ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 941/2025

Ședința publică din data de 6 mai 2025

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 4 decembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2008, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților B., C. și D. să îi lase reclamantului și celorlalți comoștenitori ai defunctei E. în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. x situat în București.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 112 și următoarele C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 943 din 24 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, a fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea și cererile de intervenție principale.

A fost respinsă cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 68 A din 27 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 943 din 24 iunie 2009 a Tribunalului București.

A fost desființată sentința și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 5691 din 5 decembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins recursul declarat împotriva deciziei nr. 68 A din 27 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București.

Al doilea ciclu procesual:

Prin sentința civilă nr. 1736 din 4 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale active.

A respins, ca neîntemeiată, acțiunea și a respins cererile de intervenție în interes propriu.

Prin decizia civilă nr. 183A din 13 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. și de apelantul intervenient F. împotriva sentinței civile nr. 1736 din 4 noiembrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimații pârâți D. și C. și intimații intervenienți G., H., I., J. și K..

A obligat pe apelanți la plata către intimați a sumei de 3000 RON, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva deciziei civile nr. 183A din 13 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamantul A. a declarat recurs.

Într-o primă critică, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, recurentul-reclamant a arătat că motivarea instanței de apel este contradictorie și cuprinde motive străine.

În susținerea acestei critici, recurentul a arătat că, examinând hotărârea de primă instanță din perspectiva criticilor formulate prin primul motiv din cererea de apel (ce a vizat greșita interpretare și aplicare a noțiunii de "bun", respectiv "speranță legitimă" care intră sub protecția art. 1 din primul Protocol Adițional CEDO), instanța de apel a atribuit primei instanțe statuări și dezlegări care, în realitate, nu își găsesc corespondent în sentința tribunalului, pe care această instanță nu le-a exprimat în sensul reținut de curtea de apel, redând în acest sens pasaje din cuprinsul hotărârilor pronunțate de instanțele de fond.

Astfel recurentul a evidențiat că instanța de apel a reținut că: "Ceea ce a reținut prima instanță [...] nu este aceea că apelanții/reclamanții nu ar avea un bun supus protecției art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO".

"[...], analizând cele reținute de prima instanță [...], Curtea constată că prima instanța nu a negat protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, ci a circumstanțiat noțiunea de bun particularităților cauzei care se întemeiază pe revendicarea imobilului de la un alt particular (iar nu pe solicitarea de restituire/despăgubire împotriva statului)".

"Este corectă afirmația apelanților referitoare la faptul că atât anterior, cât și ulterior Hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu, noțiunea de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 cuprindea și situația unei simple constatări a caracterului ilegal al naționalizării, inclusiv în situația respingerii acțiunii în revendicare. Cu toate acestea această afirmație nu contrazice raționamentul primei instanțe, care a reținut că reclamanții beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în privința dreptului la despăgubire, iar nu și în privința unui drept la restituire a imobilului și, mai mult, nu în privința unui drept la restituire exercitat în raport cu pârâții persoane fizice".

"Prin urmare, este nefondată prima critică formulată de apelanți, deoarece instanța nu a apreciat că reclamanții nu au un bun de care sa nu se poată prevala în condițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, ci a refuzat sa acorde această protecție în raport cu pârâții [...]".

Recurentul a precizat apoi că, în realitate, prima instanță a reținut că "în materia acțiunii în revendicare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că o persoană are în patrimoniul sau un bun actual dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României)" și că "Tribunalul constată însă că reclamantului și intervenienților nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești, sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care aceștia nu se pot prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic".

Prima instanță nu a apreciat în sensul că reclamanții beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 în privința unui drept la despăgubire, ci a reținut (la pagina 15, antepenultimul paragraf) că "urmare a nedepunerii notificării în baza Legii nr. 10/2001, prin care să se solicite de către reclamant și intervenienți restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului, [...] aceștia nu mai sunt îndreptățiți să obțină despăgubiri pentru bunul în litigiu nici potrivit procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013" și că "reclamantului și intervenienților nu le pot fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât aceștia nu au uzat de procedura reglementată de legea specială care instituie în sarcina persoanelor îndreptățite obligația (și nu numai dreptul) de a formula notificare, inclusiv în situația în care cererea depusă în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost soluționată".

