Decizia nr. 1247/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, în data de 04 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., F. și G., a solicitat instanței să se constate nulitatea absolută/nulitatea relativă a convenției autentificate sub nr. x/22.05.2015 de SPN H. de desființare a contractului de întreținere viageră cu drept de uzufruct viager autentificat sub nr. x/29.01.2007 de BNP I. privitor la imobilul situat în loc. Giroc, str. x, jud. Timiș, înscris în CF nr. x Giroc; desființarea actului subsecvent, respectiv a contractului de întreținere autentificat sub nr. x/20.12.2016 de BIN J. și, în consecință, repunerea părților în situația anterioară; să se constate referitor la contractul de vânzare autentificat sub nr. x/07.10.2016 de SPN K. privind imobilele înscrise în CF nr. x Pojejena (fost CF nr. x Divici), CF nr. x Pojejena (fost CF nr. x Divici), CF nr. x Pojejena (fost CF nr. x Divici), CF nr. x Pojejena (fost CF nr. x Divici), CF nr. x Pojejena (fost CF nr. x Divici), CF nr. x Pojejena, CF nr. x Pojejena (fost CF nr. x Divici), în principal nulitatea absolută/nulitatea relativă a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/07.10.2016 de SPN K. și, în consecință, repunerea părților în situația anterioară sau, în subsidiar, inopozabilitatea față de reclamantă a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/07.10.2016 de SPN K., să se dispună indisponibilizarea bunurilor imobile mai sus arătate, până la încetarea executării silite a creanței în cuantum de 21.638 euro, reprezentând debit și dobânzi, și 7.768 RON, reprezentând cheltuieli de executare; cu cheltuieli de judecată. În drept, s-au invocat prevederile art. 1225, art. 1235 și următoarele, art. 1562 și următoarele C. civ.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș Prin sentința civilă nr. 909/PI din 18 mai 2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., F. și G., fără acordarea cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia nr. 42 din 22 februarie 2024, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul declarat de apelanta A. împotriva sentinței civile nr. 909/PI/18.05.2021 pronunțate de Tribunalul Timiș, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a constatat inopozabilitatea contractului autentificat de BNP K. sub nr. 2156/07 octombrie 2016 încheiat între intimații-pârâți B. și C. față de apelanta-reclamantă A.; a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate; a obligat intimații B. și C. la plata către stat a sumei de 1.722,58 RON de care reclamanta a beneficiat cu titlu de ajutor public judiciar în primă instanță și a sumei de 861,29 RON de care reclamanta a beneficiat cu titlu de ajutor public judiciar în apel.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. și pârâta C., căi de atac cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. 4.1. Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a arătat că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește constatarea nulității absolute, respectiv a prevederilor art. 14, art. 1225 alin. (2) și alin. (3), art. 1235, art. 1236 alin. (1) și alin. (2), art. 1237, art. 1238 alin. (2), art. 2324 alin. (1) C. civ. Cu privire la obiectul contractului, recurenta-reclamantă face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 80/2014 și învederează că operațiunea juridică sub aspect de aparentă legalitate - vânzarea, cu consecința transferului legal al dreptului de proprietate asupra imobilelor de la soțul intimat la soția intimată- a fost, în realitate, o operație juridică fictivă, menită doar să scoată bunurile imobile din patrimoniul intimatului, în atare situație, operația juridică fiind ilicită. În aceste condiții, comportamentul social al celor doi intimați (soți) lezează ordinea publică, morala și încalcă normele de conviețuire și de comportare în societate, în contextul în care în demersurile intimaților a fost implicată și fiica intimatei C.. Relativ la cauza contractului de vânzare-cumpărare, recurenta-reclamantă arată că din probele administrate se poate constata că părțile au încheiat contractul atacat în scopuri frauduloase, după cum instanța de apel a și reținut în considerentele referitoare la constatarea inopozabilității acestui contract față de reclamantă. Arată recurenta că scopul (causa remota) încheierii convenției de vânzare de către intimatul B. cu soția acestuia nu l-a reprezentat transferul legal al dreptului de proprietate asupra unor imobile, ci scopul real l-a constituit fraudarea reclamantei prin scoaterea imobilelor din patrimoniul acestuia cu consecința creării stării de insolvabilitate. Recurenta susține că