciul a fost cauzat prin acțiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia din ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar față de victimă, deoarece, în conformitate cu art. 1382 C. civ., în materie delictuală "cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat".

În raport cu acest cadru procesual stabilit de reclamanta A. S.R.L., care conturează o participare comună a celor patru pârâți la activitatea ilicită și urmărește obligarea acestora, în solidar, la suportarea prejudiciului, Înalta Curte apreciază că soluționarea cauzei în mod unitar, prin determinarea existenței/inexistenței unei răspunderi solidare a pârâților, se impunea cu necesitate, fiind cerută nu doar de rațiuni de eficiență procesuală ori de coerență a hotărârilor, pentru a preveni deciziile contradictorii, ci chiar de imperativul respectării principiului disponibilității în ansamblul componentelor sale, toate aspectele răspunderii solidare urmând a fi analizate în cadrul procesual trasat de reclamantă.

Or, dispoziția instanței de apel privind anularea în parte a sentinței civile nr. 138 din 2 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 și trimiterea cauzei la prima instanță în vederea rejudecării excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâții E. și D. și a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții E., D. și C., în același timp cu menținerea soluției de admitere a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta împotriva pârâtului B. și de obligare a acestui pârât la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 686218 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reclamantei în intervalul 2012 - martie 2014, este în contradicție cu cele mai sus arătate.

Trebuie subliniat faptul că reținerea acestui motiv de recurs, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., poate avea semnificația unei înrăutățiri a situației recurentei-reclamante A. S.R.L. în propria cale de atac, însă sunt incidente prevederile art. 481 teza finală C. proc. civ., care o permit atunci când există consimțământul expres al recurentei, având în vedere că prin recurs se tinde la o rejudecare unitară a apelului, inclusiv în ceea ce-l privește pe pârâtul B., Înalta Curte având în vedere sub acest aspect și precizările orale făcute de parte la termenul la care au avut loc dezbaterile. Dispozițiile art. 481 C. proc. civ. sunt aplicabile corespunzător atât la judecarea recursului, precum și la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanța de recurs, potrivit art. 502 C. proc. civ.

De asemenea, împrejurarea că în ceea ce-l privește pe pârâtul B. operează autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 758/23.12.2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr. x/2018, prin care s-a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii de 2 ani și 6 luni pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare, precum și faptul că în acel dosar nu a fost analizată implicarea intimaților - pârâți C., E. și D. în infracțiunea de delapidare săvârșită de intimatul-pârât B., nu pot fi primite ca impedimente în analiza existenței unei răspunderi civile solidare a celor patru pârâți pentru prejudiciul produs în patrimoniul recurentei-reclamante, așa cum s-au apărat intimații-pârâți prin întâmpinarea la recurs.

Faptul că în sarcina pârâților C., E. și D. nu s-a stabilit o răspundere penală nu se opune posibilității angajării răspunderii civile delictuale solidare a acestora, alături de autorul faptei de delapidare, pentru prejudiciul produs în patrimoniul reclamantei, în cazul în care se dovedește că l-au ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună știință, au tras foloase din prejudicierea altuia, așa cum art. 1369 alin. (1) C. civ. prevede, acestea din urmă fiind aspecte pe care creditorul trebuie să le probeze.

Hotărârea recurată este nelegală și din perspectiva greșitei aplicări a prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a dispus anularea în parte a sentinței civile nr. 138 din 2 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, și trimiterea cauzei aceleiași instanțe în vederea rejudecării excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâții E. și D. și a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții E., D. și C., deși nu era îndeplinită condiția prevăzută de acest text legal, ca prima instanță instanța să fi "soluționat procesul fără a intra în judecata fondului".

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că solicitarea apelanților-pârâți E. și D. de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanțe nu era suficientă pentru a determina această soluție, întrucât prima instanță a statuat în mod neechivoc asupra fondului pricinii, admițând acțiunea așa cum a fost formulată și obligându-i în solidar pe pârâți la repararea prejudiciului produs în patrimoniul societății reclamante, pe baza probelor încuviințate și administrate.

Trebuie arătat că art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ. se referă la "judecata" fondului, iar nu la "cercetarea" fondului, ceea ce este de natură să impună o interpretare restrictivă a sintagmei în discuție, în sensul că are în vedere numai situațiile în care instanța a soluționat greșit procesul în temeiul unei excepții procesuale, s-a pronunțat asupra a cu totul altceva decât s-a cerut (extra petita), ori dacă motivarea soluției pronunțate lipsește cu desăvârșire, astfel încât lipsește practic judecata, niciuna dintre aceste situații nefiind incidentă în cauză.

Aprecierile instanței de apel, în sensul că nu s-au administrat toate probele necesare (interogatoriile pârâților E., D. și C.), ori cele vizând greșita respingere a unor cereri de probe formulate de pârâți nu pot fi asimilate soluționării procesului fără a intra în judecata fondului, având în vedere că apelul are un efect devolutiv, instanța de apel fiind ținută să judece fondul cauzei, cu respectarea limitelor devoluțiunii, administrând probele pe care le considera necesare (pentru soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune sau a fondului cauzei).

Așadar, și sub acest aspect este incident motivul de nelegalitate prescris de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce este de natură să atragă casarea hotărârii.

Trecând la examinarea criticilor prin care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.R.L. contestă considerentele instanței de apel privind necesitatea stabilirii în concret a numărului de echipamente achiziționat de fiecare dintre pârâții C., E. și D., respectiv a prejudiciul a produs prin fapta ilicită a fiecăruia dintre apelanții - pârâți, Înalta Curte apreciază că prin considerentele criticate instanța de apel nu a dat eficiență reglementării specifice solidarității pasive legale, deși au fost menționate în mod corect dispozițiile esențiale: art. 1357 alin. (2), art. 1369, art. 1382, art. 1383 și art. 1385 C. civ.).