Recurentul-reclamant apreciază că, întrucât în verificarea judiciară din cadrul efectului devolutiv al judecății în apel instanța de apel "validează" statuări/dezlegări care nu se regăsesc în raționamentul expus de hotărârea de primă instanță, considerentele curții de apel au un caracter străin de ceea ce a făcut obiectul verificării judiciare.

Motivarea are și un caracter contradictoriu - deși, pe de o parte, instanța a reținut ca fiind corecte susținerile formulate de apelanți în cadrul primului motiv de apel (în sensul că atât anterior, cât și ulterior Hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu, noțiunea de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 cuprinde și situația unei simple constatări a caracterului ilegal al naționalizării, inclusiv în situația respingerii acțiunii în revendicare), pe de altă parte, a apreciat ca nefondată prima critică formulată de apelanți.

A doua critică formulată de recurentul-reclamant este subsumată motivului de nelegalitate prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865.

Sub un prim aspect, recurentul a arătat că instanța de apel a interpretat greșit noțiunea de "bun" care intră sub protecția art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție și a interpretat și aplicat greșit art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție precum și dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008 privind examinarea recursului în interesul legii.

Astfel, instanța de apel reține că, în raport de sentința civilă nr. 6296/2002 pronunțată de Judecătoria Sectorul 2 București în dosarul nr. x/1998, reclamantul și intervenienții au un bun supus protecției art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cu toate acestea instanța de apel apreciază că:

- "noțiunea de "bun" trebuie circumstanțiată "particularităților cauzei care se întemeiază pe revendicarea imobilului, de la un alt particular (iar nu pe solicitarea de restituire/despăgubire împotriva statului)";

- reclamanții ar beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 "numai în privința dreptului la despăgubire, iar nu și în privința unui drept la restituire a imobilului, și mai mult, nu în privința unui drept la restituire exercitat în raport cu pârâții persoane fizice";

- această concluzie "este o interpretare corespunzătoare atât jurisprudenței CEDO cât și celor statuate prin Decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J. întrucât atunci când se discută nu numai protecția unor bunuri în sensul CEDO, ci și concursul de bunuri astfel protejate, nu trebuie neglijat faptul că reclamanții opun protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 unor persoane fizice, iar nu statului, respectiv autorului preluării ilegale".

În realitate, noțiunea de "bun" care intră sub protecția art. 1 din Primul Protocol la Convenție nu cunoaște, din punct de vedere al eficienței protecției conferite, o nuanțare în raport de ipoteza în care se opune statului/autorităților sau, respectiv, unui particular. Altfel spus, nu există posibilitatea ca o persoană, în același timp, să dețină un "bun" în înțelesul Convenției față de autorități, și în același timp, să se aprecieze că nu deține un "bun" față de particulari.

Dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la Convenție nu introduc, din perspectiva protecției conferite noțiunii de "bun", nicio circumstanțiere de natura celei reținute de instanța de apel, instanța de apel realizând deci o greșită interpretare și aplicare a noțiunii de "bun" în sensul Convenției, precum și a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Nici dezlegările cu efect obligatoriu date de Înalta Curte prin Decizia nr. 33/2008 nu cuprind vreo circumstanțiere a noțiunii de "bun" în înțelesul Convenției sau o limitare a protecției conferite de art. 1 din Primul Protocol la Convenție, în sensul reținut de instanța de apel.

În realitate, aceste dezlegări au ca ipoteză situația acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, în care atât reclamantul, cât și pârâtul dobânditor al imobilului se pot prevala de existența unui "bun" în sensul Convenției.