prin încheierea penală nr. 3507/19.12.2022 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2022 s-a reținut caracterul ilicit al cauzei contractului de vânzare nr. x/07.10.2016. Pretinde recurenta-reclamantă că, în speță, cauza contractului este contrară legii și ordinii publice întrucât (i) la data încheierii contractului de vânzare nr. x/7.10.2016, sentința nr. 5544/2016 pronunțată de Judecătoria Timișoara - prin care se stabilește în sarcina intimatului obligația de a achita o sumă de bani- era definitivă (de la data de 19.09.2016), (ii) față de prevederile art. 2324 alin. (1) C. civ., dreptul de gaj general al creditorilor este o garanție instituită de lege potrivit căreia debitorul răspunde pentru toate creanțele chirografare, cu întregul său patrimoniu, cu toate bunurile sale mobile și imobile, (iii) în raport cu prevederile art. 14 C. civ., intimatul B. nu și-a exercitat cu bună-credință dreptul de a vinde și obligația față de recurentă, ci a ales să vândă bunurile pe care le deține și să desfășoare activități comerciale prin persoane interpuse. Arată recurenta că este îndeplinită și a doua condiție, respectiv cauza este comună părților sau, în caz contrar, cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască. Recurenta susține că este evidentă complicitatea intimatei C. și rezultă din declarațiile acesteia, date în fața organelor de cercetare penală și din interogatoriul administrat în cauză, recunoscând că avea cunoștință de litigiile existente între soțul acesteia și recurentă. Arată că intimata nu a răspuns organelor de cercetare penală care este scopul pentru care s-a realizat vânzarea, respectiv motivul pentru care a achiziționat de la soțul său 7 imobile. Cauza comună ilicită, scopul real, reiese din răspunsul la interogatoriu -întrebarea nr. 3- "Pentru că soțul meu a dorit să vândă". Mai învederează că instanța de apel a reținut complicitatea la fraudă a intimatei C., dar doar în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor pentru constatarea inopozabilității actului. Recurenta susține că prin încheierea actului atacat, intimații B. și C. nu doar au acceptat, astfel cum a reținut instanța de apel, ci au urmărit să eludeze normele legale și să fraudeze drepturile recurentei. Scopul direct a fost sustragerea intimatului de la plata obligațiilor pecuniare stabilite în sarcina acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă, obligații prevăzute, de altfel, de norme legale imperative, ceea ce constituie un caz tipic de nulitate absolută în virtutea adagiului latin "fraus omnia corrumpit". Recurenta arată că instanța de apel a reținut că nu este incidentă teza prevăzută de dispozițiile art. 1237 C. civ. Este cert, raportat la probele administrate, că intimata C. a acționat fraudulos, cauza contractului fiind ilicită și comună, întrucât intenția acesteia nu a fost de dobândire a proprietății imobilelor ca urmare a plății unui preț, ci de a-1 ajuta pe soțul său să se sustragă de la plata debitelor. Susține că intimata nu doar a acceptat, ci a urmărit, alături de soțul B., eludarea legii, crearea stării de insolvabilitate și, în consecință, producerea de prejudicii recurentei. Vânzarea-cumpărarea intervenită între soții intimați reprezintă o operațiune speculativă, fondată pe o cauză ilicită și, deci, este nulă absolut. Arată că prețul contractului este infim, disproporționat față de valoarea reală a bunurilor vândute și nu poate reprezenta o cauză suficientă de asumare a obligației de către vânzător, în sensul transmiterii dreptului de proprietate. Recurenta reiterează că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a acțiunii, în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/07.10.2016. Arată că sentința nr. 5544/2016 pronunțată de Judecătoria Timișoara -dovada creanței certe, lichide și exigibile- era pronunțată la data încheierii contractului. Dovada creanței și cuantumul acesteia la data introducerii cererii de chemare în judecată rezultă din încheierea din 13.12.2017 privind stabilirea sumelor datorate și a cheltuielilor de executare silită emisă în dosarul execuțional nr. x/2017 înregistrat la SCPEJ L. și M.. Creanța era oricum certă, lichidă și exigibilă în temeiul calității recurentei de fideiusor pe care o deținea în baza contractului de credit (art. 2305, art. 2306 C. civ.). Încheierea din 10.08.2021 emisă în dosarul de executare nr. 514/EX/2017 privind încetarea executării silite -din cauza lipsei bunurilor și lipsei veniturilor debitorului B.