ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 587/2025

Ședința publică din data de 5 martie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, în data de 5.07.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Afacerilor Interne, solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 75.000 euro cu titlu de daune morale.

În drept, cererea a fost motivată pe dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1373 C. civ. și art. 28 C. proc. pen.

2.1 Prin sentința civilă nr. 1426/09.11.2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea pentru existența autorității de lucru judecat; de asemenea, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Afacerilor Interne, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune, ca rămasă fără obiect.

2.2 Prin decizia civilă nr. 627A/30.06.201,7 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de reclamantul A., a anulat sentința nr. 1426/09.11.2016 și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 03.08.2017, sub nr. x/2016*.

3.1 Sentința pronunțată de Tribunalul București

Prin sentința civilă nr. 2000/13.12.2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția autorității de lucru judecat, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., pentru existența autorității de lucru judecat, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Afacerilor Interne, respectiv a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, ca rămasă fără obiect.

3.2 Decizia pronunțată de către Curtea de Apel București

Prin decizia civilă nr. 884/07.06.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelantul-reclamant, a anulat sentința civilă nr. 2000/13.12.2017 și a reținut cauza pentru evocarea fondului.

Prin încheierea din 20.12.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins excepția netimbrării și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiate; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiată; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne și de pârâtul B., ca neîntemeiată; a respins excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității, invocate de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, ca neîntemeiate.

Prin decizia nr. 951 A/27.06.2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, evocând fondul, instanța a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu intimații-pârâți B. - decedat, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Afacerilor Interne; a obligat pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Afacerilor Interne, în solidar, să achite reclamantului suma de 10.000 euro, la cursul euro/leu publicat de Banca Națională a României în ziua plății, cu titlu de daune morale; cu cheltuieli de judecată pe cale separată pentru reclamant.

Împotriva deciziei nr. 951 A/27.06.2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs toate părțile.

4.1. Recurentul-reclamant învederează că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material în ce privește stabilirea cuantumului daunelor morale, sens în care invocă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată că s-a statuat, cu putere de lucru judecat, prin sentința penală nr. 122/2015 pronunțată de Curtea de Apel București (rămasă definitivă prin decizia penala a ÎCCJ nr. 51/2016), că legea aplicabilă laturii civile a procesului penal în ceea ce îl privește pe defunctul-inculpat B. este C. civ. de la 1864, sens în care în prezenta cauză sunt incidente prevederile art. 998 din C. civ. 1864.

Discrepanța este în valoarea despăgubirilor morale, care, în sentința penală are valori cuprinse între 50.000 și 100.000 euro, iar în cauza pendinte doar 10.000 euro, cu aceeași similaritate faptică probată.

Recurentul solicită a se aplica în mod similar textul legii și a se dispune admiterea acțiunii în integralitate sau de a majora valoarea despăgubirilor morale până la valori similare celor din sentința penală nr. 122/2015, arătând că în acest mod se păstrează echilibrul reținut de către Curtea de Apel București prin trimiterea la Cauza Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit al Marii Britanii.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii instanței de apel, doar în ce privește cuantumul despăgubirilor morale acordate și, rejudecând fondul, acordarea despăgubirilor morale în cuantumul solicitat, 75.000 euro sau cât mai aproape de acesta.

4.2. Recurentul-pârât Municipiul București prin Primar General a invocat motivele de casare reglementate de pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1138, art. 1139, art. 1357 și urm., art. 1347, art. 1373 C. civ.

Învederează că, deși instanța de apel, în evocarea fondului, se pronunță pe o cerere de acordare a daunelor morale întemeiată pe materia răspunderii civile delictuale (art. 1357 C. civ.) și reține că, raportat la certificatul de vacanță succesorală nr. 91/29.10.2021, Municipiul București este succesorul în drepturi al inculpatului (pârâtului) B. (decedat la 05.11.2018), ignoră art. 1138 și art. 1139 C. civ., care stipulează că "(...) Municipiul suportă pasivul moștenirii vacante numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral."

În cauză, Municipiul București (în calitate de succesor în drepturi al pârâtului persoană fizică, decedat fără moștenitori, prin declarația de neacceptare a succesiunii, autentificată sub nr. x/25.11.2020, dată de sora sa, C.) a cules un activ succesoral de 180.885,95 RON (valoarea apartamentului nr. x din București, str. x A, sector 1) și un pasiv succesoral însumând un total de 1.371.825 RON (din care 21.225 RON obligația de plată cu denumirea "venituri din recuperarea cheltuielilor judiciare avansate de stat de la persoanele rezidente" și 1.350.600 RON obligația de plată cu denumirea "încasări din valorificarea bunurilor confiscate, abandonate și alte sume, constatate odată cu confiscarea potrivit legii"). Pe cale de consecință, pasivul succesoral este mult mai mare decât activul succesoral, situație în care Municipiul București suportă pasivul succesoral numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral.

Astfel, Municipiul București (succesorul în drepturi al pârâtului B.) este, practic, obligat să culeagă succesiunea vacantă a acestuia, cu mențiunea că legiuitorul a prevăzut această protecție explicită stipulată de art. 1139 alin. (2) C. civ., prin care "Comuna, orașul sau, după caz, municipiul suportă pasivul moștenirii vacante numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral".

