ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 943/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanței să constate caracterul simulat al actului public reprezentat de partajul voluntar încheiat între A. și pârâta B. la data de 13.03.2014, autentificat de notar C. sub nr. 686 și să se constate că actul secret a constat în voința reală a părților ca bunul să se reîntoarcă în patrimoniul comun în forma inițială.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 1979 din 11 decembrie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A.. A admis capătul de cerere privind constatarea caracterului simulat al Actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/13.03.2014 de notar public C. din cadrul S.N.P. "D.". A constatat caracterul simulat al actului public "Act de partaj voluntar" autentificat sub nr. x/13.03.2014 de notar public C. din cadrul S.N.P. "D.". A constatat că imobilul apartament nr. x, situat în București, Bd. x, bl. 20 bis, identificat cu nr. cadastral x (număr vechi 2505/10), împreună cu cota parte de 3116/100000 (3,1116 %) din părțile și dependințele comune ale imobilului bloc care prin natura și destinația lor sunt în folosința tuturor coproprietarilor, precum și împreună cu dreptul de folosință pe toată durata existenței construcției asupra terenului de 12,133 mp aferent apartamentului, reprezentând cota parte de 3116/100000 (3,1116 %) din suprafața totală a imobilului bloc, intabulat în CF x (nr. CF vechi x) a București, imobil dobândit de părți prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/06.07.2012 de notar public E., se află în proprietatea devălmașă a părților, ca bun dobândit în timpul căsătoriei. A admis în parte capătul de cerere prin are se solicită înscrierea în cartea funciară a imobilului a dreptului de proprietate al părților asupra imobilului, a dispus înscrierea în cartea funciară a imobilului, respectiv în CF x (nr. CF vechi x), București, Sector 3 a dreptului de proprietate în devălmășie al părților asupra imobilului. A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere cererea de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în cote de 1/2 pentru fiecare parte. A obligat pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 4.965 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 499 A din 31 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinței civile nr. 1979 din 11 decembrie 2020 pronunțată de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că: A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată. A păstrat din sentința civilă apelată doar soluția de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în cote de 1/2 pentru fiecare parte. A obligat pe intimatul-reclamant să achite apelantei-pârâte suma de 2982,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru din faza procesuală a apelului. A luat act că apelanta-pârâtă și-a rezervat dreptul a solicita pe cale separată celelalte cheltuieli efectuate la prima instanță și în apel. A respins, ca neîntemeiată, cererea intimatului-pârât având ca obiect cheltuieli de judecată de la prima instanță și din apel.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva încheierilor de ședință din 14 martie 2023 și din 28 martie 2023 și a deciziei nr. 499 A din 31 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamantul A. a declarat recurs. Într-o primă critică, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2 și pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată este nelegală prin prisma faptului că a fost redactată de o persoana care nu a făcut parte din completul de judecată, nu a fost semnată în condițiile art. 426 alin. (4) C. proc. civ., iar minuta poartă o semnătură care este în mod vizibil diferită/falsă pentru președintele de complet și, totodată, nu a fost redactată în termenul stabilit de lege, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 426 C. proc. civ. referitoare la redactarea și semnarea hotărârii. Cu privire la situația de fapt, recurentul-reclamant a arătat că la 16 aprilie 2024 i-a fost comunicată decizia recurată, prin poștă, cu mențiunea "conform cu originalul". Precizează că decizia nu poartă semnături olografe, fiind în imposibilitatea de a putea verifica respectarea prevederilor art. 426 C. proc. civ. și că nicio prevedere legală nu statuează că hotărârile comunicate justitiabililor pot fi diferite față de exemplarul aflat la dosarul cauzei sau că nu trebuie să poarte semnăturile membrilor completului de judecată. Apreciază că mențiunea "conform cu originalul" nu poate fi înțeleasă decât în sensul că exemplarul este identic sub toate aspectele cu cel existent la dosarul cauzei, cu atât mai mult cu cât pe hotărâre se menționează că a fost redactată în 4 exemplare. Transmiterea unui exemplar diferit către recurent, exemplar din care lipsesc semnăturile, în condițiile în care semnătura este o mențiune obligatorie, este o ingerință și o limitare a dreptului la apărare al justițiabilului, acestuia fiindu-i opozabil exemplarul comunicat, în raport de care formulează calea de atac, efectuând un control propriu al aparenței de legalitate a hotărârii comunicate. Raportat la situația de fapt și având în vedere lipsa semnăturilor olografe, recurentul prezumă că hotărârea nu a fost redactată și semnată de judecătorul redactor F. și președinte de complet, desemnat ca judecător redactor conform art. 95 alin. (1) din Regulamentul instanțelor de judecată, judecător care, conform anexei 2 planșe foto de pe coperta dosarului din apel, a decedat înainte de redactarea deciziei recurate - la data de 29.03.2024, dată la care hotărârea nu era publicată (anexa 3 fotografie dosar electronic). După ce face trimitere la dispozițiile art. 128 alin. (4) din Regulamentul instanțelor, recurentul-reclamant arată că decizia recurată nu poartă mențiunile cu privire la inițialele redactorului