- dovedește prejudiciul recurentei, în sensul că intimatul și-a produs starea de insolvabilitate prin înstrăinarea tuturor bunurilor pe care acesta le deținea. Aceste împrejurări au fost recunoscute de intimații B. și C. cu ocazia administrării interogatoriului. Susține recurenta că există dovada fraudei și a complicității la fraudă a intimatei C., fiind evidentă intenția soției de a-și ajuta soțul în vederea diminuării patrimoniului acestuia, încălcând dreptul de gaj al recurentei. Față de aceste considerente, arată că a fost răsturnată prezumția de validitate a cauzei prevăzute de art. 1239 alin. (2) C. civ., în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare nr. x/7.10.2016. Totodată, recurenta arată că a deținut împreună cu intimatul B. dreptul de nudă proprietate asupra imobilului situat în Giroc, str. x, jud. Timiș. Apelanta a renunțat la dreptul său de nudă proprietate asupra acestui imobil (intimatul devenind unic nud proprietar), în schimbul transferării dreptului de ipotecă asupra bunului său propriu (apartamentul situat în Timișoara), ceea ce nu s-a mai întâmplat întrucât intimatul nu a mai dorit să urmeze procedurile pentru transferarea ipotecii, ulterior renunțând la dreptul său de nudă proprietate asupra acestui imobil. 4.2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă C. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât instanța de apel, deși aparent face verificări prin prisma argumentelor inserate în cuprinsul hotărârii, omite a verifica și, implicit, a se pronunța cu privire la toate chestiunile obligatorii prevăzute de art. 1562 și următoarele C. civ. și de art. 633, art. 634 C. proc. civ. Primul motiv străin de natura pricinii îl reprezintă analiza realizată de instanța de prim control judiciar privitor la hotărârile executorii (art. 633 C. proc. civ.) și hotărârile definitive (art. 634 din același cod). Arată recurenta că atunci când instanța de apel se raportează la momentul încheierii actului apreciat nelegal ca fiind inopozabil (07.10.2016) și momentul în care titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 5544/25.05.2016 a rămas definitiv prin decizia civilă nr. 607/2017 a Tribunalului Timiș (22.05.2017), motivează, străin de natura pricinii, un moment diferit decât cel expres reglementat de norma procesuală a rămânerii definitive a titlului executoriu, anume 25.05.2016, data pronunțării hotărârii primei instanțe, deși, cu deplină evidență rezultă, atât din mențiunile aplicate pe titlul executoriu, cât și din interpretarea teleologică a normei legale, că hotărârea devine titlu executoriu de la data de 22.05.2017, respectiv abia după 8 luni de la încheierea actului notarial contestat. Astfel, recurenta-pârâtă arată că este străină de natura pricinii motivarea instanței de apel privitoare la momentul de la care reclamanta deține un titlu executoriu împotriva pârâtului B.. Al doilea motiv străin de natura pricinii îl reprezintă argumentația instanței de apel privitoare la prejudicierea intimatei reclamante A. și existența stării de insolvabilitate a pârâtului B.. Susține recurenta că instanța de apel motivează, total străin de natura pricinii, că: "starea de completă insolvabilitate este confirmată prin încheierea de încetare a executării silite din data de 10.08.2021 emisă de SCPEJ L. și Asociații în dosarul nr. x/2017, pornit încă din anul 2017." Or, intimata-reclamantă a pornit abia în anul 2017 executarea silită împotriva pârâtului debitor B., deoarece doar de la data de 22.05.2017 hotărârea a rămas definitivă, astfel devenind titlu executoriu. Pe de altă parte, încheierea executorului judecătoresc a fost obținută de reclamantă, cu rea-credință, la 10.08.2021, din dorința de justificare a căii de atac promovate la data de 22.09.2021, privitoare la îndeplinirea condițiilor referitoare la prejudiciu și insolvabilitatea debitorului pârât, observând motivarea corectă a primei instanțe. Susține recurenta-pârâtă că instanța de apel nu a observat, astfel că a argumentat străin de natura pricinii, faptul că reclamanta a repornit executarea silită în același dosar de executare nr. 514/EX/2017, înregistrând cererea de reluare a executării silite la data de 09.03.2022. Astfel, cu toate că reclamanta a dat dovadă de rea-credință, inducând în eroare instanța de apel (prin aceea că a obținut la 10.08.2021 încheierea de încetare a executării silite, la 22.09.2021 a promovat apelul justificând cu acest înscris îndeplinirea condițiilor legale, iar la 9.03.2022, înainte de începerea procesului în apel, a reluat executarea silită în dosarul nr. x/2017), curtea de apel a reținut îndeplinirea condiției privind existența prejudiciului și a stării de insolvabilitate prin raportare exclusiv la acel înscris. Al treilea motiv străin de natura pricinii îl reprezintă aprecierea