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel, în evocarea fondului, nu menționează deloc temeiul de drept al cererii reclamantului de acordare a daunelor morale (respectiv materia răspunderii civile delictuale, art. 1347, art. 1357 și urm. C. civ. și art. 1373 C. civ.) aspect evidențiat din simpla lecturare a considerentelor (pag. 5-9) deși analizează întrunirea în cauză a celor 4 condiții cumulative (fapta ilicită, vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu). Mai mult decât atât, a ignorat cele două texte de lege care reglementează materia moștenirii vacante (art. 1138 și art. 1139 C. civ.).

Reiterează că instanța de apel, în evocarea fondului, era obligată nu numai să cuprindă în hotărârea dată, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază soluția, dar și să analizeze incidența obligatorie în speță a art. 1139 alin. (2) C. civ., în ceea ce privește Municipiul București (succesorul în drepturi al pârâtului B.), hotărârea pronunțată de obligare în solidar a Municipiului București alături de ceilalți trei pârâți (care au calitatea de comitenți, răspunderea lor fiind angajată pentru fapta prepusului B.) fiind esențialmente nelegală (dată cu încălcarea normelor de drept material, menționate anterior, respectiv art. 1138 și art. 1139 C. civ.), nefiind menționate valorile activului și pasivului moștenirii.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeiași instanță, urmând a fi soluționată cererea reclamantului în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar General (succesor în drepturi al pârâtului B.) în raport de normele de drept menționate în cuprinsul cererii de recurs.

4.3. Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor susține că decizia recurată este nulă prin raportare la prevederile art. 425 lit. b) și la art. 175 alin. (2) din C. proc. civ.

Arată recurentul că la fondul cauzei a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, iar tribunalul nu a analizat apărările privind fondul cauzei.

Analiza care se regăsește în decizia recurată, configurează situația în care Curtea de Apel București, ca instanță care a judecat pentru prima dată fondul cauzei, a soluționat pretențiile apelantului-reclamant exclusiv prin prisma argumentelor expuse în cererea de chemare în judecată și a înscrisurilor anexate acesteia, lăsând, pe de o parte, neanalizate apărările formulate de pârât, iar pe de altă parte nu se arată vreun motiv pentru care apărările ar fi fost înlăturate de la analizare sau aplicare.

Recurentul invocă prevederile art. 6, art. 8, art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și principiul disponibilității, arătând că instanța era ținută să realizeze o judecată efectivă a cererilor și apărărilor pe care le formulează oricare dintre părți în derularea procesului, fiecare parte având în mod egal recunoscute drepturile reglementate prin legea procesuală.

Mai arată că omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei cereri ori apărări, echivalează cu o nemotivare a hotărârii, sens în care invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil (făcând trimitere la cauza Van de Hurk c. Țările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30, hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001, cauzele Ruiz Torija c. Spania, hot. din 9 decembrie 1994, § 29; Helle c. Finlanda, hot. din 19 decembrie 1997; Suominen c. Finlanda, hot. din 1 iulie 2003, § 34 sau Dimitrellos c. Grecia, hot. din 7 aprilie 2005, § 15), art. 6 par. 1 din Convenție.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât pretinde că hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1349, art. 1357, art. 1382 C. civ., precum și ale art. 19 alin. (2), art. 24 și art. 79 C. proc. pen., dar și ale art. 430 C. proc. civ.

Învederează recurentul că întreaga analiză a fondului litigiului, s-a fundamentat pe susținerile reclamantului și pe dezlegările sentinței penale de condamnare nr. 122/2015, definitivă, pronunțată de Curtea de Apel București, iar decizia recurată este pronunțată cu încălcarea puterii de lucru judecat a respectivei sentințe, fiind, astfel, nesocotite prevederile art. 430 C. proc. civ.

Prin sentința penală nr. 122/2015 s-a statuat că sunt incidente prevederile art. 79, art. 19 alin. (2), art. 24 alin. (1) C. proc. pen., prevederi legale invocate și de pârât prin întâmpinare, ce au rămas neanalizate la judecata pe fond a cauzei.

Întreaga analiză și motivare a hotărârii recurate se raportează la consecințele negative suferite de bunicul reclamantului din prezenta cauză, ca urmare a regimului de exterminare suportat în penitenciar, la sechelele de natură fizică și psihică dobândite de bunic, astfel cum acestea au fost reținute de instanța penală, fără a fi analizat în concret, existența vreunui prejudiciu suferit în nume propriu de către reclamant, așa cum impun dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală, dar și dezlegările obligatorii ale sentinței penale de condamnare nr. 122/2015, potrivit cu care reclamantul din prezenta cauză nu poate valorifica decât drepturi proprii.

Susține că nu a fost dovedită îndeplinirea cumulativă a condițiilor legale obligatorii pentru angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, iar întreaga motivare a hotărârii recurate, dar și a demersului reclamantului, se raportează, în principal, la condițiile de detenție și tratamentul la care a fost supus defunctul D. în închisorile comuniste.