și data redactării, iar tehnoredactorul poarta inițialele G., inițiale care nu corespund cu inițiale niciunuia dintre membrii completului de judecată, dintre judecătorii sau grefierii secției, conform anexei. Prin urmare, în cauză, nu se identifică cine a făcut redactarea hotărârii, iar tehnoredactarea a fost făcută de o altă persoană neidentificabilă și nu de grefierul de ședință care avea în sarcină atribuția tehnoredactării, potrivit art. 50 alin. (1) lit. e) din Regulamentul instanțelor. Precizează că la dosarul cauzei nu se află vreun alt înscris prin care președintele instanței să fi stabilit ca unele dintre atribuțiile prevăzute la alin. (1) să fie exercitate de grefieri care nu participă la ședința de judecată, inclusiv tehnoredactarea sub îndrumarea membrilor de complet a proiectelor de hotărâri, pe baza modelului dat de aceștia sau vreo solicitare a membrilor completului de judecată pentru o astfel de delegare. Dosarul a fost studiat în arhiva instanței la data de 17.04.2024, după ce, la data de 15.04.2024, avocatului ales i s-a comunicat de către personalul din arhiva că după decesul președintelui de complet dosarul a fost distribuit spre redactare și nu poate fi identificată persoana în acel moment. Menționează faptul că exemplarul instanței diferă față de cel comunicat prin aplicarea de semnături olografe iar, pentru președintele de complet, pe exemplarul hotărârii aflat la dosar, este aplicată o stampilă și o semnătură olografă indescifrabilă, fără indicarea numelui persoanei semnatare sau a secției. Potrivit art. 426 alin. (4) C. proc. civ., "dacă vreunul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, ea va fi semnată în locul său de președintele completului, iar dacă și acesta ori judecătorul unic se află într-o astfel de situație, hotărârea se va semna de către președintele instanței." Se constată că președintele instanței nu a semnat decizia, motiv pentru care apreciază că sancțiunea care intervine este nulitatea hotărârii recurate. Legiuitorul nu a atribuit președintelui de secție atribuția semnării hotărârilor judecătorești în condițiile art. 426 C. proc. civ., numele persoanei care semnează și numele secției nu sunt precizate, nu exista niciun proces-verbal la dosar, prin urmare semnarea s-a făcut în mod nelegal, contrar prevederilor art. 426 alin. (4) C. proc. civ. Și în faza redactării hotărârii trebuie respectate normele referitoare la compunerea completului de judecată, pentru că motivele pentru care soluția a fost dispusă existau la data pronunțării și nu pot fi schimbate ulterior, cu ocazia redactării hotărârii, lucru care nu s-a întâmplat în cauză. În procesul deliberativ, cel puțin la nivel teoretic membrii completului ar fi trebuit sa își expună motivele, anterior adoptării soluției. Ulterior pronunțării soluției, într-un interval de timp stabilit de legiuitor la maximum 30 de zile, unul dintre judecătorii care au făcut parte din complet redactează hotărârea, în cauza pendinte - președintele de complet (conform mențiunilor olografe de pe coperta dosarului), iar apoi ea este semnată și de celălalt membru al completului, care își însușește motivarea astfel redactată sau redactează opinia sa. Făcând referire la prevederile art. 7 C. proc. civ., recurentul a arătat că rațiunea instituirii termenului prevăzut de art. 426 alin. (5) C. proc. civ. este atât aceea de a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil într-un termen rezonabil, dar în egala măsură și pentru a asigura previzibilitatea desfășurării procesului, aspect de o importanta deosebită, iar aceasta nu doar din perspectiva garanției recunoscută prin art. 6 din Convenție, ci, mai ales, din perspectivă practică. Nerespectarea termenului reglementat de art. 426 alin. (5) C. proc. civ. aduce atingere dispozițiilor art. 21 din Constituția României, relative la dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil și drepturilor garantate și de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Predictibilitatea momentului comunicării hotărârii judecătorești sau, altfel spus, așteptarea legitimă a momentului când se va face comunicarea efectivă a hotărârii, reprezintă o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil. Instituirea unui termen în care o hotărâre judecătorească poate și trebuie să fie motivată excede sferei intereselor părților, fiind o chestiune de interes general, respectiv desfășurarea procesului civil, fapt ce aparține "interesului public", sancțiunea fiind nulitatea absolută. În cauza pendinte, având în vedere întârzierea cu un an a redactării și comunicării hotărârii, lipsa mențiunilor obligatorii privind inițialele redactorului și data redactării din cuprinsul deciziei recurate și, ca urmare a evenimentului nefericit al decesului președintelui de complet redactor, partea se află în imposibilitatea de a determina cine a fost redactorul hotărârii și dacă a fost respectată compunerea instanței până la momentul dezînvestirii instanței, prin închiderea și semnarea hotărârii. Pentru redactarea hotărârii, legiuitorul național nu a prevăzut în cuprinsul art. 426 C. proc. civ. vreo excepție de la regula potrivit căreia aceasta se realizează de judecătorul care a soluționat procesul sau de unul dintre judecători în cazul completurilor colegiale. Prin urmare, hotărârea nu poate fi redactată decât de către unul dintre membrii completului de judecată care a pronunțat-o, situație premisă care în cauză nu există, conform mențiunilor de la dosarul cauzei. Totodată semnarea hotărârii judecătorești nu reprezintă un act formal, ci presupune confirmarea motivelor pentru care a fost adoptată soluția în cauză, iar redactarea unei hotărâri judecătorești este în strânsă legătură cu motivarea ei, constituind o obligație a judecătorului cauzei, care decurge din art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din art. 21 alin. (3) din