instanței de apel, respectiv motivarea acesteia privitoare la probatoriul administrat, în special privitor la complicitatea recurentei-pârâte (terț) cu ocazia încheierii actului autentic declarat inopozabil. Arată recurenta că judecătorul fondului nu s-a raportat la conținutul actului declarat inopozabil, privitor la proveniența sumelor de bani ce reprezintă plata prețului, întrucât bunul a fost achiziționat ca bun propriu, conform contractului de donație nr. x/07.10.2016. Susține că nu se observă faptul că împotriva primei soluții de clasare a plângerii penale promovate de reclamantă pentru fraudarea sa în calitate de creditoare prin actul juridic notarial, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Timișoara a admis plângerea formulată doar împotriva pârâtului B., respingând pe cea împotriva recurentei-pârâte, fiind reținută lipsa de complicitate a recurentei, astfel că procesul penal a continuat doar cu privire la suspectul B.. Invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă pretinde că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 633 și art. 634 C. proc. civ., precum și art. 1562 și următoarele din C. civ., nefiind îndeplinite condițiile pentru a sancționa actul juridic cu inopozabilitatea față de recurenta-pârâtă. Cu referire la aplicarea greșită a prevederilor art. 633 și art. 634 C. proc. civ., recurenta-pârâtă reiterează că la momentul încheierii actului juridic contestat, respectiv 07.10.2016, nu exista un titlu executoriu întrucât hotărârea ce reprezintă titlu executoriu a rămas definitivă la data de 22.05.2017, deci la aproape 8 luni după încheierea actului notarial prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren. De altfel, chiar reclamanta învestește instanța de judecată cu soluționarea pricinii pendinte la mai mult de 1 an și 9 luni de la încheierea actului autentic solicitat a fi declarat inopozabil pe calea acțiunii revocatorii, mult peste termenul de prescripție reglementat de art. 1564 C. civ. Deși exhaustiv judecătorul fondului enumera situațiile juridice circumscrise art. 633 și art. 634 C. proc. civ., concluzionând că titlul executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească capătă acest caracter la momentul rămânerii definitive a sentinței și că sentințele judecătorești devin definitive la momentul soluționării apelului, greșit apreciază că titlul executoriu nu a rămas definitiv la data de 22.05.2017, deși în cuprinsul actului aceasta este data rămânerii definitive, iar pe de altă parte reclamanta nu a putut demara executarea silită a debitorului B. decât după această dată, 22.05.2017 (dosar nr. x/2017), astfel conchide că titlul executoriu a rămas definitiv la data de 25.05.2016, anterior încheierii actului juridic contestat. Susține recurenta că instanța de apel a reținut eronat că sunt îndeplinite condițiile reglementate de prevederile art. 1562 C. civ., sens în care expune condițiile ce trebuie îndeplinite, respectiv creanța creditorului trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă și anterioară actului atacat; actul încheiat de pârâtul-debitor cu terțul trebuie să fi cauzat un prejudiciu creditoarei reclamante; frauda debitorului și complicitatea terțului la frauda debitorului. Creanța invocată de reclamantă în susținerea cererii este mult ulterioară încheierii actului juridic, respectiv data rămânerii definitive a hotărârii din 22.05.2017, iar actul juridic a fost încheiat la data de 07.10.2016. Actul juridic încheiat cu pârâta-terț C. nu a produs niciun fel de prejudiciu reclamantei. Aceasta nu poate face dovada că a procedat la executarea silită a pârâtului-debitor B. și că vreun executor judecătoresc a constatat starea de insolvabilitate a acestuia- încheierea de încetare a executării silite fiind întocmită pro causa-, astfel că prejudiciul nu există. De altfel, prin actele de executare silită s-a procedat atât la poprirea conturilor pârâtului debitor, cât și a veniturilor ce sunt obținute de acesta în cadrul societăților sale Parfumland S.R.L. și N. S.R.L., putându-se proceda inclusiv la valorificarea părților sociale deținute de pârâtul B. la aceste societăți. Totodată, recurenta arată că reclamanta are obligația de a face dovada existenței intenției pârâtului-debitor B. de a frauda interesele acesteia, iar reclamanta nu a probat o atare împrejurare. De altfel, instanța de apel reține că nu există astfel de probe, dar se prezumă intenția intimatului debitor în acest sens. În egală măsură, reclamanta nu a probat complicitarea recurentei-pârâte la cauzarea prejudiciului, iar contractul a fost încheiat la prețuri mult peste cele de pe piață, suma achitată provinind din banii proprii ai pârâtei, astfel că nu se poate reține în niciun fel complicitatea acesteia, fiind încheiat contractul de donație nr. x/07.10.2016. Arată că dacă ar fi urmărit scopul invocat greșit de instanța de apel, în primul rând se putea achiziționa imobilul de către alte persoane, inclusiv de fiica pârâtei care poartă alt nume și, mai mult, nu s-ar fi pronunțat o hotărâre de clasare față de recurenta-pârâtă privitor la fraudarea intereselor creditoarei reclamante.