Singurele alegații ale reclamantului, care tind spre justificarea unui pretins prejudiciu pe care l-ar fi suportat indirect, se referă la regretul acestuia privind imposibilitatea de a se bucura de relația bunic-nepot, întrucât, din cauza unei sănătăți deteriorate, bunicul nu îl putea însoți singur în parc sau la alte plimbări și nici nu se puteau juca împreună (afirmații ce vin în contradicție cu declarațiile martorelor audiate în cauză).

Nici modul în care instanța penală, prin pronunțarea sentinței nr. 122/2015, a înțeles să soluționeze latura civilă a procesului penal, prin acordarea de daune morale părților civile constituite în cauză, contrar susținerilor reclamantului, nu poate constitui un mijloc de probă în dovedirea pretențiilor afirmate de acesta. Faptul că, prin sentința mai sus amintită, instanța penală a acordat părții civile E. suma de 75.000 euro, cu titlu de daune morale, în considerarea repercutării în mod sever și asupra persoanei sale a consecințelor grave și ireparabile suferite de bunicul acesteia (atât în perioada încarcerării cât și ulterior), nu poate constitui temei al reclamantului în justificarea pretențiilor sale, ci acestea trebuie să fie conturate și dovedite în mod judicios. Instanța penală, la acordarea daunelor morale în cuantum de 75.000 euro, nu a avut în vedere criterii generale de apreciere, ci strict particulare ale cauzei, precum faptul că, printre altele, partea civilă a fost nevoită timp îndelungat să acorde autorului său, imobilizat la pat, sprijin material și moral, hrănindu-l și asigurându-i igiena personală.

Totodată, recurentul-pârât critică decizia recurată și sub aspectul cuantumului daunelor acordate, arâtând că la stabilirea despăgubirilor morale este necesar a se ține cont de dreptul subiectiv nepatrimonial încălcat, ceea ce impune cu necesitate ca reclamantul să facă dovada îndeplinirii a două condiții cumulative: afirmarea dreptului încălcat și circumstanțierea acestui drept, respectiv indicarea motivelor de fapt care l-au condus la certitudinea că s-a produs o încălcare a dreptului afirmat.

Astfel, nu trebuie să tindă la o îmbogățire fără justă cauză, ci este imperios necesar a se avea în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, respectându-se însă, atât principiul proporționalității cât și principiul echității, sens în care invocă considerente ale deciziei civile nr. 1095/1994 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în mod constant, faptul că, în privința daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral și de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanța trebuie să manifeste prudență și rezonabilitateîn acordarea lor. Tot astfel, în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

De asemenea, în ceea ce privește obligarea recurentului la plata sumei de 10.000 euro, în solidar cu celelalte părți pârâte, susține că soluția instanței de fond este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1382 C. civ.. După cum rezultă din conținutul prevederilor art. 1382 C. civ., una dintre trăsăturile juridice ale obligației solidare pasive este aceea că prejudiciul trebuie să fie provocat prin aceeași faptă ilicită și să fie cauzat în comun de autorii acesteia.

Având în vedere apărările formulate de recurentul-pârât, în susținerea neîndeplinirii condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, arată că nu sunt întrunite, în cauza pendinte, condițiile prevăzute de lege pentru antrenarea solidarității pasive.

4.4. Recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a invocat motivele de casare reglementate de pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 C. proc. civ.

Făcând trimitere la prevederile art. 425 C. proc. civ., recurenta-pârâtă pretinde că instanța de apel nu a analizat toate înscrisurile aflate la dosar (declarațiile date de martorii F. și E.) sau apărările pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, ci a confirmat în termeni generali situația de fapt prezentată de reclamant.

Arată recurenta că decizia atacată nu este motivată întrucât trimiterile instanței de apel la considerentele instanței de fond nu constituie o motivare temeinică și legală a hotărârii.

Invocând prevederile art. 249 C. civ., recurenta susține că reclamantul nu a făcut dovada în concret cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv nu s-a probat existența unui prejudiciu moral reprezentat de totalitatea consecințelor negative, de ordin fizic și psihic, pe care le-a suferit bunicul său, D. și care s-au răsfrânt asupra reclamantului, care nu este victima directă.

Recurenta dezvoltă în continuare circumstanțe factuale, arătând că reclamantul s-a născut ulterior eliberării bunicului său din detenție, nu s-a probat existența unei relații apropiate, reclamantul avea vârsta de 6 ani la momentul decesului bunicului său, astfel încât se afla în imposibilitate de a percepe, prin propriile simțuri, suferințele suportate de acesta în închisorile comuniste, și, invocând prevederile art. 1391 alin. (2) și alin. (3) C. civ., pretinde că nu se justifică acordarea daunelor morale având în vedere gradul de rudenie (nepot). Expune argumentele pentru care apreciază că declarațiile martorilor F. și E. nu au caracter verosimil.

Făcând trimitere la decizia nr. 2356 din 20 aprilie 2011 pronunțată în recurs de secția de contencios administrativ si fiscal a Înaltei Curți de Casație si Justiție, recurenta învederează că reclamantul nu a făcut dovada încălcării unui drept sau a existenței unui prejudiciu moral și presupusa culpă a Administrației Naționale a Penitenciarelor.