Constituția României și din dispozițiile de drept intern (art. 426 alin. (1) din C. proc. civ.). Situația în care hotărârea judecătorească a fost semnată, redactată și tehnoredactată de altă persoană, străină de completul de judecată, echivalează cu motivarea, respectiv confirmarea motivelor de către o persoană care nu a făcut parte din procesul decizional, fiind aptă să lipsească partea de garanțiile actului de justiție. Prin semnarea hotărârii de către președintele secției, situație în afara prevederilor legale statuate prin art. 426 C. proc. civ., nu se realizează, în fapt, nicio cenzură a considerentelor scrise, astfel încât, deși pentru legala pronunțare a fost nevoie de un număr mai mare de judecători, ce au format un complet colegial, totuși, cu ocazia motivării, numărul concret al judecătorilor care își însușesc considerentele este mai mic decât cel cerut de lege și nu există niciun indiciu că a fost vreunul dintre cei doi judecător care au pronunțat soluția în data de 31.03.2023. Chiar Curtea Constituțională a arătat, în cuprinsul Deciziei nr. 33 din 23 ianuarie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, la paragraful 177, că, în situația în care nu judecătorul care a participat la dezbateri și la deliberări este acela care redactează/motivează hotărârea judecătorească, garanțiile pe care Constituția și legea le consacră pentru protejarea dreptului la un proces echitabil, pentru asigurarea unei justiții imparțiale, înfăptuite în numele legii, rămân instrumente declarative, lipsite de efectivitate, inutile. Cu alte cuvinte, întreaga reglementare referitoare la independența justiției, la regulile de procedură penală sau civilă referitoare la soluționarea cauzelor, la necesitatea săvârșirii unui act de justiție motivat este lipsită de efecte juridice dacă hotărârea judecătorească prin care "se spune dreptul" este întocmită de o persoană care nu îndeplinește calitatea de judecător al cauzei, deci care este străină procedurii jurisdicționale, actului deliberativ care a condus la soluția adoptată și, implicit, actului de justiție în sine. Totodată, în paragraful 178 din decizia amintită, Curtea Constituțională a reținut că: "Motivarea hotărârii judecătorești este un act inerent funcției judecătorului cauzei, constituie expresia independenței sale și nu poate fi transferată către o terță persoană. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înțelegeri a hotărârii, dar și garanția acceptării sale de către justițiabil, care se va supune actului de justiție având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate, și temeinicie. Or, în condițiile în care hotărârea judecătorească ar fi redactată/motivată de o altă persoană decât judecătorul cauzei, justițiabilul este lipsit tocmai de aceste garanții." În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a fost menționată de instanța de sesizare Hotărârea din 7 martie 2017 pronunțată în Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei, definitivă la 7 iunie 2017, în care Curtea a fost chemată să determine dacă reclamanții au avut parte de un proces echitabil, în pofida faptului că motivarea deciziei de condamnare pronunțate de instanța națională nu a fost dată de judecătorul care a pronunțat-o, ci de alți judecători, care nu au participat la proces. În cauza respectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul reclamanților la un proces echitabil a fost încălcat din cauza faptului că judecătorul care a condus procesul nu a prezentat motivarea scrisă a sentinței de condamnare și din cauza lipsei măsurilor adecvate care să compenseze această deficiență. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut ca fiind important faptul că judecătorii care au motivat hotărârea penală la aproximativ trei ani de la data la care aceasta fusese pronunțată nu au participat la proces în niciun fel și au întocmit motivările exclusiv pe baza probelor deja existente din documentele scrise depuse la dosar. Cu toate acestea, Curtea a menționat că verdictul judecătorului care a pronunțat hotărârea nu se baza doar pe documente, ci acesta a audiat reclamanții în timpul procesului, a examinat o serie de martori și și-a format o opinie cu privire la credibilitatea lor. Astfel, judecătorul a făcut o apreciere a elementelor constitutive ale presupuselor infracțiuni, inclusiv a elementului subiectiv și anume intenția reclamanților de a le comite și pentru care audierea directă a reclamanților, a fost deosebit de relevantă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că, în unele cazuri, ar putea exista factori, administrativi sau de procedură, care să facă imposibilă participarea unor judecători la proces (a se vedea hotărârile din cauzele Cutean împotriva României din 2 decembrie 2014, nr. 53.150/12 și Mellors împotriva Regatului Unit din 30 ianuarie 2003, nr. 57.836/00). Cu toate acestea, Curtea a observat, în primul rând, că niciun astfel de factor nu a apărut în speță, iar în al doilea rând, chiar dacă, aceste motive ar fi apărut, Curtea a apreciat că singura modalitate de a compensa, incapacitatea judecătorului de a prezenta motivele care să justifice condamnarea reclamanților ar fi fost aceea de a se dispune rejudecarea cauzei. Este adevărat că hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului este pronunțată, în materie penală, iar nu în materie civilă, însă în art. 16 din C. proc. civ. se prevede expres nemijlocirea, ca principiu fundamental al procesului civil, a cărui încălcare s-a constatat prin hotărârea menționată. Conținutul art. 426 alin. (1) din C. proc. civ., care, impune ca redactarea hotărârii să se realizeze de către judecătorul care a soluționat procesul, care a luat parte la dezbateri și la deliberare, iar nu de către cel care semnează pentru cel/cei împiedicat/împiedicați să semneze, în condițiile art. 426 alin. (4) C. proc. civ. În