Apărările formulate în cauză La 15 noiembrie 2024, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului promovat de recurenta-reclamantă, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În susținerea excepției nulității recursului, arată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât, în realitate, s-a limitat la a reproduce cuprinsul cererii de chemare în judecată și al cererii de apel, precum și la a reitera texte de lege, fără a expune critici de nelegalitate. Arată că motivul invocat de către recurenta-reclamantă în susținerea caracterului ilicit al cauzei, și anume fraudarea drepturilor sale de creditoare de către intimatul B., nu poate constitui fraudă la lege, care presupune încheierea contractului de vânzare cumpărare doar pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative, ceea ce nu este cazul în speță și nici nu contravine bunelor moravuri care permit încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. Totodată, recurenta-pârâtă a reiterat argumentele din memoriul propriu de recurs privind data la care a rămas definitivă hotărârea de care se prevalează reclamanta, a reluat motivele privind reaua credință a reclamantei, făcând trimitere la reluarea executării silite în dosarul nr. x/2017 La 27 noiembrie 2024, recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-pârâte, ca nefondat. Arată că recurenta-pârâtă își exprimă, de fapt, dezacordul cu privire la soluția instanței de apel, nefiind de acord cu modul în care curtea de apel a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente în cauză. La 19 decembrie 2024, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea recurentei-pârâte prin care solicită respingerea excepției nulității recursului, sens în care arată că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 1225, art. 1235 și urm., art. 2324 alin. (1), art. 14 C. civ.

Procedura de filtru Învestită cu soluționarea căilor de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru nr. 3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea către părți, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților. În 28 aprilie 2025, recurenta-reclamantă A. a depus punct de vedere la raport, arătând că prin cererea de recurs a formulat critici concrete de nelegalitate ce vizează raționamentul instanței de apel în ceea ce privește nulitatea absolută a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/07.10.2016. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursurile declarate de recurenta-reclamantă și de recurenta-pârâtă în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport cu excepția nulității, a cărei analiză este prioritară potrivit art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să se circumscrie cazurilor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. Așadar, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. În consecință, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. II.1. Analizând susținerile formulate de reclamanta A., se reține că, deși formal încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta a omis să dezvolte critici de nelegalitate derivate din perspectiva acesteia, în sensul indicării, punctual, în ce au constat eventualele greșeli de judecată săvârșite de instanța de apel conform cazului de casare invocat, motiv pentru care acestea nu pot face obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac. Astfel, deși recurenta a susținut încălcarea prevederilor art. 14, art. 1225 alin. (2) și (3), art. 1235, art. 1236 alin. (1) și (2), art. 1237, art. 1238 alin. (2), art. 2324 alin. (1) C. civ. din perspectiva nulității absolute a contractului de vânzare nr. x/7.10.2016, această invocare este una formală, în condițiile în care reclamanta nu a dezvoltat critici concrete de nelegalitate care să vizeze raționamentul instanței de apel. Anume, prin memoriul de recurs, partea reclamă crearea unui dezechilibru social prin încheierea actului atacat, sens în care arată că, în speță, "comportamentul social al celor doi soți intimați lezează ordinea publică, morala publică și încalcă normele de conviețuire și de comportare în societate", fără a argumenta modalitatea în