Într-o astfel de situație, părțile beneficiază în mod egal de protecția conferită de art. 1 din Primul Protocol la Convenție, iar conflictul judiciar dintre titluri se soluționează nu pe excluderea protecției conferite de art. 1 din Primul Protocol, ci pe baza altor criterii legale.

Această concluzie în sensul că deținerea unui "bun" în înțelesul Convenției conferă titularului său o protecție egală față de toți ceilalți subiecți fie ei autorități, sau particulari, și că această protecție nu este exclusă sau negată reclamantului în acțiunea în revendicare formulată împotriva terțului (particular) dobânditor, rezultă cu evidență din următoarele dezlegări cuprinse în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție:

"[...] nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție", că "[...] trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției [...]" și că "[...] nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt [...]".

Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți și din perspectiva criteriilor și principiilor de soluționare a acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun și a interpretat și aplicat greșit și dispozițiile Legii nr. 10/2001, în cadrul soluționării motivului prevăzut la pct. 2 din cererea de apel, critici pe care recurentul le redă, apreciind că din considerentele citate rezultă cu claritate că instanța de apel a reținut că singurele drepturi de care poate beneficia cumpărătorul evins, al cărui contract a fost desființat ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulate de proprietarul deposedat de stat, sunt cele prevăzute la art. 20 alin. (21), alin. (22), alin. (23) din Legea nr. 10/2001.

Limitând sfera drepturilor de care beneficiază cumpărătorul evins, instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, întrucât a ignorat cu desăvârșire dispozițiile art. 50 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care: "Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru".

Dispozițiile art. 50 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001 reprezintă cadrul legislativ intern prin care, asigurându-se pârâților o cale efectivă de a fi despăgubiți cu valoarea de piață a imobilului, se exclude riscul ca aceștia să suporte responsabilitatea statului și se realizează un just echilibru între imperativul protejării dreptului de proprietate al proprietarului și protecția conferită terțului dobânditor. Aceste exigențe stabilite în jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea Convenției reprezintă un criteriu, stabilit și prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți, de soluționare a acțiunilor în revendicare.

Or, ignorarea dispozițiilor legale menționate, reflectă nu doar o greșită interpretare și aplicare a legii, dar, în același timp, demonstrează că instanța de apel nu a analizat cauza din perspectiva acestor dispoziții legale, deci nu a dezlegat în mod real cauza sub aspectul verificării cerinței relative la asigurarea justului echilibru și la inexistența riscului de suportare a responsabilității statului.

În concluzie, instanța de apel a soluționat cauza aplicând în mod greșit dezlegările Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți din perspectiva principiilor/criteriilor amintite.

În continuare, recurentul-reclamant a arătat că, prin hotărârea recurată, instanța de apel a reținut că "nici nu exista o obligație de suspendare a procedurii de vânzare în situația existenței unor cereri de restituire", considerent care relevă o greșită interpretare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 41 alin. (6) și alin. (10) din Norma metodologică privind aplicarea Legii nr. 112/1995 și ale art. 14 și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, din care rezultă ca cererile de restituire formulate în baza Legii nr. 112/1995 se înregistrau și trebuiau să primească o soluționare, indiferent de situația titularului acestora.

În mod logic, încheierea contractului de vânzare-cumpărare a unui apartament nu se putea realiza decât după soluționarea definitivă a eventualelor cereri de restituire formulate cu privire la apartamentul respectiv. Acest aspect rezultă neîndoielnic din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 14 din lege ("Persoanele îndreptățite la restituirea în natură a apartamentelor sau, după caz, la acordarea de despăgubiri vor depune cereri în acest sens, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii") și art. 9 alin. (1) din lege ("Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14. pentru cumpărarea acestor apartamente [...]").