continuare, recurentul-reclamant arată că în cauza lipsesc mențiunile obligatorii potrivit Regulamentului instanțelor de judecată privind numele redactorului și data redactării/tehnoredactării, astfel ca este lipsit de garanțiile legalității hotărârii motivate și de posibilitatea identificării redactorului hotărârii. Hotărârea nu este semnată în condițiile prevăzute de art. 426 alin. (4) C. proc. civ. de președintele instanței, iar cauza împiedicării nu este menționată în hotărâre, astfel cum însăși Înalta Curte a statuat prin considerentul 90 al Deciziei nr. 26 din 3 iunie 2019: "Pentru astfel de ipoteze, dispozițiile art. 426. alin. (4)- din C. proc. civ. înlătură ipoteza unei neregularități derivate din nesemnarea hotărârii de către judecătorii aflați într-o asemenea imposibilitate, stabilind în sarcina președintelui completului sau, dacă și acesta se află într-o situație similară, a președintelui instanței obligația de a semna hotărârea; cauza care determină împiedicarea trebuie menționată în hotărâre." Minuta poartă o semnătură pe care o apreciază ca falsă și care în mod vizibil este diferită de celelalte semnături olografe care cu certitudine aparțin președintelui de complet. Prin cea de-a doua critică, recurentul-reclamant arată că în cauză este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., dat fiind că decizia recurată și încheierile de amânare a pronunțării sunt lipsite de motivare. În cauză, considerentele deciziei instanței de apel nu cuprind analiza corespunzătoare a criticilor concrete formulate de apelantă cu privire la soluția primei instanțe, instanța de apel arătând doar, în termeni generali, că admite apelul formulat, astfel încât sunt încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care stabilesc obligația instanței de a preciza motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Potrivit art. 478 C. proc. civ., în considerarea caracterului devolutiv al căii de atac, instanța de apel trebuia să verifice, în limitele cererii, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către tribunal. În speță, se poate lesne observa că instanța de apel nu a reținut și nici nu a înlăturat susținerile părților și nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care 1-a adoptat prin raportare la hotărârea de fond, astfel că hotărârea pronunțată nu creează transparență asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și care să permită realizarea controlului judiciar, impunându-se, în aceste condiții, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel spre rejudecare. Soluția pronunțată de Tribunalul București a fost fundamentată și motivată prin raportare la probele administrate, cu un silogism logico-juridic minuțios prezentat și a primit, în apel, o soluție care nu analizează nici criticile formulate de apelantă, nici apărările formulate de reclamant, dar nici nu explică de ce au fost greșite considerentele reținute de prima instanță, fără niciun răspuns la vastul probatoriu administrat în dosar. Hotărârea nu face niciun fel de analiză a criticilor formulate în apel și a apărărilor formulate de reclamant și nu arată, sub nicio formă, de ce raționamentul expus de prima instanță nu a fost unul corect și unde a greșit prima instanță, făcând trimitere la jurisprudența actuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la obligația de motivare și calitatea acesteia. Motivarea hotărârii judecătorești este cea care conduce în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, însă în cauza pendinte nu se face o analiză a probatoriului administrat și reținut de instanța de fond, fiind într-o cale de atac și nu într-o judecată pe fond, nu se arată motivele pentru care numeroasele probe, indicate de reclamant și reținute de instanța de fond ca temeinice pentru soluția pronunțată în fond, nu au fost avute în vedere deloc de instanță, deși soluția a fost schimbată în apel. Totodată, instanța de apel a reținut greșit și străin de cauza ca reclamantul a invocat o imposibilitate obiectivă, în condițiile în care a invocat o imposibilitate morală. Încheierile din 14.03.2023 și 28.03.2023 nu sunt motivate după cum prevede expres art. 396 alin. (1) C. proc. civ., lipsind orice fel de motiv al amânării, prin urmare nefiind respectate prevederile legale privind necesitatea existenței motivelor bine justificate. Pentru toate aceste motive, apreciază că, prin lipsa oricărei analize raportat la ceea ce s-a criticat, la apărările invocate și la considerentele reținute de instanța de fond, instanța de apel a pronunțat o soluție fundamentată pe un raționament general, fără a face o veritabilă motivare a raționamentului pentru care în calea de atac a apelului a schimbat diametral opus soluția pronunțată de instanța de fond. Solicită să se aibă în vedere situația specială din cauză, în care judecătorul redactor a decedat înainte de motivarea hotărârii, dar și faptul că hotărârea a fost redactată la peste un an de la data pronunțării, fiind evident că raționamentul avut în vedere de judecătorul redactor nu este același cu cel al judecătorului care a pronunțat soluția, sub acest aspect, fiindu-i vătămate drepturile procesuale. O ultimă critică formulată de recurentul-reclamant face trimitere la încălcarea/greșita aplicare a normelor de drept material, apreciind ca fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Apreciază că instanța în mod greșit a făcut aplicarea normelor de drept material privind simulația, în condițiile în care pentru situațiile în care între părți exista o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris, ele sunt ținute a proba acordul simulatoriu și nu actul secret în sine ca instrumentum. Potrivit raționamentului instanței de apel, în lipsa dovezii actului secret, niciun act de partaj între soți nu ar putea fi anulat, decât pentru motivele de nulitate ale actului autentic prevăzut de art. 1289 C. civ. Instanța