4.5. Recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat recurs împotriva încheierii de ședință din data de 20.12.2022 și a deciziei nr. 951 A/27.06.2023 invocând motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Susține că instanța de apel a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune apreciind că acțiunea în despăgubiri morale este imprescriptibilă prin greșita aplicare a dispozițiilor art. 1394 din Noul C. civ., art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în condițiile în care nu există nicio dispoziție legală care să condiționeze formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală de pronunțarea prealabilă a unei hotărâri penale în situația în care fapta ilicită este și infracțiune.

Recurentul expune dispozițiile legale relevante pentru rezolvarea conflictului intertemporal [art. 6 alin. (1), art. 6 alin. (4) și alin. (5) C. civ., art. 5 alin. (1), art. 201, art. 202, art. 203, art. 223 din Legea nr. 71/2011], invocând aspectele dezlegate prin Decizia RIL nr. 1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și susținând că instanța de apel trebuia să analizeze prescripția dreptului material la acțiune prin raportare la dispozițiile legii în vigoare la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv Decretul nr. 167/1958.

Invocând decizia nr. 1231/20.09.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, recurentul învederează că producerea prejudiciului a fost cunoscută de reclamant cel mai târziu în anul 1990 când regimul totalitarist a fost înlocuit cu unul democratic, iar persoanele care au avut de suferit din pricina actelor fostului regim, puteau solicita în instanță repararea prejudiciilor, ceea ce presupune că după anul 1993, dreptul la acțiune în răspunderea civilă delictuală a statului și a organelor sale administrative s-a prescris.

Faptul că reclamantul cunoștea despre fapta ilicită și prejudiciabilă precum și presupusul raport de cauzalitate dintre respectiva faptă și prejudiciul injust suferit de acesta, dar și persoanele care se făceau vinovate de producerea prejudiciului reies cu evidență și din declarația de martor dată de reclamant în dosarul penal nr. x/2014 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția I penală în ședința din data de 08.01.2015.

După anul 1989 a devenit de notorietate faptul că în închisorile comuniste au fost comise foarte multe crime și că persoanele încarcerate au suportat un regim de detenție extrem de dur, aspect care, în mod evident, demonstrează, încă o dată, că reclamantul avea/putea să aibă cunoștință de faptă, prejudiciu, persoane vinovate și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu încă de la începutul anului 1990. Față de acest moment obiectiv care marchează în speță începutul curgerii termenului de prescripție, recurentul arată că acțiunea este prescrisă, fiind înregistrată cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Așadar, față de natura juridică a prescripției extinctive supusă legii care se aplică dreptului material la acțiune și în absența unor norme legale care să prevadă o excepție de la principiul neretroactivității legii civile, contrar celor statuate de instanța de apel, nu se poate reține incidența art. 1394 din Noul C. civ., care reglementează prorogarea termenului de prescripție în situația în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă.

Chiar și trecând peste această concluzie, obiectul acțiunii de față îl reprezintă antrenarea răspunderii civile a pârâților, iar nu a răspunderii penale, motiv pentru care recurentul arată că dispozițiile art. 1394 din Noul C. civ. pot primi aplicare doar în cadrul procesului penal, respectiv cu ocazia soluționării laturii civile a acțiunii penale ce ar privi acordarea de despăgubiri derivând din pretinsa faptă penală și nu în procesul civil având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale.

Invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Stubbings s.a. c. Marea Britanie hotărârea din 22 octombrie 1996, Freitag c. Germaniei, hotărârea din 19.07.2007) recurentul susține că termenul de prescripție, din punctul de vedere al dreptului material la acțiune, urmărește un scop legitim, și anume buna administrare a justiției și securitatea juridică.

Totodată, recurentul arată că hotărârea instanței de apel (în cuprinsul căreia judecătorul fondului analizează vătămarea suferită de bunicul reclamantului în închisorile comuniste, fără a se apleca în principal asupra vătămării suferite de reclamantul însuși în condițiile în care acțiunea este pornită de acesta și nu de bunicul său) analizează generic și exclusiv faptic îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale, fără a se indica în concret fapta ilicită a fiecăruia dintre pârâți, prejudiciul efectiv produs și fară a se indica pentru fiecare pârât în parte, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, aspect care echivalează cu o lipsă a motivării hotărârii ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Concluzionând, recurentul arată că instanța de fond nu a indicat, încălcând dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. motivele de drept pe care se întemeiază soluția și nici nu a arătat motivele pentru care s-au admis cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În termen legal, recurentul-reclamant a depus întâmpinare la recursurile formulate de pârâți, solicitând respingerea acestora, ca nefondate. Relativ la motivele de casare invocate de Ministerul Afacerilor Interne, cu referire la excepția prescripției extinctive, recurentul-reclamant arată că termenul de prescripție curge de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Mai arată că a demonstrat prejudiciul adus acestuia și legătura de cauzalitate dintre faptele defunctului B. și acest prejudiciu, consecință a traumelor suferite de bunicul său, iar dispozițiile art. 1392 alin. (2) Noul C. civ. nu sunt aplicabile prezentei cauze întrucât prin sentința penală nr. 122/2015 s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că legea aplicabilă este vechiul C. civ.

Din aceleași considerente solicită și respingerea recursului formulat de Administrația Națională a Penitenciarelor, de Ministerul Finanțelor și de Municipiul București, prin Primar.

