ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2632/2024

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la 7 aprilie 2022, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Clubul Sportiv Municipal "Corona Brașov" la plata sumei de 138.366 de RON și a sumei de 12.000 de euro, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data înregistrării cererii de chemare în judecată, precum și la plata sumei de 50.000 de euro, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a încălcării de către pârât a dispozițiilor contractuale și legale.

Prin încheierea nr. 155/C din 11 aprilie 2022, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal și a declinat, în favoarea secției I civile a Tribunalului Brașov, competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A..

În urma declinării de competență, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, sub numărul de dosar x/2022

Prin încheierea nr. 90/S din 18 aprilie 2022, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale a completului specializat în soluționarea litigiilor de drept civil, invocată din oficiu, și, în consecință, a declinat, în favoarea unui complet specializat în soluționarea litigiilor de dreptul muncii din cadrul secției I civile a Tribunalului Brașov, competența materială de soluționare a cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 900/MAS din 18 iulie 2022, Tribunalul Brașov, secția I civilă - Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale procesuale a completului specializat în soluționarea litigiilor de muncă, invocată de reclamanta A. și, în consecință, a dispus declinarea competenței materiale procesuale de soluționare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Clubul Sportiv Municipal "Corona Brașov", în favoarea Tribunalului Brașov - Completul specializat în soluționarea litigiilor de drept civil. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea cauzei, spre soluționarea conflictului, Curții de Apel Brașov.

Prin încheierea ședinței camerei de consiliu din data de 03 octombrie 2022, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a stabilit competența de soluționare a acțiunii civile introduse de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Club Sportiv Municipal Corona Brașov, în favoarea Tribunalul Brașov, secția civilă.

Prin sentința civilă nr. 178/S din 30 mai 2023, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamata A., în contradictoriu cu pârâtul Clubul Sportiv Municipal "Corona Brașov".

Prin decizia nr. 135/Ap din 6 februarie 2024, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis apelul declarat de reclamanta A.. A schimbat, în parte, sentința, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. și, în consecință: a obligat pârâtul să plătească reclamantei sumele de 69.183 RON, cu titlu de daune materiale și 6.000 euro, cu titlu de beneficiu nerealizat, sume la care se va adăuga dobânda legală calculată de la data cererii de chemare în judecată, 4 aprilie 2022, și până la plata lor efectivă.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma 2.578,96 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță, reprezentând taxa judiciară de timbru.

A respins restul pretențiilor reclamatei.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.289,48 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva deciziei civile nr. 135/Ap din 6 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a declarat recurs pârâtul Clubul Sportiv Municipal Corona Brașov.

Prin memoriul de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.. În acest sens, a învederat că, prin Decizia nr. 3/10.06.2020 a Comisiei de Audiere a Sportivilor și a Personalului Asistent al Sportivilor s-a stabilit cu putere de lucru judecat vinovăția sportivei A. privind încălcarea legislației antidoping, precum și faptul ca sportiva nu a fost constrânsă în vederea încălcării legislației anti-doping de către club. Totodată, a arătat că, prin decizia menționată, Comisia nu a reținut vreo încălcare de către clubul sportiv a prevederilor Legii nr. 227/2006.

Drept urmare, a considerat că, în mod greșit, instanța de apel a repus în discuție o problemă de drept și de fapt tranșată definitiv și irevocabil de către o altă instanță.

Prin cea de-a doua critică dezvoltată, recurentul a imputat instanței de apel o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 1530 și urm. C. civ., prin concluzia potrivit căreia recurentul și-a încălcat obligațiile asumate, ca element esențial al răspunderii civile contractuale.

În primul rând, a învederat recurentul că, pentru a aprecia asupra existenței unei încălcări contractuale, instanța trebuia să țină seama de faptul ca reclamanta a fost cea care a încălcat legislația anti-doping.

Totodată, a subliniat că instanța nu a analizat culpa recurentului din perspectiva prevederilor art. 29 din Legea 227/2006, neputându-se considera că acesta ar avea vreo culpă, cată vreme a apelat la personal medical specializat, care, cunoscând faptul că persoanele ce vor urma procedurile de recuperare au calitatea de sportive profesioniste de performanță, avea obligația de a nu efectua proceduri interzise de reglementările anti-doping și avea obligația să informeze Clubul, Federația de profil și Agenția Națională Anti-Doping dacă vreun sportiv sau personal asistent ar fi încercat să urmeze proceduri interzise.