de fond a reținut în mod corect că în cazul simulației sub forma fictivității, doctrina a apreciat că nu există act secret și act public, ci doar actul public și acordul simulatoriu, care nu se confundă, însă, cu actul secret. Acordul simulatoriu reprezintă acordul de voință și nu două manifestări distincte, cum în mod eronat apreciază instanța de apel în considerentele reținute, pe care recurentul le-a redat. Actul fictiv este specia de simulație absolută, prin care părțile urmăresc crearea unei iluzii juridice, o aparență căreia nu îi corespunde nimic în realitatea existentă între simulați - părțile nu încheie de jure niciun contract concret, ci ele vor doar să lase tuturor impresia falsă, cu un anumit scop (licit sau nu), nedeclarat. Ori, astfel după cum a arătat încă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, simulația în cauza a avut forma fictivitătii.

Apărările formulate în cauză: Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (2 octombrie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 6 mai 2025, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Prima critică dezvoltată de recurentul-reclamant în cuprinsul cererii de recurs, ce face trimitere la presupuse nereguli procedurale legate de redactarea, semnarea și comunicarea hotărârii recurate, este susceptibilă de examinare din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), partea arătând că decizia recurată este nelegală prin prisma faptului că a fost redactată de o persoană care nu a făcut parte din completul de judecată, nu a fost semnată în condițiile art. 426 alin. (4) C. proc. civ., iar minuta poartă o semnătură care este în mod vizibil diferită/falsă pentru președintele de complet și, totodată, nu a fost redactată în termenul stabilit de lege. Deși recurentul a indicat și dispozițiile pct. 2 al aceluiași articol, criticile formulate nu fac trimitere la nerespectarea principiului continuității dezbaterilor, în sensul că hotărârea ar fi fost pronunțată de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii. Niciuna dintre aceste ipoteze nu este reclamată în cauză, textul făcând, de altfel, referire la dezbaterea pe fond a procesului, astfel încât susținerile recurentului nu pot fi circumscrise acestui motiv de nelegalitate. Cu privire la prima neregularitate sesizată - faptul că hotărârea ar fi fost redactată de o persoană care nu a făcut parte din completul de judecată, se constată că acest aspect reprezintă o simplă supoziție a recurentului, argumentată ulterior în cuprinsul cererii de recurs prin faptul că decizia recurată nu poartă mențiunile cu privire la inițialele redactorului și data redactării, astfel cum prevăd dispozițiile art. 128 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești. Înalta Curte reamintește faptul că, astfel cum se prevede chiar în cuprinsul art. 1, Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești stabilește normele de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești în conformitate cu prevederile legale, fiind, așadar, norme de organizare judiciară, iar nu norme de procedură propriu-zisă. Drept urmare, nerespectarea acestor aspecte extrinseci nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii, ci eventuale sancțiuni disciplinare. Aceasta întrucât, atare mențiuni (denumite în limbaj colocvial "caseta hotărârii judecătorești") nu sunt prevăzute nici de art. 425 C. proc. civ. care reglementează conținutul hotărârii judecătorești și nici de art. 426 din același Cod, care poartă denumirea marginală "Redactarea și semnarea hotărârii". În cauză, deliberarea și pronunțarea hotărârii s-au realizat, în condiții de legalitate, de către completul de judecată în a cărui compunere au intrat cei doi judecători în fața cărora au avut loc dezbaterile asupra fondului, după cum rezultă din minuta, din încheierile de amânare a pronunțării și din partea introductivă a deciziei recurate, iar hotărârea este semnată pentru președintele completului de judecată (decedat ulterior pronunțării), de către președintele de secție. În privința criticii referitoare la faptul că hotărârea judecătorească a fost semnată și redactată de un al judecător decât cel care a participat la dezbateri și la pronunțarea soluției, Înalta Curte reține că potrivit art. 426 alin. (4) C. proc. civ.: "Dacă vreunul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, ea va fi semnată în locul său de președintele completului, iar dacă și acesta ori judecătorul unic se află într-o astfel de situație, hotărârea se va semna de către președintele instanței. Când împiedicarea privește pe grefier, hotărârea se va semna de grefierul-șef. În toate cazurile se face mențiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea." Reglementând o situație de excepție și garantând respectarea unui principiu fundamental al procesului civil, respectiv continuitatea, art. 426 alin. (4) C. proc. civ. stabilește că președintele completului este cel care poate semna hotărârea în locul judecătorului indisponibil și numai în cazul în care acesta este, el însuși, indisponibil (aspect care trebuie să rezulte din cuprinsul hotărârii) semnarea se realizează de către președintele instanței. Această normă legală înlătură ipoteza unei neregularități derivate din nesemnarea hotărârii de către judecătorii aflați în imposibilitate de a semna. Procedura reglementată de dispoziția evocată se impune a fi respectată întocmai, importanța sa fiind reliefată în jurisprudența Curții Constituționale care, în cuprinsul deciziei nr. 48/2022 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 197 din 09.03.2023 a statuat că, "Din coroborarea textelor legale se desprinde concluzia că semnarea hotărârii nu are numai rolul de însușire a acesteia, ci și de garantare a autorității sale. Prin urmare, semnarea hotărârii în condițiile art. 426 alin. (4) din C. proc. civ. - în ipoteza în care