Recurentul-reclamant arată că este nefondată solicitarea Ministerului Finanțelor privind nulitatea hotărârii. Susține că excepțiile invocate de pârât au fost respinse prin încheierea din 20.12.2022, iar apărările cu privire la fondul cauzei au fost contrazise de probele administrate în cauză, astfel că au fost respinse în mod implicit de către instanța de apel. Totodată, recurentul-reclamant solicită respingerea excepției nulității recursului reclamantului invocată de Ministerul Afacerilor Interne arătând că a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, o interpretare similară a dispozițiilor legale cu cea din dosarul penal în care s-a pronunțat sentința penală nr. 122/2015.

Recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant, prin care a solicitat respingerea apărărilor reclamantului și admiterea recursului propriu.

În termen procedural, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurentul-reclamant solicitând respingerea acestuia, ca nefondat întrucât instanța de apel, pe baza probelor administrate, a analizat și a apreciat asupra cuantificării efective a daunelor morale.

De asemenea, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la recursul promovat de pârâții Ministerul Afacerilor Interne, Municipiul București prin Primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor arătând că achiesează la apărările formulate de recurenți-pârâți.

În termen legal, recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurentul-reclamant prin care, în principal, a invocat excepția nulității recursului și, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În susținerea excepției nulității recursului, Ministerul Afacerilor Interne arată că deși recurentul-reclamant a indicat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate raportat la soluția pronunțată de instanța de apel ori la argumentele curții de apel.

Cu privire la argumentele reclamantului, recurentul-pârât susține că este lipsit de relevanță cuantumul despăgubirilor acordate în dosarul penal, iar instanța de apel a analizat criteriile de echitate și proporționalitate dezvoltate în jurisprudența națională și a instanței de contencios european în materia despăgubirilor morale.

Totodată, în măsura în care, va fi admis recursul și, în rejudecare, va fi respinsă acțiunea reclamantului, având în vedere caracterul executoriu al deciziei civile nr. 951 A/27.06.2023 și faptul că prin O.P. nr. x/13.09.2023, depus la dosar, Ministerul Afacerilor Interne a achitat recurentului-reclamant suma de 12.422,50 RON reprezentând cota de 1/4 din suma de 10.000 Euro la care instanța de apel a obligat în solidar pârâții, recurentul-pârât solicită, în temeiul dispozițiilor art. 723 alin. (1) din C. proc. civ., obligarea recurentului-reclamant la restituirea către recurentul-pârât a sumei achitate în baza titlului executoriu desființat.

De asemenea, recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurentul-pârât Municipiul București prin Primar, solicitând înlăturarea criticilor referitoare la incidența, în cauză, a prevederilor art. 1138 și art. 1139 C. civ. în raport de prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile și în recurs față de prevederile art. 494 din același act normativ, având în vedere că motivele de recurs privind aplicabilitatea prevederilor art. 1139 alin. (2) C. civ. au fost invocate pentru prima dată în recurs, astfel că nu pot face obiect de analiză în această etapă procesuală. Susține recurentul-pârât că în această cale extraordinară de atac, nu poate fi cenzurată starea de fapt reținută prin sentinta instantei de apel ori concordanța acesteia cu probele administrate în cauză, limitarea obiectului recursului la situațiile de drept strict prevăzute de lege excluzând rejudecarea cauzei în alți parametri decât cei în care a avut loc judecata în fond în apel.

Recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne la recursul promovat de reclamant și la recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar, prin care arată că achiesează la motivele privind fondul cererii formulate de pârât.

De asemenea, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de reclamant la recursul promovat de aceasta, prin care a solicitat respingerea apărărilor reclamantului și admiterea căii de atac pe care a promovat-o.

Prin încheierea din 30 octombrie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții Ministerul Afacerilor Interne, Administrația Națională a Penitenciarelor, Municipiul București prin Primar General, în calitate de moștenitor al defunctului B. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 951 A din 27 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva încheierii de ședință din data de 20 decembrie 2022, pronunțată de aceeași instanță și a stabilit termen în ședință publică pentru soluționarea acestora.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând recursurile deduse judecății de către pârâți, prin gruparea criticilor și cu luarea în considerare a încadrării acestora în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. dispuse prin raportul întocmit asupra admisibilității, Înalta Curte constată următoarele:

Subsumat motivului de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâții susțin că hotărârea recurată este nemotivată, deoarece nu expune clar faptele ilicite imputate fiecăruia, în ce a constat prejudiciul moral a cărui indemnizare s-a dispus și nici legătura de cauzalitate între faptele ilicite reținute și prejudiciu, condiții necesar a fi îndeplinite potrivit legii civile pentru angajarea răspunderii delictuale.

Pârâtul Ministerul Afacerilor Interne afirmă, contradictoriu, că instanța de apel motivează îndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale, însă "generic și exclusiv faptic", fără a structura distinct, pentru fiecare pârât, argumentele în baza cărora a reținut răspunderea civilă, iar pârâtul Statul Român pretinde că hotărârea este lovită de nulitate pe temeiul art. 425 lit. b) și art. 175 (2) din C. proc. civ., deoarece nu face și dovada examinării apărărilor și excepțiilor invocate prin întâmpinarea depusă în primă instanță, fiind încălcate, astfel, dispozițiile de art. 8, art. 22 alin. (6) din cod și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie de motivare.