Cu referire la condiția prejudiciului, recurentul a precizat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1534 C. civ., întrucât recurentul nu poate datora despăgubiri pentru un prejudiciu pe care sportiva îl putea evita cu o minimă diligență, obligația de respectare a normelor anti-doping revenindu-i, în principal, acesteia.

Prin cea de-a treia critică formulată, recurentul a reclamat o aplicare eronată a prevederilor art. 1270 C. civ., care reglementează forța obligatorie a contractului și efectele contractului.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a subliniat, pe de o parte, că Decizia nr. S/10.06.2020 a Comisiei de Audiere a Sportivilor s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, faptul ca sportivele nu au fost constrânse de către club să încalce reglementările antidoping.

Pe de altă parte, a menționat că, potrivit contractului încheiat între sportive și club, existau prevederi exprese, respectiv art. IV pct. 4.6, prin care jucătoarele sunt obligate a respecta prevederile legislației anti-doping. Totodată, în Regulamentul de ordine internă al clubului, la art. 42, este prevăzută obligația sportivelor de a respecta normele anti-doping ale B. și să nu consume substanțe interzise de acest for.

Așadar, în opinia recurentului, intimata - reclamantă este, în mod evident, în culpă, fiind direct incidentă, prin faptele sale, sancțiunea primită pentru încălcarea legislației anti-doping, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În combaterea recursului, intimata a arătat că rolul Comisiei ANAD nu este acela de a analiza raporturile contractuale dintre părți, ci exclusiv de a stabili existența sau inexistența unei fapte de dopaj imputabile sportivului, independent de gradul de vinovăție. Prin urmare, hotărârile ANAD nu au autoritate de lucru judecat asupra litigiului de față, instanța de apel limitându-se la a reține constatările Comisiei.

Referitor la răspunderea civilă contractuală, intimata-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 1519 C. civ., întrucât pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale din culpa gravă a persoanelor cu care a colaborat - respectiv medicul C., președintele D. și E. - care i-au impus reclamantei un tratament medical contrar legislației anti-doping.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul reclamantului a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă criticile concrete de nelegalitate, subsumate, în realitate, motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., pot fi sintetizate astfel: (1) instanța a încălcat dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., neținând seama de dezlegările date prin decizia Comisiei ANAD care a stabilit încălcarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 2 lit. b) din Legea nr. 227/2006; (2) încălcarea normelor care reglementează răspunderea civilă contractuală, respectiv a dispozițiilor art. 1530 C. civ., prin reținerea potrivit căreia clubul sportiv și-a încălcat obligațiile asumate contractual și (3) încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ.

Prin critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul impută instanței de apel încălcarea autorității de lucru judecat, subliniind că, prin hotărârea Comisiei de Audiere a Sportivilor și a Personalului Asistent al Sportivilor (Decizia nr. 3/10.06.2020), s-ar fi stabilit, în mod definitiv, că sportiva A. a fost unicul subiect responsabil de încălcarea reglementărilor anti-doping, iar clubul nu ar fi avut nicio culpă în producerea acestei situații.

Critica este nefondată, având în vedere cele ce succed.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat se referă exclusiv la ceea ce a făcut obiectul judecății anterioare și a fost stabilit prin dispozitiv, împreună cu considerentele care îl susțin.

Analiza prezentului motiv de casare impune, în prealabil, clarificarea atribuțiilor conferite comisiilor ANAD, care, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 227/2006 și ale Codului Mondial Anti-Doping, sunt abilitate să examineze și să soluționeze cauzele privind încălcarea reglementărilor anti-doping de către sportivi și personalul asistent, să stabilească existența sau inexistența unei asemenea încălcări și, după caz, să aplice sancțiunile disciplinare prevăzute de cadrul normativ incident.

Potrivit art. 2.1.1 teza a doua din Codul Mondial Anti-Doping, stabilirea unei încălcări anti-doping nu presupune demonstrarea intenției, greșelii, neglijenței sau a folosirii conștiente de către sportiv a substanței interzise, răspunderea acestuia fiind una obiectivă, menită să asigure integritatea și corectitudinea competiției sportive. În consecință, reglementările specifice (Legea nr. 227/2006 și Codul Mondial Anti-Doping) au ca finalitate sancționarea faptei de dopaj în sine, indiferent dacă sportivul a fost indus în eroare ori a beneficiat de asistența neglijentă a personalului medical al clubului.