după pronunțare și după semnarea minutei unul dintre judecători este în imposibilitatea de a semna - are rolul de a autentifica faptul că actul jurisdicțional este un act al puterii judecătorești, cu regimul juridic aferent". Sancțiunea nulității este aplicabilă necondiționat, atunci când hotărârea nu este semnată de judecătorul care a soluționat procesul și nici, în locul său, de președintele completului, respectiv al instanței - când chiar președintele completului se află într-un caz de împiedicare. Altfel spus, nulitatea este incidentă dacă hotărârea are numărul legal de semnături, dar acestea nu aparțin judecătorilor care au pronunțat hotărârea și nici judecătorului învestit cu această atribuție să semneze în numele primilor, în temeiul art. 426 alin. (4) C. proc. civ. Analizând decizia recurată, Înalta Curte observă că decizia nr. 499 A din 31 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost semnată, în numele președintelui de complet, de către președintele secției, făcându-se mențiunea "PROCES VERBAL Pentru Judecător, aflat în imposibilitate de a semna, semnează Președintele secției". Reiese, așadar, că împrejurarea că hotărârea judecătorească a fost semnată de un alt magistrat decât cel care a participat la pronunțarea soluției este în perfect acord cu dispozițiile legale anterior redate, fără a reliefa o situație care să atragă incidența vreunui motiv de casare. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, care evidențiază o situație de neconcordanță între faptul că hotărârea a fost semnată de către președintele de secție, iar nu de către președintele instanței, se impune a fi lămurit faptul că noțiunea de "instanță" are diferite înțelesuri (de la instanță de judecată ori grad de jurisdicție, la secție ori complet de judecată/judecător - sensul cel mai restrâns), textul anterior redat vizând, în fapt, sensul de instanță - secție - aspect ce reiese din cuprinsul dispozițiilor art. 20 din Regulamentul de ordine interioară ce reglementează atribuțiile președintelui de secție, unde se prevede că acesta îndrumă și verifică activitatea administrativ-judiciară a personalului secției. Cât timp o instanță de judecată este organizată pe secții, revine președintelui de secție atribuția de a semna hotărârile în locul judecătorilor aflați în imposibilitatea de a semna, aceasta fiind și practica existentă la nivelul instanțelor judecătorești. Cum prin aplicarea ștampilei a fost menționat faptul că semnătura aparține președintelui de secție, nu se mai impunea să fie specificat și numele în clar, fiind lesne de identificat persoana acestuia. Cauza împiedicării este menționată în mod generic în hotărâre și constă în imposibilitatea de a semna, nefiind necesară vreo altă explicație exhaustivă, legată de circumstanțele particulare ale motivului împiedicării, care în speță au constat în decesul președintelui de complet înainte de semnarea și comunicarea hotărârii. De asemenea, faptul că hotărârea a fost tehnoredactată de o altă persoană (grefier dactilograf), iar nu de către grefierul de ședință care avea în sarcină atribuția tehnoredactării potrivit art. 50 alin. (1) lit. e) din Regulamentul instanțelor, nu reflectă o situație de neconcordanță, cât timp art. (2) al articolului indicat de recurent prevede că: "Președintele instanței poate stabili ca unele dintre atribuțiile prevăzute la alin. (1) să fie exercitate de grefieri care nu participă la ședința de judecată, inclusiv tehnoredactarea, la solicitarea membrilor completului de judecată și sub îndrumarea acestora, a proiectelor de hotărâri, pe baza modelului dat de aceștia." Nu era necesar ca la dosarul cauzei să se afle vreun înscris prin care președintele de secție sau președintele instanței să fi stabilit ca unele dintre atribuțiile prevăzute la alin. (1) să fie exercitate de grefierii care nu participă la ședința de judecată, inclusiv tehnoredactarea sub îndrumarea membrilor de complet a proiectelor de hotărâri, astfel cum susține recurentul. Modalitatea de stabilire și de repartizare a atribuțiilor și sarcinilor are legătură cu activitatea de organizare și de funcționare internă a instanței, specifică fiecărei funcții deținute, responsabilitățile diverselor categorii de personal fiind detaliate în fișa postului. Acesta aspect nu ar avea de ce să se justifice printr-un act de natură procedurală care să se regăsească în dosarul cauzei. În ceea ce privește faptul că minuta ar purta o semnătură care este diferită/falsă pentru președintele de complet, în lipsa unor argumente pertinente care ar putea crea o astfel de suspiciune, susținerile recurentului apar ca simple afirmații, fără conotație juridică, știut fiind faptul că, potrivit dispozițiilor art. 270 alin. (1) C. proc. civ., înscrisul autentic face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, în condițiile legii. Așadar, prezumpția de autenticitate a semnăturii judecătorului poate fi combătută numai prin procedura înscrierii în fals, procedură de care recurentul nu a uzitat. Referitor la faptul că decizia recurată nu a fost redactată în termenul stabilit de lege, se reține că această împrejurare nu este de natură să afecteze legalitatea hotărârii. Aceasta deoarece termenul de 30 de zile prevăzut de art. 426 alin. (5) C. proc. civ. pentru redactarea și semnarea hotărârii este unul relativ, astfel încât nesocotirea lui nu atrage sancțiunea nulității hotărârii, partea interesată având posibilitatea legală de a formula o contestație pentru tergiversare. Interesul redactării în termen a unei anumite hotărâri nu este unul general, astfel cum susține recurentul, ci unul particular - al părților și participanților implicați în acel proces, astfel încât sancțiunea nu este una absolută. Drept urmare, critica nu întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neredactarea în termen nefiind aptă a atrage sancțiunea nulității