Pârâtul Municipiul București învederează că hotărârea recurată nu evidențiază textele de lege pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția (apreciind că litigiului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 1347, art. 1357 și urm. și art. 1373 din noul C. civ.) și nu expune argumentele pentru care s-a omis din analiză dispozițiile art. 1138 și art. 1139 din același cod când s-a statuat cu privire la angajarea răspunderii sale delictuale în solidar cu ceilalți pârâți.

Criticile sunt nefondate.

Motivarea hotărârii, în înțelesul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a unor temeiuri de fapt și de drept suficiente care să explice raționamentului logico-judiciar pe care se sprijină soluția, nu o analiză exhaustivă a diverselor argumente expuse de părți prin apărările invocate și formularea de răspunsuri detaliate în privința acestora, cu atât mai puțin în privința acelora care nu țin seama de dezlegările statuate prin hotărâri judecătorești definitive și care nu mai pot face obiectul reevaluării pe cale jurisdicțională.

Structurarea motivelor de fapt și de drept în cuprinsul unei hotărâri judecătorești ține de stilul judecătorului redactor și de ordinea în care trebuie examinate diversele aspecte litigioase și nu se constituie într-o chestiune ce poate fi criticată prin recurs, întrucât nu pune în discuție legalitatea acesteia.

În speță, pretinzând că hotărârea nu expune faptele ilicite ce le-au fost imputate, pârâții ignoră cadrul procesual în care s-a desfășurat judecata în apel, configurat de particularitățile acțiunii civile deduse judecății statuate prin hotărârea definitivă pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei pendinte de către instanța civilă de control judiciar.

Rezultă că prin decizia civilă nr. 627A/30.06.2017, pronunțată în primul ciclu procesul al cauzei, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a statuat că în proces este dedusă judecății acțiunea civilă exercitată, inițial, în dosarul penal nr. x/2014 al secției I penale a aceleiași instanțe, prin care reclamantul a solicitat tragerea la răspundere civilă a pârâților din procesul pendinte pentru prejudiciul produs prin săvârșirea faptelor ilicite care au făcut obiectul acțiunii penale, pârâți ce în procesul penal au avut calitatea de inculpat și de părți responsabile civilmente.

Faptele ilicite ce făceau obiectul acțiunii penale sunt descrise în sentința penală de condamnare nr. 122/F/25.07.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală în dosarul penal menționat, hotărâre prin care s-a statuat, definitiv, că acestea întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de tratamente neomenoase prevăzute de art. 358 din C. pen. de la 1968 și că au fost săvârșite cu vinovăție de către pârâtul inculpat B., respectiv, că una dintre victimele infracțiunii a fost autorul (bunicul) reclamantului, deținutul politic D..

Prin hotărârea penală menționată s-a statuat, totodată, în soluționarea acțiunilor civile exercitate de către succesorii altor victime ale infracțiunii, că persoanele responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciile cauzate prin infracțiune sunt inculpatul B., răspunzător pentru fapta proprie, potrivit art. 998 din C. civ. de la 1864, și părțile responsabile civilmente Statul român, Ministerul Afacerilor Interne (MAI) și Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP), răspunzătoare în calitate de comitenți pentru faptele prepusului (inculpatul), potrivit art. 1000 alin. (3), și că aceste persoane sunt ținute să răspundă în solidar, potrivit art. 1003 din același cod.

Prin decizia civilă nr. 627A/30.06.2017, instanța civilă de control judiciar a constatat că acțiunea civilă inițiată în procesul penal de către reclamant nu a fost soluționată prin sentința penală nr. 122/F/25.07.2015 și, prin urmare, că în cauza pendinte nu este incidentă excepția autorității de lucru judecat reținută greșit de către prima instanță în raport de această sentință.

Prin aceeași decizie s-a mai statuat și că, în raport de temeiului juridic reținut în justificarea nesoluționării în procesul penal a acțiunii civile formulate de către reclamant, art. 20 alin. (4) din C. proc. pen., instanța penală a deschis acestuia posibilitatea de a acționa în instanța civilă pentru soluționarea acțiunii, sens în care s-a dispus retrimiterea cauzei primei instanțe pentru continuarea judecății.

În acest context factual este evident că faptele ilicite la care instanța de apel avea a se raporta în soluționarea acțiunii civile pendinte, astfel cum, de altminteri a procedat, sunt acțiunile/inacțiunile vătămătoare subsumate prin sentința penală nr. 122/F/25.07.2015 infracțiunii de tratamente neomenoase, săvârșite asupra deținutului politic D. (autorul reclamantului) în perioadele de timp în care a fost încarcerat în penitenciarul Râmnicu-Sărat, condus de inculpatul pârât B..

Relevante cadrului procesual în care urma să continue judecata sunt și dispozițiile art. 28 alin. (1) teza I C. proc. pen. instanța civilă de control judiciar a făcut trimitere în decizia civilă nr. 627A/30.06.2017, potrivit cărora în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, situația din cauza pendinte, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

Prin urmare, susținerile pârâților bazate pe nemotivare, argumentate prin omisiunea identificării de către instanța de apel a altor fapte ilicite decât acelea prevăzute în sentința penală de condamnare a inculpatului pârât B., se privesc ca fiind greșite și vor fi respinse, întrucât ignoră cadrul procesual stabilit pentru soluționare acțiunii civile pendinte prin decizia civilă nr. 627A/30.06.2017, definitivă, ale cărei dezlegări, potrivit art. 480 alin. (3) teza finală C. proc. civ., erau obligatorii pentru instanțele fondului în cel de-al doilea ciclu procesual al cauzei.