Or, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către autorii intimaților-pârâți, cererile de restituire (nr. 11563/26.06.1996 înregistrată la Primăria Sectorului 2 București și nr. 11215/02.09.1996 înregistrată la L.) nu fuseseră soluționate (în acest sens fiind adresa nr. x/20.05.1997 a Primăriei Sector 2 - Comisia Locală pentru aplicarea Legii n.r. 112/1995).

Printr-o altă critică, recurentul a arătat că hotărârea este nelegală și în raport de împrejurarea că instanța de apel a soluționat acțiunea în revendicare și concursul dintre titlurile părților pe baza unui criteriu neprevăzut de lege, și anume durata folosinței exercitate de pârâți asupra bunului.

Astfel, instanța a apreciat că evingerea intimaților în prezenta cauză ar însemna ca aceștia să își piardă locuința actuală, pe care o folosesc deja de o perioadă îndelungată de timp și că "ab inițio, o asemenea stare de lucruri contravine principiului securității circuitului civil".

Din perspectiva soluționării unei acțiuni în revendicare, durata folosinței unui bun nu constituie prin ea însăși un criteriu pentru respingerea acțiunii.

Totodată, analizarea principiului securității circuitului civil exclusiv pe baza duratei folosinței exercitate de pârâți, contravine și dezlegărilor statuate prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Un ultim motiv de recurs formulat de recurentul-reclamant face trimitere la faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, precum și pe cele ale art. 1899 alin. (2) și art. 1202 alin. (2) C. civ. de la 1864.

În cadrul motivelor de apel, apelanții au arătat că prin Decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J s-a statuat că "instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință" și că, deci, principiul ocrotirii subdobânditorului este condiționat de buna-credință a acestuia.

Instanța de apel a reținut că "o contestație sub acest aspect (n.n. al bunei-credințe) nu mai poate fi primită la acest moment întrucât apelanții aveau la dispoziție pentru contestarea contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, un termen de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cf. art. 45 alin. (5)".

Recurentul precizează că, ceea ce se critică în cadrul prezentului motiv, nu este aprecierea instanței de apel referitoare la buna-credință a pârâților (o astfel de critică nefiind compatibilă cu natura recursului), ci faptul că instanța a reținut că, prin neexercitarea acțiunii în anulare prevăzută de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, buna-credință a pârâților nu ar mai putea fi pusă în discuție, instanța atribuind (fără temei legal) acestei prezumții un regim de prezumție legală absolută.

În realitate, dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se interpretează în sensul că prin neexercitarea, în termenul stabilit de lege, a acțiunii în nulitatea actelor juridice de înstrăinare, nu mai poate fi pusă în discuție valabilitatea titlului, a actului juridic de înstrăinare, indiferent de cauza de nulitate.

Consolidarea titlului ca efect al neexercitării acțiunii în nulitate prevăzute de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, stabilește premisele unui conflict între titluri în cadrul acțiunii în revendicare, dar nu echivalează cu transformarea prezumției de bună-credință într-o prezumție legală absolută, așa cum nelegal a considerat instanța de apel.

Ca atare, câtă vreme principiul ocrotirii subdobânditorului vizează, așa cum rezultă din Decizia nr. 33/2008 a Înalta Curte, subdobânditorul de bună-credință, rezultă că această condiție se impunea a fi verificată de instanța de apel din perspectiva naturii sale juridice de prezumție relativă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii introductive, a supus judecății instanțelor de fond acțiunea în revendicare formulată de reclamantul A., întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., având drept scop restituirea în natură a apartamentului nr. x situat în București str. x parter, proprietatea autoarei reclamantului, imobil ce a fost preluat abuziv de stat prin Decretul nr. 92/1950 și vândut, în baza Legii nr. 112/1995, de către Primăria Municipiului București reprezentată de S.C. L. S.A., prin contractul de vânzare-cumpărare x/05.12.1996, soților B. și Maria (ai cărei moștenitori sunt pârâții din cauză).