hotărârii, ci eventuale sancțiuni disciplinare. O altă critică formulată de recurentul-reclamant face referire la faptul că decizia ce i-a fost comunicată nu poartă semnături olografe, fiind în imposibilitatea de a putea verifica respectarea prevederilor art. 426 C. proc. civ. Apreciază că mențiunea "conform cu originalul" nu poate fi înțeleasă decât în sensul că exemplarul este identic sub toate aspectele cu cel existent la dosarul cauzei. Partea susține, în continuare, că nicio prevedere legală nu statuează că hotărârile comunicate justițiabililor pot fi diferite față de exemplarul aflat la dosarul cauzei sau că nu trebuie să poarte semnăturile membrilor completului de judecată. Înalta Curte constată că decizia recurată respectă dispozițiile legale procedurale prevăzute de art. 426 alin. (3), alin. (4) și alin. (6) C. proc. civ., iar împrejurarea că exemplarul ce i-a fost comunicat reclamantului nu poartă semnăturile membrilor completului de judecată nu constituie un viciu procedural. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, există prevederi legale procedurale prin care se stipulează expres, atât modalitatea de întocmire a unei hotărâri - în acest sens fiind elocvente dispozițiile art. 426 alin. (6) C. proc. civ., ce dispun că: "Hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, dintre care unul se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanței", cât și procedura de comunicare a hotărârii - dispozițiile art. 427 alin. (1) din același act normativ stabilesc că "Hotărârea se va comunica din oficiu părților, în copie, chiar dacă este definitivă. Comunicarea se va face de îndată ce hotărârea a fost redactată și semnată în condițiile legii." Aceste norme legale nu prevăd comunicarea unei fotocopii după hotărâre, ci a unei copii ce nu poartă semnătura judecătorilor, fiind doar certificate pentru conformitate cu originalul. Mențiunea "conform cu originalul" își găsește sensul tocmai în faptul că se certifică împrejurarea că exemplarul eliberat părții este identic, sub aspectul conținutului, cu cele două exemplare originale - unul existent la dosarul cauzei, iar un altul la mapa de hotărâri a instanței. Condiția semnării hotărârilor judecătorești se limitează numai la originalul acestora, nu și la exemplarele care se transmit părților în copie conformă. De altfel, în ipoteza propusă de recurent - aceea de a fi comunicate hotărâri care să poarte semnăturile olografe ale membrilor completului de judecată - ar fi greu de determinat care dintre exemplare aflate în circuit ar avea calitatea de variantă originală. În continuare, recurentul-reclamant își exprimă nemulțumirea față de faptul că, având în vedere întârzierea redactării și comunicării hotărârii, lipsa mențiunilor obligatorii privind inițialele redactorului și a datei redactării din cuprinsul deciziei recurate, ca urmare a evenimentului nefericit al decesului președintelui de complet redactor, se află în imposibilitatea de a determina cine a fost redactorul hotărârii și dacă a fost respectată compunerea instanței până la momentul dezînvestirii instanței, prin închiderea și semnarea hotărârii. Cu privire la aceste susțineri, se impune a fi subliniat, pe lângă aspectele anterior evidențiate, faptul că, în procesul civil, momentul dezînvestirii instanței coincide cu pronunțarea hotărârii judecătorești. De la acel moment, completul de judecată nu mai poate reveni asupra hotărârii sale, astfel cum prevăd dispozițiile art. 429 C. proc. civ., minuta reprezentând actul procedural, semnat chiar în ziua pronunțării, în raport de care se verifică respectarea principiului dezînvestirii. Conținutul hotărârii este cel stabilit prin dispozițiile art. 425 C. proc. civ., iar printre enumerările cuprinse de textul legal nu se regăsesc și cele apreciate de recurent ca fiind "obligatorii". Aceasta întrucât, lipsa din finalul hotărârii a mențiunilor referitoare la numele redactorului și data redactării, nu produce părții nicio vătămare și nu o lipsește de garanțiile legalității hotărârii, astfel cum susține recurentul. Atât identificarea redactorului, cât și consemnarea datei redactării pot avea relevanță, spre exemplu, în plan disciplinar ori pentru evidențierea practicii de casare (la instanța de recurs sunt menționați și judecătorii fondului), însă nu sunt de natură a afecta legalitatea actului jurisdicțional. Se reține, totodată, faptul că semnarea hotărârii de către președintele secției, în locul președintelui de complet aflat în imposibilitate obiectivă de a semna, este legal reglementată prin dispoziții art. 426 C. proc. civ. și nu are caracter formal, astfel cum încearcă să sugereze recurentul, numărul concret al judecătorilor care își însușesc și confirmă considerentele fiind același. Un alt motiv de nelegalitate invocat este cel prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant apreciind că decizia recurată și încheierile de amânare a pronunțării sunt lipsite de motivare. În susținerea acestei critici, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel nu a reținut și nici nu a înlăturat susținerile părților și nu a explicat, de o manieră convingătoare, raționamentul juridic pe care 1-a adoptat prin raportare la hotărârea de fond, astfel că hotărârea pronunțată nu creează transparență asupra silogismului judiciar. Recurentul a mai arătat și că hotărârea nu face niciun fel de analiză a criticilor, a apărărilor formulate în apel și a probatoriului administrat și reținut de instanța de fond și nu se arată motivele pentru care numeroasele probe, indicate de reclamant și reținute de instanța de fond ca temeinice pentru soluția pronunțată în fond, nu au fost avute în vedere deloc de instanță, deși în apel soluția a fost schimbată. Se observă că, deși a invocat faptul că decizia atacată ar fi afectată de viciul unei nemotivări corespunzătoare, arătând că hotărârea nu face niciun