Cât privește susținerile prin care se critică ca fiind greșite considerentele prin care instanța de apel a reținut că reclamantul își putea întemeia acțiunea în despăgubire pe comiterea faptelor ilicite expuse în hotărârea penală de condamnare, deși, neîndoielnic, nu a fost victima directă a acestor fapte, se constată că aduc în discuție nu viciul nemotivării, ci nelegalitatea hotărârii, așa că vor fi analizate cu ocazia examinării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., căruia se subsumează.

Hotărârea recurată expune, totodată, motivele de fapt pe baza cărora instanța de apel a stabilit că sunt îndeplinite condițiile relative la existența unui prejudiciu afectiv propriu ce dă reclamantului dreptul la dezdăunare, respectiv, la existența legăturii de cauzalitate între acesta și faptele ilicite, ținând seama de modalitatea concretă de producere.

Anume, se reține că elementele de fapt extrase din hotărârea penală privind situația autorului D., victima directă a infracțiunii, sunt de natură să contureze premisele și circumstanțele în care i-au fost cauzate în perioada detenției suferințe fizice și psihice grave, respectiv, să explice sechelele cu care acesta s-a reîntors în cadrul familiei și care s-au răsfrânt asupra membrilor acesteia, printre care și reclamantul.

Prin urmare, cum hotărârea recurată furnizează dovada examinării tuturor condițiilor răspunderii delictuale, susținerile critice formulate sub acest aspect prin memoriile de recurs sunt nefundamentate.

Se susține, totodată, că instanța de apel a omis să arate în cuprinsul hotărârii recurate motivele pentru care a respins apărările/excepțiile prin care pârâții urmăreau respingerea cererii deduse judecații pe alte temeiuri juridice.

Examinând lucrările dosarului, se constată că dezbaterile asupra excepțiilor invocate de către pârâți (netimbrării și lipsei calității procesuale pasive, invocate de Statul Român; lipsei calității procesuale pasive, invocate de MAI; prescripției dreptului material la acțiune, invocate de MAI și de B. și autorității de lucru judecat și inadmisibilității, invocate de ANP) au avut loc în ședința din 20.12.2023, când au fost soluționate.

Prin urmare, motivele de fapt și de drept în baza cărora s-a dispus respingerea excepțiilor se regăsesc în încheierea de ședință din data de 20.12.2023 (atacată, parțial, prin recursul pendinte), astfel că absența acestora din cuprinsul hotărârii date asupra fondului este justificată cât timp normele de procedură nu obligă la redarea lor și în cuprinsul acestei hotărâri.

Prin considerentele încheierii de ședință menționate instanța de apel a învederat, de altfel, că apărările pârâților privind existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate prin cererea dedusă judecății constituie chestiuni de fond care nu se examinează pe cale incidentală, ci prin hotărârea ce se va da asupra fondului cauzei, cum, de altminteri, a procedat.

În atare situație, se privesc ca fiind străine de lucrările dosarului și afirmate cu încălcarea obligației de bună-credință prevăzute de art. 12 alin. (1) C. proc. civ., susținerile prin care pârâți, cu ignorarea conținutul actelor de procedură întocmite în procedura apelului care furnizează dovada examinării și soluționării excepțiilor și apărărilor invocate în proces, pretind încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Tot astfel, ca fiind străine cauzei, se privesc și susținerile prin care se reclamă omisiunea examinării incidenței normelor privind succesiunile vacante (art. 1138 și art. 1139 din noul C. civ.), cât timp lucrările dosarului nu relevă existența unor apărări/dezbateri sub acest aspect la judecata apelului.

În fine, verificând cuprinsul hotărârii recurate se constată că instanța de apel o omis să expună textele de lege care reglementează cele două forme de răspundere delictuală analizate, pentru fapta proprie și a comitentului pentru faptele prepusului, astfel cum învederează pârâtul Municipiul București.

În debutul considerentelor hotărârii, instanța de apel arată, însă, în termeni clari, că analiza va purta asupra celor două forme ale răspunderii delictuale și cadrul procesual în limitele căruia se va desfășura.

În acest sens sunt considerentele potrivit cărora:

"Preliminar analizării fondului litigiului, Curtea subliniază că obiectul litigiului pendinte îl constituie obligarea pârâților în solidar la plata daunelor morale în cuantum de 75000 de euro, pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, respectiv al răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, cu precizarea că pretențiile deduse judecății în cauza pendinte constituie latura civilă din procesul penal derulat împotriva inculpatului B. și finalizat prin sentința penală de condamnare nr. 122/2015 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia penală nr. 51/2016 a instanței supreme."