Examinând criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dispozițiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001 și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prima instanță (din cel de-al doilea ciclu procesual) a procedat la compararea titlurilor părților și a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantului, reținând, în esență, faptul că reclamantului și intervenienților nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care aceștia nu se pot prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic.

A reținut, de asemenea, că reclamantului și intervenienților nu le pot fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent întrucât nu au uzat de procedura reglementată de legea specială și, drept urmare, prin nedepunerea notificării în baza Legii nr. 10/2001 prin care să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului, în raport de prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aceștia nu mai sunt îndreptățiți să obțină despăgubiri pentru bunul în litigiu potrivit procedurii speciale.

Pe de altă parte, valabilitatea titlului pârâților D. și C. a fost consolidată prin expirarea termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiunea în declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorii acestora în baza Legii nr. 112/1995, motiv pentru care tribunalul a apreciat că aceștia se pot prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere siguranța raporturilor juridice, existența în patrimoniul pârâților a unui bun actual și ținând cont de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013, care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului în litigiu înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, tribunalul a respins acțiunea în revendicare, soluție validată de curtea de apel prin respingerea apelului declarat de reclamantul A. și de intervenientul F. împotriva sentinței de primă instanță.

Prin cererea de recurs, într-o primă critică, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, recurentul-reclamant a arătat că motivarea deciziei recurate este contradictorie și cuprinde motive străine, întrucât instanța de apel a atribuit primei instanțe statuări și dezlegări care, în realitate, nu își găsesc corespondent în sentința tribunalului.

În susținerea criticii, recurentul a redat pasaje din cuprinsul ambelor hotărâri, arătând că instanța de apel a reținut că: "instanța (prima instanță) nu a apreciat că reclamanții nu au un bun de care sa nu se poată prevala în condițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, ci a refuzat sa acorde această protecție în raport cu pârâții", în timp ce prima instanță a arătat că: "reclamantului și intervenienților nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești, sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care aceștia nu se pot prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic."

A apreciat recurentul că, în verificarea judiciară din cadrul efectului devolutiv al judecății în apel, curtea de apel a validat dezlegări care nu se regăsesc în raționamentul expus de hotărârea de primă instanță, astfel încât considerentele hotărârii recurate au un caracter străin de ceea ce a făcut obiectul verificării judiciare.

Critica este nefondată.

Înalta Curte subliniază că, în accepțiunea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerentele contradictorii sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele care au fundamentat soluția instanței, determinând astfel imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Aspectele redate de recurent nu evidențiază nicio contradicție în motivarea hotărârii recurate, susceptibilă de a fi examinată din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, curtea de apel nu a validat dezlegări care nu se regăsesc în raționamentul expus de hotărârea de primă instanță, ci, răspunzând criticii din apel vizând faptul că, în considerarea statuărilor sentinței 6296/2002, prima instanță ar fi trebuit să rețină existența în patrimoniul reclamantului și al intervenienților a unui bun în înțelesul Convenției, a reformulat practic același aspect reținut și de tribunal, arătând că: "prima instanță nu a făcut referire la obiectul material al cauzei anterioare (respectiv nu a reținut că s-ar fi stabilit preluarea fără titlu doar în privința apartamentului 8, iar nu a întregului imobil), ci a circumstanțiat noțiunea de bun contextului dreptului dedus judecății în prezenta cauză (care nu tinde la valorificarea dreptului de creanță împotriva statului, autorul preluării, ci urmărește redobândirea dreptului de proprietate de la o altă persoană decât statul)."

Citând trunchiat raționamentul construit de prima instanță, recurentul extrage argumente în susținerea contradictorialității hotărârii din apel, omițând faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 476 C. proc. civ., "apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept."

Apelul este o cale de atac devolutivă ce asigură dublul grad de jurisdicție, în cadrul căreia probele noi sunt admisibile, putând fi readuse în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în primă instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Instanța de apel este abilitată a verifica, atât legalitatea sentinței (în ce măsură prima instanță a aplicat și a interpretat corect norma de drept material), cât și temeinicia acesteia (dacă situația de fapt stabilită prin hotărâre corespunde probelor administrate).