care, prin încheierea contractului de vânzare nr. x/7.10.2016, au fost încălcate regulile moralei sociale considerate fundamentale pentru ordinea societății. Împrejurările expuse în mod cu totul inadecvat - cu referire la presupusul concurs al fiicei pârâtei C. în obținerea unor venituri de către intimatul B. - nu plasează partea reclamantă sub incidența motivului de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. din perspectiva limitelor impuse de lege, de ordine publică și de bune moravuri. Cu privire la obiectul contractului, recurenta-reclamantă pretinde că vânzarea are caracter fictiv "menită doar să scoată bunurile imobile din patrimoniul intimatului B.", iar referitor la cauza actului juridic, recurenta arată că, prin încheierea contractului de vânzare nr. x/7.10.2016, s-a urmărit fraudarea reclamantei prin crearea stării de insolvabilitate a debitorului său. Se constată că instanța de apel a analizat obiectul și cauza convenției din perspectiva motivelor invocate și a constatat că ceea ce se pretindea de către reclamantă nu se putea subsuma ilicității obiectului și cauzei contractului de vânzare, fiind vorba, în realitate, de fraudarea unei terțe persoane, în speță a recurentei. Curtea de apel a reținut, în esență, că frauda la lege, ca formă particulară a cauzei ilicite presupune încheierea contractului în scopul eludării unei norme imperative, iar pârâții B. și C. nu au urmărit să eludeze o normă legală sau să deturneze scopul acesteia, ci au acceptat și au avut în vedere fraudarea reclamantei, condiție ce stă la baza altei sancțiuni, cea a inopozabilității actului juridic (și nu a nulității absolute a contractului). Ignorând judecata din ciclul procesual anterior, recurenta inserează în memoriul de recurs normele juridice analizate de instanța de apel, însă expunerea nu este însoțită de critici concrete cu privire la modalitatea efectivă în care instanța de apel a aplicat greșit/a încălcat, după caz, aceste prevederi legale. Anume, partea reclamă încheierea contractului în scopul comun asumat de vânzător și cumpărător (soți), de scoatere a imobilelor din patrimoniul intimatului B., pentru a le sustrage de la executarea silită -urmărind protejarea unor interese individuale- fără a indica normele imperative care ar proteja drepturile personale evocate de recurentă. Or, instanța de apel a reținut distincția dintre fraudarea legii și fraudarea intereselor altor persoane, terțe de contract (în speță, fraudarea creditorului unuia dintre pârâți), reținând că nu intervine sancțiunea nulității absolute, ci a inopozabilității, iar prin memoriul de recurs, reclamanta nu a expus un raționament juridic contrar. Dimpotrivă, chiar recurenta arată că "din probațiunea administrată se poate constata că încheierea contractului de vânzare atacat a fost efectuată în scopuri frauduloase, după cum instanța de apel a reținut în considerentele referitoare la constatarea inopozabilității acestui contract de vânzare față de subsemnata". În acest context, recurentei îi lipsește din conținutul memoriului de recurs un raționament juridic propriu în susținerea greșitei aplicări a normelor de drept material imperative din perspectiva nulității absolute a contractului de vânzare nr. x/7.10.2016, argumentele sale fiind de natură, mai degrabă, să susțină condițiile exercitării acțiunii pauliene (analizate ca atare de instanța de apel). Se reține că motivele privind calitatea recurentei de fideiusor, cele referitoare la prețul contractului -pretins a fi disproporționat față de valoarea imobilelor vândute-, încălcarea prevederilor art. 2324 alin. (1) C. civ. sunt invocate omisso medio și contravin, astfel, dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care nu pot fi analizate de instanța de recurs. Aceasta întrucât, în fața instanței de apel, partea nu a formulat apărări vizând respectivele împrejurări și prevederi legale, iar analizarea în faza recursului a altor motive față de cele invocate în fața instanței de apel ar duce la privarea părții de un grad de jurisdicție și implicit, la încălcarea principiului non omisso medio. Argumentele formulate de recurenta-reclamantă referitoare la aprecierea probatoriului administrat în cauză (înscrisuri, interogatoriu) în determinarea relei credințe a vânzătorului și a cumpărătorului -soți- (chiar dacă sunt invocate în argumentarea criticii că instanța de apel ar fi interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 14 din C. civ.) nu reprezintă motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci critici de netemeinicie, fiind aduse argumente de fapt, iar nu de drept. De altfel, aspectele învederate de recurentă -atitudinea subiectivă a debitorului, cunoașterea împrejurării de către pârâta C. că prin încheierea actului se creează starea de insolvabilitate a debitorului- au fost analizate de instanța de apel ca elemente care au conturat îndeplinirea condițiilor acțiunii pauliene. Prin urmare, se observă că recurenta tinde la o cenzurare a modalității de apreciere a probelor de către instanța de apel și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv conformitatea actului jurisdicțional atacat cu regulile de drept aplicabile, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Așa fiind, se constată că recurenta-reclamantă nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, astfel încât nu este posibilă verificarea legalității deciziei recurate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din același cod. II.2. Cu privire la recursul pârâtei C. se reține că, prin susținerile aparent subsumabile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât instanța de apel a omis a verifica și a se pronunța cu privire la toate toate chestiunile obligatorii prevăzute de art. 1562 C. civ. și de art. 633-634 C. proc. civ., cu privire la hotărârile definitive și executorii, fiind străină de natura pricinii motivarea instanței de apel cu privire la momentul de la care reclamanta deține un titlu executoriu împotriva pârâtului B.. S-a mai invocat de către parte că sunt străine de natura cauzei considerentele privind prejudicierea reclamantei și existența stării de insolvabilitate a pârâtului, precum și cele privitoare la probatoriul administrat vizând complicitatea recurentei-pârâte cu ocazia încheierii actului autentic declarat inopozabil. Se reține că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat formal, în contextul în care argumentele exprimate în dezvoltarea sa nu își găsesc corespondent în ipoteza evocată de parte (când hotărârea cuprinde numai motive străine de natura pricinii), respectiv pârâta nu argumentează caracterul cu totul străin de natura pricinii a considerentelor instanței de apel, ci își exprimă nemulțumirea cu privire la modalitatea în care instanța a conturat situația de fapt (care nu poate fi reapreciată în recurs) și a aplicat normele de drept incidente în cauză. Referitor la susținerea recurentei cu privire la probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte reține că, în faza procesuală a recursului, nu pot fi puse în discuție și reanalizate probele administrate, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cazului concret dedus judecații. În egală măsură, nici argumentele ce fac trimitere la situația de fapt nu pot face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul primei instanțe sau a celei de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanța de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situații de fapt. În ceea ce privește criticile vizând condițiile acțiunii revocatorii, circumscrise de parte motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată, de asemenea, că nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate întrucât nu combat dezlegările instanței de apel în legătură cu caracterul cert al creanței care a determinat formularea acțiunii pauline. Înalta Curte reține că prin decizia recurată a fost schimbată, în parte, sentința pronunțată de prima instanță, în sensul că urmare a admiterii apelului reclamantei s-a constatat inopozabilitatea contractului autentificat de BNP K. autentificat sub nr. x/07 octombrie 2016 încheiat între pârâții intimați soți B. și C. față de reclamanta apelantă A. (fosta soție a intimatului B.). Se reține că prin sentința civilă nr. 5544/25.05.2016 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2015 a fost admisă cererea reclamantei A., dispunându-se obligarea pârâtului B. la plata ratelor lunare conform contractului de credit nr. x din 25.07.2007, obligarea acestuia la plata către reclamantă a sumei de 15.835 euro precum și dobânzile legale aferente acestei sume, calculate începând cu dată de 25.04.2010 și până la data plății efective, respingându-se în rest cererea formulată. Această sentință a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 607/22.05.2017 pronunțată de Tribunalul Timiș, ce a soluționat apelurile declarat dar care nu au vizat soluția dată asupra fondului cauzei, ci doar cheltuielile de judecată. În prezenta cauză, întrucât s-a constatat inopozabilitatea contractului nr. x/07.10.2016, instanțele de fond au avut a analiza condițiile acțiunii pauliene prin raportare la data la care creanța ce decurge din dosarul nr. x/2015 a devenit certă, contractul a cărui inopozabilitate s-a constatat fiind încheiat după