Din perspectivă materială, comisiile ANAD au competența strictă de a constata încălcarea normelor anti-doping și de a aplica sancțiunea disciplinară (suspendarea), fără a cerceta posibile raporturi de cauzalitate între conduita altor persoane (precum medicul clubului sportiv, în cazul de față) și fapta de dopaj, respectiv fără a analiza raporturi contractuale civile între sportiv și clubul angajator, culpa contractuală a părților și eventualele consecințe patrimoniale ce decurg din nerespectarea obligațiilor asumate.

Prin urmare, deciziile acestor comisii nu pot produce efecte de lucru judecat asupra problemelor de drept civil care exced stricta aplicare a normelor anti-doping.

În acest context, astfel cum a reținut Curtea de Apel, constatarea existenței unei fapte de dopaj și aplicarea sancțiunii sportive nu împiedică sportivul să formuleze în fața instanței civile o acțiune prin care să solicite angajarea răspunderii contractuale a clubului, dacă demonstrează că prejudiciul i-a fost cauzat de acțiunile/omisiunile personalului angajat sau colaborator al clubului - în speță, medicul care a recomandat o procedură medicală interzisă.

În mod corespunzător, analiza eventualei culpe a persoanelor aflate sub autoritatea clubului, precum și respectarea obligațiilor asumate prin contract, sunt chestiuni de drept civil care intră exclusiv în competența instanțelor de drept comun, nefiind acoperite de autoritatea de lucru judecat a deciziilor disciplinare anti-doping, deoarece acestea nu au constituit și nu puteau constitui obiectul procedurii disciplinare anti-doping.

Prin urmare, chestiunea constatării vinovăției sportivei în raport de legislația anti-doping nu exclude posibilitatea instanței de drept comun de a examina dacă clubul, în virtutea obligațiilor contractuale și legale, a adoptat toate măsurile necesare pentru prevenirea unor asemenea situații, având în vedere principiul bunei-credințe și al executării cu bună-credință a obligațiilor contractuale.

Așadar, instanța de apel nu a repus în discuție existența faptei de dopaj și nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei Comisiei ANAD, ci a analizat dacă aceasta putea fi imputată și clubului, prin prisma conduitei personalului medical contractat și a obligațiilor acestuia de informare și prevenție, aspecte care exced obiectului hotărârii comisiei disciplinare, neputând fi reținută incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nefundamentat juridic este și motivul de recurs prin care recurentul a reclamat o încălcare a dispozițiilor art. 1530 C. civ., invocând faptul că instanța de apel ar fi reținut, în mod eronat, existența unei încălcări a obligațiilor contractuale, fără o analiză a culpei pârâtului din perspectiva art. 29 din Legea nr. 227/2006.

Potrivit art. 1530 alin. (1) C. civ., debitorul este ținut să execute obligațiile cu bună-credință, potrivit voinței părților și dispozițiilor legii.

În speță, instanța de apel a constatat, pe baza probatoriului administrat, că personalul medical pus la dispoziție de clubul sportiv a recomandat efectuarea unei proceduri medicale care contravine legislației anti-doping și, mai mult, chiar medicul echipei a făcut programarea sportivei, în vederea efectuării acestei proceduri, încălcând astfel obligația asumată prin contract, ce revenea clubului, prin prepușii săi, de acordare a asistenței medicale, terapiei sportive și medicației necesare, cu respectarea regulilor anti-doping.

Aceste aspecte au fost consemnate și prin Decizia nr. 3/10.06.2020, pronunțată de Agenția Națională Anti-Doping, prin care s-a reținut o atenuare a răspunderii sportivei reclamante, respectiv lipsa vinovăției sau neglijenței semnificative, ca urmare a lipsei de informare corectă și completă a sportivei de către președinte, de medicul echipei sau de medicul care a efectuat procedura interzisă, persoane care trebuiau să fie calificate în domeniul legislației anti-doping, deși sportiva a manifestat diligență, făcând demersuri pentru a afla dacă terapia recomandată este în conformitate cu regulamentul anti-doping.