Așadar, față de cele anterior menționate, faptul că instanța de apel a statuat în sensul evidențiat de recurent, nu relevă vreun aspect de nelegalitate a hotărârii recurate.

De asemenea, nu se evidențiază vreun caracter contradictoriu al motivării prin faptul că, deși a apreciat ca nefondată critica, totuși instanța a reținut ca fiind corecte susținerile formulate de apelanți în cadrul primului motiv de apel, în sensul că atât anterior, cât și ulterior Hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu, noțiunea de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 cuprinde și situația unei simple constatări a caracterului ilegal al naționalizării.

Acest aspect urmează a primi o dezvoltare în analiza celei de-a doua critici formulate recurentul-reclamant, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, critică în cuprinsul căreia recurentul a arătat că instanța de apel a interpretat greșit noțiunea de "bun" care intră sub protecția art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție și a aplicat eronat art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, precum și dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008 privind examinarea recursului în interesul legii.

Prin situația sa juridică, imobilul revendicat intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001 (act normativ cu caracter special, aplicabil regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) și aceasta independent de voința sau de alegerea manifestată de reclamant în cuprinsul acțiunii, dat fiind că părțile nu au un drept de opțiune în privința regimului juridic aplicabil, sub aspectul dreptului material, bunurilor în general ori unui anume bun vizat prin acțiunea acestora.

În cauză, se constată că, promovând cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu în temeiului dreptului comun (art. 480 C. civ.), reclamantul și intervenienții urmăresc, în fapt, doar o parte din finalitatea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială - Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură a imobilului.

Reclamantul nu a solicitat valorificarea dreptului de creanță împotriva autorului preluării, respectiv a Statului (finalitatea secundară prevăzută de legea specială - aceea a reparării prejudiciului prin echivalent), ci, prin promovarea acțiunii, a urmărit redobândirea dreptului de proprietate de la o altă persoană decât Statul.

Cum, pentru aceeași finalitate, există și normele dreptului comun, pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, și actul normativ special - Legea nr. 10/2001, opțiunea sa este exclusă pe temeiul priorității legii speciale, dată fiind voința juridică a reclamantului și situația particulară a speței - imobilul în litigiu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 în anul 1996, așadar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât acesta nu se mai afla în deținerea unităților prevăzute de art. 21 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Însă, având în vedere că dezlegarea raportului dintre normele dreptului comun și legea specială, în cauză, a avut loc după pronunțarea Deciziei în recurs în interesul legii nr. 33/2008, cele statuate prin această decizie sunt incidente în speță, astfel cum, legal, a stabilit instanța de apel.

Legea nr. 10/2001, ca lege specială în materia restituirii imobilelor preluate de stat în perioada 23 august 1945 - 22 decembrie 1989, oferă dreptul de acces la instanță, dând posibilitatea părții să formuleze contestație împotriva deciziei sau dispoziției motivate, emise în soluționarea notificării, în fața unei instanțe independente și imparțiale.

Drept urmare, mecanismul Legii nr. 10/2001, în ipoteza declanșării procedurii administrative, prin formularea unei notificări, în condițiile legii, este unul funcțional, constituind pentru reclamant o cale efectivă pentru realizarea pretențiilor sale, statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiție și în hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu, Solon și Poenaru împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Of. Nr. 778 din 22 noiembrie 2010, condamnările repetate ale României, decurgând din nefuncționarea Fondului Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea 247/2005, intrând în domeniul de aplicare al unei proceduri ulterioare și distincte de cea a soluționării notificărilor.

Or, așa cum au arătat și instanțele de fond, nimic nu se opunea ca reclamantul și intervenienții să obțină măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care aceasta era posibilă), dacă formulau notificare în termenul legal, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind în măsură să dovedească, în procedura administrativă sau judiciară, după caz, atât dreptul de proprietate, cât și calitatea lor de moștenitori legali ai proprietarei deposedate de stat.