Prin art. 1357 C. civ., coroborat cu art. 1349 alin. (1) și (2) din C. civ., se consacră regula de principiu potrivit căruia obligația de a repara un prejudiciu cauzat altuia printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, se naște direct și nemijlocit în sarcina autorului acelei fapte, întrucât fiecare răspunde de faptele sale proprii.

Există însă și situația legală în care avem pluralitate de persoane răspunzătoare pentru același prejudiciu, în condițiile art. 1382 C. civ., în conformitate cu care "Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți în solidar la reparație față de cel prejudiciat." Aceasta reprezintă în esență solidaritatea pasivă legală, o veritabilă garanție pentru realizarea creanței, instituind obligația pentru fiecare debitor solidar de a repara întreg prejudiciu.

Fără îndoială că prejudiciul pe care trebuie să îl repare autorul faptei ilicite se află în raport de cauză-efect cu fapta ilicită, după cum rezultă din art. 1357 C. civ., iar odată stabilită cauzalitatea este determinată și răspunderea.

Însă o cauză produce efecte în anumite condiții, care se pot referi, potrivit art. 1369 alin. (1) C. civ., la simplul îndemn pentru săvârșirea faptei ilicite și păgubitoare sau chiar la determinarea pentru săvârșirea faptei, la ajutorul în orice mod acordat autorului pentru a săvârși fapta, iar aceste condițiile nu se opresc aici, ci pot continua după săvârșirea faptei, sub forma tăinuirii bunurilor obținute prin fapta ilicită sau în tragerea de foloase din prejudicierea altei persoane de către autorul faptei.

Așadar, chiar dacă în cazul unor participanți culpa se poate plasa în faza ulterioară consumării faptei ilicite, nefiind necesar ca acțiunile ilicite ale acestora să aibă caracter simultan sau același conținut, ei sunt răspunzători solidar cu autorul faptei pentru repararea întregului prejudiciului, în contextul în care această participare și celelalte condiții prescrise de lege pentru angajarea răspunderii sunt dovedite.

Celelalte motive de recurs invocate de către recurenta-reclamantă nu vor fi primite.

Astfel, în ceea ce privește motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 C. proc. civ., Înalta Curte reține că încheierea de suspendare la care recurenta face referire nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, întrucât nu întrunește condițiile impuse de art. 430 C. proc. civ.. Prin hotărârea respectivă nu s-a soluționat, în tot sau în parte, fondul procesului, nu s-a statuat asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident, prin urmare nu s-a tranșat nicio chestiune litigioasă.

De asemenea, contrar susținerilor recurentei, hotărârea pronunțată în cauza penală nu a fost ignorată de instanța civilă, ci dimpotrivă, în mod concordant, ambele instanțe de fond au reținut, în baza art. 28 alin. (1) C. pen., autoritatea de lucru judecat, în ceea ce privește săvârșirea faptei și persoana făptuitorului, a sentinței penale nr. 758/23.12.2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 486A/06.04.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală în dosarul nr. x/2018, prin care s-a dispus condamnarea pârâtului B. la pedeapsa închisorii de 2 ani și 6 luni pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare în formă continuată prevăzută de art. 308 C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., față de faptul că, în perioada 2012 - martie 2014, în mod repetat și în baza aceleași rezoluții infracționale, în calitate de asistent comercial cu atribuții de gestiune și gestionar în fapt al A. S.R.L., a sustras, însușindu-și, 718 echipamente în valoare totală de 744024,97 RON, pe care le-a comercializat în interes personal.

Cât privește legalitatea respingerii unor probe de către prima instanță, chiar dacă corespund realității susținerile recurentei-reclamante în sensul că proba cu expertiza contabilă nu a fost solicitată prin întâmpinare de pârâții E. ȘI D., se reține că sancțiunea decăderii din dreptul de a propune probe poate fi atenuată de judecător prin aplicarea art. 254 alin. (2) și alin. (5) teza finală C. proc. civ., judecătorul putând dispune administrarea unei probe după expirarea termenului legal de propunere a acestora,

Aprecierea necesității administrării unor alte probe, pentru soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune sau a fondului cauzei, va fi făcută de instanța de apel, ca instanță devolutivă, la rejudecarea apelurilor declarate de pârâții C., D. ȘI E., împotriva încheierii de ședință din 18 ianuarie 2022 și a sentinței civile nr. 138 din 2 februarie 2022, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, urmând a fi analizate, în măsura în care se va impune, și apărările recurentei-reclamante privind incidența unui termen special de prescripție de 5 ani, conform art. 1394 C. civ. și art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen.

Pentru considerentele mai sus expuse, reținând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. și în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și va casa în parte decizia civilă nr. 1028/2023 din 22 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, urmând a trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel, în vederea soluționării apelurilor declarate de pârâții C., D. ȘI E., împotriva încheierii de ședință din 18 ianuarie 2022 și a sentinței civile nr. 138 din 2 februarie 2022, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

În ceea ce privește recursul incident declarat de recurentul-pârât B. împotriva aceleiași decizii, având în vedere că prin încheierea din 24 septembrie 2024 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis excepția nulității acestei căi de atac, pentru motivele arătate în conținutul încheierii menționate, soluția ce se impune este aceea de anulare a recursului incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1028/2023 din 22 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Casează, în parte, decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel în vederea soluționării apelurilor declarate de pârâții C., D. și E., împotriva încheierii de ședință din 18 ianuarie 2022 și a sentinței civile nr. 138 din 2 februarie 2022, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Anulează recursul incident declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 1028/2023 din 22 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2024.