În atare condiții, omisiunea săvârșită de către instanța de apel nu poate da loc la casare, întrucât instanța de recurs, chemată să aplice legea la situația de fapt stabilită la judecata fondului, este în drept să complinească aceste lipsuri, cu ocazia examinării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, în considerarea celor ce preced, se reține invocarea în mod formal de către pârâți a motivului de recurs bazat pe nemotivare, sens în care susținerile încadrate acestui motiv prin memoriile de recurs vor fi respinse.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul pretinde că instanța de apel a stabilit despăgubirea acordată pentru indemnizarea prejudiciului moral cu încălcarea prevederilor art. 998 din vechiul C. civ., în aplicarea cărora avea a-i acorda o despăgubire comparabilă ca valoare cu despăgubirile acordate de instanța penală celorlalte părți civile din dosarul penal, succesori ai altor victime ale aceleiași infracțiuni.

Se susține că greșeala săvârșită de către instanța de apel rezultă din discrepanța ce se identifică între valoarea despăgubirii stabilite prin hotărârea recurată (10000 euro) și valoarea despăgubirilor stabilite prin sentința penală nr. 122/F/2015 (între 50000-100000 euro), nejustificată în condițiile în care prejudiciile morale au fost produse prin fapte ilicite similare.

Critica nu poate fi primită.

Dispozițiile art. 998 din C. civ. din 1864, aplicabile raportului de despăgubire (astfel cum se va arăta cu ocazia examinării motivului de casare vizând legalitatea) reglementează principiul general al răspunderii civile delictuale, ce obligă la repararea prejudiciilor reale produse prin fapte ilicite, nu la acordarea de despăgubiri comparabile ca valoare persoanelor care fie sunt victime ale acelorași fapte ilicite, fie ale unor fapte ilicite similare.

Gravitatea prejudiciilor morale se determină pe baza unor criterii orientative generale (precum importanța valorilor lezate prin fapta ilicită și personalitatea victimei) și a unor criterii speciale utile evaluării în raport de valoarea lezată propriu-zis (precum intensitatea lezării, importanța dată de victimă valorii lezate, existența unor relații afective între victimă și alte persoane), cu luarea în considerare a elementelor de fapt particulare fiecărei cauze, criteriul jurisprudențial nefiind unul absolut, ci tot orientativ.

Or, în aplicarea criteriilor menționate, prejudiciile morale pot să difere ca întindere de la o victimă la alta, chiar dacă sunt produse prin fapte ilicite similare, fapt de natură să influențează cuantumul despăgubirilor.

În acest sens sunt și considerentele prin care instanța de apel a arătat, cu trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, că evaluarea daunelor morale este subordonată condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

Rezultă, de altminteri, că și daunele morale stabilite prin hotărârea penală sunt diferite ca valoare, ținând seama de gravitatea prejudiciilor morale cauzate fiecăreia dintre părțile civile, victime indirecte ale faptelor ilicite subsumate de către instanța penală aceleiași infracțiuni de tratamente neomenoase săvârșite de către inculpatul pârât B..

Totodată, se observă că reclamantul, deși invocă o pretinsă disproporție între daunele morale stabilite de instanța penală și cele stabilite de instanța de apel în cauza pendinte, nu identifică elementele de fapt care fac comparabilă situația sa particulară avută în vedere de către instanța de apel, exhibată prin considerentele de fapt ale hotărârii recurate, cu situația părților civile ale căror prejudicii morale au fost indemnizate prin hotărârea penală.

Așa fiind, se va constata că susținerile reclamantului potrivit cărora, în considerarea similarității faptelor ilicite și identității temeiul juridic, instanța de apel avea a-i acorda o despăgubire comparabilă ca valoare cu despăgubirile stabilite de către instanța penală în favoarea altor părți civile, se privesc ca lipsite de temei legal, sens în care vor fi respinse.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâții dezvoltă mai multe critici de nelegalitate, care se privesc ca fiind nefondate, în considerarea celor ce succed.

- Pârâtul Ministerul Afacerilor Interne critică soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune dispusă prin încheierea din 20.12.2023, în considerarea caracterului imprescriptibil al dreptului la acțiune dedus judecății stabilit pe baza unui raționament judiciar fundamentat pe dispozițiile art. 1.394 din noul C. civ.

Se susține că soluția, în raport de momentul care marchează începutul cursului prescripției, reprezentat de anul 1990 în care regimul comunist a fost înlocuit cu unul democratic și a devenit de notorietate faptul că în închisorile comuniste deținuții politici au suportat un regim de detenție extrem de dur, a fost dispusă cu încălcarea normei tranzitorii prevăzute de art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căreia prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. (1.10.2011) sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Se arată că prescripției, în aplicarea normei menționate, îi erau incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, ce prevăd că dreptul la acțiunea în despăgubiri întemeiată pe răspunderea delictuală este prescriptibil, și se susține că dreptul dedus judecății de către reclamant era prescris în raport de momentul înregistrării pe rolul instanței civile a cererii pendinte.

Critica urmează a fi respinsă, pentru motivele de drept ce succed și care se substituie celor reținute de instanța de apel prin încheierea din 20.12.2023.

Normele civile de drept comun din materia prescripției, indiferent că sunt cele prevăzute de Decretul nr. 167/1958 ori cele prevăzute de C. civ. din 2009, stabilesc că dreptul la acțiune întemeiat pe răspunderea delictuală este prescriptibil în termenul gen