Astfel cum în mod legal a reținut instanța de apel, nu se impunea verificarea de către primă instanță a eficacității procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru obținerea de către reclamant și intervenienți a bunului în materialitatea sa, fiind suficient ca acest mecanism să asigure repararea prin despăgubiri, iar nu în mod exclusiv în natură.

Contrar celor susținute de recurent, prin respingerea acțiunii în revendicare de drept comun, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, norma convențională garantând protecția unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauzele Constandache, Lungoci și Poenaru contra României).

Tot astfel, contrar susținerilor recurentului-reclamant, simpla recunoaștere a nevalabilității titlului statului nu poate constitui baza deținerii de către acesta a unui bun actual, în sensul jurisprudenței Curții Europene. Aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noțiuni, reținându-se, în par. 143 și 144, că:

"(…) nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala."

Astfel, dacă în jurisprudența anterioară a Curții Europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porțeanu; Andreescu Murăreț și alții împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

În consecință, în lumina jurisprudenței actuale a Curții Europene, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligație de restituire a acestuia, nu poate să îi confere reclamantului un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană.

Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanță condițională, care se stinge prin faptul nerealizării condiției, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Țețu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, par. 43).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției, însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecký împotriva Slovaciei, par. 35; cauza Atanasiu împotriva României, par. 135, 136).

Or, cerința minimală, astfel cum instanța de apel, în mod legal, era ca reclamantul să își fi conformat propria conduită prevederilor legii și să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz contrar dispozițiile art. 22 alin. (5) din acest act normativ referitoare la decăderea sa din dreptul de a mai putea solicita, în justiție, măsuri reparatorii (indiferent de natura lor) - sancțiune de drept material, sunt pe deplin operante, din propria culpă.

Astfel, nu se poate susține, în mod valid, că decăderea din termenul de formulare a notificării deturnează conținutul legilor speciale de reparație, câtă vreme instituirea unor proceduri administrative prealabile și a unor termene de decădere reprezintă limitări legale și proporționale ale dreptului de acces la instanță, în ipoteza în care reclamantul nu invocă motive obiective care l-ar fi împiedicat să urmeze procedura administrativă, instituită, în mod obligatoriu, de o lege specială, speculând doar asupra rezultatelor, pretins nefavorabile, ale acestei proceduri.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a circumstanțiat noțiunea de "bun" care intră sub protecția art. 1 din Primul Protocol la Convenție, din punct de vedere al eficienței protecției conferite, în raport de ipoteza în care se opune statului/autorităților, respectiv, unui particular, ci a arătat că "în mod corect, prima instanță a apreciat că cele reținute prin sentința 6296/2002 în privința preluării fără titlu a imobilului nu atrag automat un drept la restituirea în natură a bunului din mâinile oricui s-ar afla, ci ar fi putut conferi dreptul la despăgubire, în condițiile formulării notificării potrivit Legii nr. 10/2001 (...)", context în care a concluzionat că "reclamanții beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în privința dreptului la despăgubire, iar nu și în privința unui drept la restituire a imobilului și, mai mult, nu în privința unui drept la restituire exercitat în raport cu pârâții persoane fizice".

Recurentul nu reușește să convingă care ar fi aspectul de nelegalitate care decurge din reținerile instanței, contextual redate, statuări care nu a avut deloc în vedere interpretarea dată de recurent - în sensul că nu există posibilitatea ca o persoană, în același timp, să dețină un "bun" în înțelesul Convenției față de autorități, și în același timp, să se aprecieze că nu deține un "bun" față de particulari.