Contrar susținerilor recurentului, reținerea culpei clubului nu echivalează cu exonerarea sportivei de obligația sa personală de a respecta normele anti-doping, ci reflectă o justă repartizare a răspunderii contractuale între părți, prin raportare la obligațiile reciproce asumate de acestea. Or, potrivit art. 1516 C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea întocmai a obligației, iar debitorul răspunde pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a acesteia.

În speță, clubul pârât nu poate invoca propria conduită - respectiv modalitatea în care a ales, a acceptat și a coordonat activitatea personalului medical - ca o cauză exoneratoare de răspundere. Conform dispozițiilor art. 1548 C. civ., vina debitorului se prezumă prin simplul fapt al neexecutării obligației, fiind de necontestat că procedura medicală indicată de personalul medical al clubului a fost una interzisă de reglementările în materie de dopaj.

Totodată, reținerea răspunderii clubului se justifică și prin prisma regulii potrivit căreia, în raporturile contractuale, debitorul nu este exonerat de răspundere dacă neexecutarea obligației sale este determinată de fapta unei terțe persoane căreia el însuși i-a încredințat executarea. Contractul pune în evidență, în primul rând, o creanță și o datorie, iar garanția executării obligației aparține debitorului, indiferent de modalitatea concretă de prestare. În consecință, clubul rămâne ținut să răspundă pentru faptele personalului medical pe care l-a selectat și acceptat, asumându-și implicit riscurile profesionale ce decurg din activitatea acestuia.

Mai mult, culpa în materie contractuală se stabilește pe baza unui criteriu obiectiv, raportat la conduita pe care ar fi avut-o o persoană diligentă, dar și subiectiv, ținând cont de circumstanțele concrete ale speței și de pregătirea profesională a persoanelor implicate. Or, în cauză, nivelul exigenței este sporit, având în vedere că personalul medical era format din profesioniști, iar clubul avea obligația contractuală de rezultat de a garanta că sportivei nu îi sunt impuse proceduri interzise.

Totodată, trebuie subliniat că, deși sportiva avea, la rândul său, obligația de a se informa și de a verifica legalitatea procedurii, clubul este responsabil pentru neîndeplinirea propriilor obligații de supraveghere și prevenție, prin personalul specializat care trebuia să ofere garanții că actul medical respectă legislația anti-doping. Or, astfel cum au stabilit instanțele de fond, în urma probatoriului administrat, efectuarea procedurii interzise s-a realizat cu sprijinul direct al clubului, prin prepușii săi, ceea ce atrage incidența art. 1530 C. civ., coroborat cu art. 1516 și art. 1548 din același cod.

Pe cale de consecință, instanța de apel a reținut în mod legal o culpă comună, în proporții egale, între sportivă și club, reflectând corespunzător împărțirea răspunderii în funcție de obligațiile asumate și încălcate de fiecare parte. Astfel, critica recurentului, întemeiată pe o pretinsă aplicare greșită a art. 1530 C. civ., apare ca fiind lipsită de suport juridic.

Susținerea recurentului, în sensul că prejudiciul ar fi putut fi evitat de sportivă printr-o minimă diligență, aspect care ar conduce la exonerarea clubului de răspundere contractuală, este, de asemenea, nefundamentată juridic.

Potrivit art. 1534 alin. (1) C. civ., "Dacă nu există stipulație contrară, creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit ca efect direct și necesar al neexecutării, chiar dacă neexecutarea este imputabilă debitorului fără culpa sa." Alin. (2) prevede, totodată, că "Debitorul nu răspunde de prejudiciile care nu puteau fi prevăzute la data încheierii contractului, în afară de cazul în care neexecutarea este intenționată sau grav culpabilă."

În cazul concret dedus judecății, instanța de apel a reținut că prejudiciul suferit de sportivă - constând în sancțiunea disciplinară și repercursiunile asociate acesteia - este o consecință directă a încălcării obligațiilor contractuale de către club, respectiv a nerespectării obligației de supraveghere și prevenție privind aplicarea procedurilor medicale în conformitate cu legislația anti-doping.

Contrar afirmațiilor recurentului, simpla împrejurare că sportiva avea, la rândul ei, obligația de a se informa și de a manifesta diligență nu echivalează cu exonerarea integrală a clubului.