fel de analiză a criticilor, a apărărilor formulate în apel și a probatoriului administrat, recurentul a omis să indice, în concret, ce argumente juridice legate de obiectul cauzei și expuse prin cererea de apel au fost ignorate de către instanța de apel și care au fost criticile și apărările nesupuse analizei sau care au fost probele nevalorificate de instanță. Or, pentru a se reține incidența acestui motiv de casare, era necesar să se arate, într-o manieră efectivă, lipsa motivării în legătură cu critici punctuale, deduse judecății, simplele susțineri generice, în sensul că "hotărârea nu face niciun fel de analiză a criticilor", nefiind apte a declanșa verificarea jurisdicțională specifică prezentei căi extraordinare de atac. Recurentul nu arată, în mod efectiv, care dintre susținerile sale sau dispozițiile legale incidente nu au fost analizate de către instanța de apel sau nu au primit o motivare corespunzătoare sau sunt neclare, situație care să fi condus, astfel, la pronunțarea unei soluții insuficient motivate. În realitate, recurentul nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci își exprimă dezacordul în raport cu soluția pronunțată, reproșând, totodată, maniera în care au fost reținute unele aspecte ce țin de fondul litigiului (faptul că instanța de apel a reținut greșit că reclamantul a invocat o imposibilitate obiectivă, în condițiile în care a invocat o imposibilitate morală), precum și maniera în care au fost interpretate și valorificate probele în cauză. Asemenea considerații nu reflectă o situație dintre cele reglementate de motivul de casare referitor la nemotivare, ci relevă, de fapt, o solicitare de reanalizare a fondului cauzei și a mijloacelor de probă administrate, ceea ce excedează verificărilor instanței de recurs. Aprecierea recurentului, în sensul că raționamentul avut în vedere de judecătorul redactor, nu este același cu cel al judecătorului care a pronunțat soluția, este o simplă supoziție a părții, în cauză nefiind dovedită o atare situație. În egală măsură, nu se poate valida nici critica referitoare la pretinsa nemotivare a încheierilor de ședință prin care s-a dispus amânarea pronunțării, motivul amânării fiind consemnat, cu claritate, atât în cuprinsul primei încheieri de amânare a pronunțării (din 28 februarie 2023) - "având nevoie de timp pentru a delibera" și, ulterior, fiind doar menționat temeiul de drept (încheierile din 14 martie și 28 martie 2023), cât și în partea introductivă a hotărârii, întocmită în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. - "Dezbaterile asupra fondului cauzei și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 28.02.2023, când, Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., a amânat pronunțarea succesiv la data de 14.03.2023, 28.03.2023 și 31.03.2023 (...)". Or, printre "cazurile justificate" de amânare a pronunțării, la care se referă art. 396 C. proc. civ., se încadrează și situația în care instanța are nevoie de timp pentru a delibera, pentru a analiza probele și criticile părților, aceasta fiind scurta "motivare" în cazul oricărei încheieri de amânare a pronunțării. O ultimă critică, subsumabilă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face trimitere la încălcarea sau greșita aplicare a normelor de drept material, recurentul-reclamant apreciind că instanța de apel, în mod greșit, a făcut aplicarea acestor normelor privind simulația, în condițiile în care, pentru situațiile în care între părți exista o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris, ele sunt ținute a proba acordul simulatoriu și nu actul secret în sine ca instrumentum. Contrar celor susținute de recurent, din reglementarea oferită de art. 1289- art. 1294 din C. civ., reiese că simulația reprezintă acea operațiune juridică prin care părțile disimulează voința reală, prin încheierea simultană a două acorduri, dintre care unul public (prin care părțile creează o aparență, o situație juridică necorespunzătoare adevărului), iar celălalt acord este secret (și constituie adevărata înțelegere a părților, voința reală a acestora). Așadar, pentru a exista, simulația se impune a fi îndeplinite, în mod cumulativ, trei condiții: să existe două acte juridice - dintre care unul public și unul secret, (să existe intenția părților de a simula (acordul simulatoriu) și actul secret să fie anterior sau concomitent cu actul public. Acțiunea în declararea simulației este o acțiune personală, în constatare, prin care se asigură înlăturarea elementelor simulate (nereale) din contractul public al părților, în scopul aplicării singurului contract care corespunde voinței lor reale, și anume, cel secret. Astfel cum în mod legal a reținut instanța de apel, potrivit art. 1289 C. civ., în materia actelor simulate, între părți produce efecte numai actul secret, în măsura în care acesta este valid sub aspectul condițiilor de fond și de formă. Pretinzând o greșită statuare a instanței în ceea ce privește imposibilitatea de preconstituire a unui înscris (în sensul că, imposibilitatea invocată ar fi fost una morală, iar nu obiectivă), se constată că ceea ce critică în fapt recurentul-reclamant, nu este greșita aplicare a normelor de drept material vizând simulația (pe care nici nu le nominalizează), ci modalitatea de interpretare a probatoriului și circumstanțele factuale reținute de către instanța de apel, care a arătat că "nu poate fi primită susținerea intimatului-reclamant referitoare la imposibilitatea obiectivă de a preconstitui un înscris care să cuprindă conținutul actului secret de vreme ce părțile au procedat la încetarea căsătoriei prin divorț, cu acordul părților, divorț care a fost urmat de ieșirea din comunitatea legală prin încheierea actului de partaj voluntar, astfel că este dificil a se reține că ceea ce l-a împiedicat să încheie și un instrumentum cu privire la un act secret est