Reținerea instanței a vizat strict dreptul la restituirea în natură - imobilul din cauză nu mai putea face obiectul unei restituiri în natură în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, întrucât nu se mai afla la data intrării în vigoare a legii în posesia unei "unități deținătoare". Prin promovarea acțiunii în revendicare având ca obiect restituirea în natură a imobilului, reclamantul opune protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 unor persoane fizice, iar nu statului, respectiv autorului preluării ilegale, aspect legal reținut de curtea de apel.

O altă critică dezvoltată de recurentul-reclamant face referire la faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți și din perspectiva criteriilor și principiilor de soluționare a acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun.

Întrucât, reclamantul a pretins examinarea pe fond a acțiunii în revendicare, instanțele de fond au avut a verifica concursul dintre legea de drept comun și legea specială (Legea nr. 10/2001) și au constatat, în mod corect, că acesta a fost deja dezlegat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În cauză instanța de apel a interpretat în mod corect dispozițiile legale incidente și anume art. 480 C. civ., și urmare a comparării titlurilor de proprietate prezentate de părți, a acordat prioritate titlului pârâților asupra imobilului, în raport cu titlul reclamantului, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar și de practica CEDO.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.

Instanța supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Decizia pronunțată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titluri, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere.

Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, instanța supremă a arătat că, în cadrul unei acțiuni în revendicare, este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește noțiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO, "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005).

În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002).

Însă, jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil, astfel cum anterior s-a arătat.

Față de aceste considerente, se constată că reclamantul nu deține un drept la restituirea în natură a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare, în măsura în care ar fi uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.

De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantei din cauza respectivă, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Însă, astfel cum s-a evidențiat, urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamantul uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din CEDO.

Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.

Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente, (paragraf 232) echivalează, în același timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Referitor la preferabilitatea titlului pârâților persoane fizice, se constată că, într-adevăr, aceștia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene.

Printr-o altă critică, recurentul a arătat că hotărârea este nelegală și în raport de împrejurarea că instanța de apel a soluționat acțiunea în revendicare și concursul dintre titlurile părților pe baza unui criteriu neprevăzut de lege, și anume durata folosinței exercitate de pârâți asupra bunului. Or, din perspectiva soluționării unei acțiuni în revendicare, durata folosinței unui bun nu constituie prin ea însăși un criteriu pentru respingerea acțiunii.

Critica recurentului, din nou, nu ține cont de contextul analizei instanței de apel, care evaluând aspectele speței referitoare la principiului securității circuitului civil, a reținut că "evingerea intimaților în prezenta cauză ar însemna ca aceștia să își piardă locuința actuală și pe care o folosesc deja de o perioadă îndelungată de timp (inițial, în calitate de chiriași și, ulterior, timp de cca. 17 ani, ca proprietari)."

Durata folosinței bunului nu a constituit, prin ea însăși, un criteriu decizoriu pentru respingerea acțiunii, astfel cum susține recurentul.

De asemenea, faptul că instanța a reținut că, prin neexercitarea acțiunii în anulare prevăzută de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, buna-credință a pârâților nu ar mai putea fi pusă în discuție, nu înseamnă că atribuit acestei prezumții un regim de prezumție legală absolută, astfel cum susține recurentul.

Criticile referitoare la buna-credința a pârâților chiriași cumpărători ar fi putut fi discutate în cadrul unei acțiuni în nulitatea înstrăinării, acțiune pe care reclamantul și intervenienții nu au înțeles să o promoveze, astfel încât, în atare împrejurări, condițiile de valabilitate ale înstrăinării, inclusiv reprezentarea pe care au avut-o chiriașii cumpărători cu privire la legalitatea contractului, nu se mai impun fi discutate în prezentul litigiu, care nu are în vedere situația prezentată de recurent în finalul cererii de recurs - aceea a subdobânditorului.

Având în vedere considerentele expuse, prin raportare la criticile dezvoltate prin cererea de recurs, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

În aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligat recurentul-reclamant A. la plata sumei de 10.000 RON către intimații-pârâți D. și C., cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocațial, redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., apreciind că suma acordată cu