Potrivit principiului consacrat de art. 1534 alin. (1) C. civ., debitorul datorează repararea integrală a prejudiciului, chiar dacă creditorul - victima - ar fi putut lua măsuri suplimentare pentru limitarea acestuia, în măsura în care culpa proprie a debitorului rămâne determinantă.

Cu toate acestea, norma cuprinsă la art. 1534 alin. (3) C. civ. reglementează expres contribuția culpei creditorului la producerea prejudiciului, statuând că "Despăgubirile se reduc proporțional cu gradul de culpă al creditorului, dacă acesta nu a luat măsurile rezonabile pentru limitarea prejudiciului."

În speță, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a acestor reglementări, reținând existența unei culpe comune, având în vedere că sportiva avea obligația de rezultat de a se asigura că procedurile medicale la care se supune respectă normele anti-doping, cu atât mai mult cu cât aceasta acționa în calitate de profesionist sportiv, beneficiind de experiență și suport informațional.

Totuși, această culpă a victimei nu poate conduce la exonerarea totală a clubului, ci justifică doar o reducere proporțională a despăgubirilor, raportată la gradul de contribuție la producerea prejudiciului.

Prin urmare, susținerea recurentului, în sensul că, în mod greșit instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale prin faptul că nu a reținut că sportiva ar fi putut evita integral prejudiciul printr-o minimă diligență, ignoră dispozițiile art. 1534 alin. (3) C. civ., care consacră regula reducerii și nu al exonerării totale. Totodată, astfel cum s-a arătat anterior, răspunderea contractuală este guvernată de prezumția de culpă a debitorului, prevăzută de art. 1548 C. civ., iar împrejurarea că prejudiciul era previzibil la data încheierii contractului justifică obligația clubului de a anticipa riscurile derivate din modul de selecție, instruire și control al personalului medical.

Drept urmare, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1534 C. civ., stabilind efectele juridice ale culpei comune în sensul reducerii proporționale a despăgubirilor, iar nu al exonerării totale de răspundere. În aceste condiții, critica recurentului este lipsită de fundament juridic și urmează a fi respinsă ca atare.

În ceea ce privește ultima critică, prin care recurentul invocă o aplicare eronată a dispozițiilor art. 1270 C. civ., susținând că forța obligatorie a clauzelor contractuale ar exonera clubul de orice răspundere, transferând în întregime asupra sportivei obligația de respectare a reglementărilor anti-doping, se constată că, deși raportată formal la norma indicată, maniera de formulare a criticii nu configurează un veritabil motiv de nelegalitate în accepțiunea art. 488 C. proc. civ., ci tinde exclusiv spre susținerea unei interpretări a clauzelor contractuale în sensul exonerării pârâtului de răspundere.

Or, în analiza efectuată, interpretând clauzele contractuale, instanța de apel a reținut că, deși este real că, potrivit clauzelor contractuale, sportivei îi revenea, în mod expres, obligația de a respecta reglementările anti-doping, aceasta nu exonerează clubul de obligația corelativă de a asigura, prin personalul său și măsurile organizatorice interne, un cadru organizatoric și medical adecvat, care să faciliteze respectarea acestor norme și să prevină încălcarea lor, obligația de respectare a reglementărilor anti-doping incumbând ambelor părți, fiecare în sfera atribuțiilor stabilite prin contract și reglementările incidente.

Ceea ce solicită recurentul, prin formularea acestui motiv de recurs, este ca instanța de recurs să confere convenției părților o altă semnificație decât cea reținută de instanțele de fond, în sensul exonerării clubului de răspundere. Însă asemenea susținere nu vizează modul de aplicare a normei legale, ci ține de temeinicia hotărârii atacate. Aceasta întrucât, recursul nu poate constitui o a treia cale de judecată asupra fondului, ci are ca obiect exclusiv verificarea conformității hotărârii atacate cu normele de drept incidente, interpretarea și aplicarea în concret a clauzelor contractuale reprezentând prerogativa instanței de apel ce nu poate fi cenzurată în recurs.

În aceste condiții, critica recurentului, deși este formulată cu trimitere la art. 1270 C. civ., nu poate fi analizată, întrucât nu evidențiază o încălcare a normelor de drept.

Pentru toate aceste considerente, reținând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Clubul Sportiv Municipal Corona Brașov împotriva deciziei civile nr. 135/Ap din 6 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 noiembrie 2024.