data pronunțării primei instanțe (25.05.2016) și înainte de pronunțarea deciziei din apel (22.05.2017). Așadar, disputa vizează momentul de la care creanța trebuia considerată ca având caracter cert, respectiv de la data la care prima instanță a pronunțat sentința, sau de la data pronunțării deciziei de către instanța de apel. Cu privire la acest aspect, instanța de apel a considerat că "se impune reținerea unor nuanțe relevante în ceea ce privește decizia civilă nr. 607/22.05.2017 pronunțată de Tribunalul Timiș și anume (i) aceea că pe de o parte, calea de atac nu a fost promovată A. (reclamanta din prezenta cauză) și nici de B. (fostul soț al reclamantei, pârât în prezenta cauză), iar pe de altă parte că apelurile exercitate în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Timișoara au privit strict chestiunea cheltuielilor de judecată și (ii) că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în dosarul nr. x/2015 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 03 iunie 2015 ." Astfel, instanța de apel a argumentat că apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 5544/25.05.2016 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 607/22.05.2017 pronunțată de Tribunalul Timiș, nu a vizat soluția dată asupra fondului cauzei, ci doar cheltuielile de judecată, iar decizia pronunțată în apel nu a afectat în niciun fel dezlegarea dată asupra fondului cauzei, astfel încât creanța decurge de la momentul la care s-a pronunțat prima instanță, iar soluția nu a fost atacată. Raportat la cele reținute de instanța de apel, se observă că recurenta-pârâtă nu a decelat veritabile critici de nelegalitate care să combată acest raționament al instanței, ci s-a limitat la a invoca formal o încălcare și aplicare greșită a dispozițiilor de drept material cuprinse în art. 1562 și următorarele din C. civ. și a normelor de procedură reglementate de art. 633 și 634 C. proc. civ., raportându-se la data rămânerii definitive a hotărârii din 22.05.2017, ulterioară actului juridic încheiat în 07.10.2016. Deși instanța de apel a reținut că exista o probabilitate ridicată, încă de la pronunțarea sentinței civile nr. 5544/25.05.2016, ca intimatul B. să se conformeze statuărilor instanței, probabilitate care a dobândit grad de certitudine prin faptul că nu a declarat apel împotriva sentinței, iar celelalte apeluri declarate în cauză nu puteau provoca o schimbare a situației sale deoarece se refereau la cheltuielile de judecată, se observă că recurenta a omis să formuleze o argumentație concretă, care să se raporteze la cele reținute de către instanța de apel și care să fie de natură a permite cenzura instanței de recurs. Astfel, recurenta-pârâtă nu a formulat reale critici de nelegalitate care să răstoarne concluzia instanței de apel în sensul că actul a cărui inpozabilitate s-a constatat a fost încheiat după momentul la care creanța reclamantei a devenit certă, fiind îndeplinite astfel condițiile pentru a dispune inopozabilitatea actului încheiat în dauna reclamantei. În fine, în ceea ce privește trimiterea făcută de recurenta-pârâtă la dispozițiile art. 1564 C. civ., se reține că au fost invocate omisso medio, astfel că nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, conform prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Aceasta, întrucât recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut obiectul analizei instanței anterioare și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul, cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost supuse judecății în apel. Astfel, numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu soluționarea căii extraordinare de atac a recursului. În acest sens sunt și dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Prin urmare, deși condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică tocmai determinarea greșelilor anume imputate instanței de apel, recurenta nu tinde, prin critici punctuale, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, ci se rezumă la a expune situații de fapt, urmărind o reapreciere a probatoriului administrat, ceea ce nu este compatibil în prezenta cale extraordinară de atac. Date fiind cele arătate anterior, se constată că modalitatea de formulare a susținerilor din cuprinsul memoriului de recurs nu permite verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în lipsa unor critici subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la argumentele instanței de apel, conform celor expuse anterior. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta C. împotriva deciziei nr. 42 din 22 februarie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.