ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2596/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș-Secția I civilă la data de 14.09.2021, reclamantul A, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B, C:

l. Să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare autentificat sub nr. 1091/10.09.2020 de către Notar Public D încheiat între vânzător-mandant A, reprezentat prin mandatar B, și cumpărător B, pentru imobil proprietatea mandantului situat în județul Timiș, înscris în CF nr. (...) Moșnița Nouă (CF vechi (...)) cu nr. cad. (...), constând în teren arabil extravilan în suprafață de 10.700 mp, respectiv a contractului de vânzare autentificat sub nr. 1092/10.09.2020 de către Notar Public D încheiat între aceleași părți, pentru imobil proprietatea mandantului situat în județul Timiș, înscris în CF nr. (...) Moșnița Nouă, cu nr. cad. (...), constând în teren extravilan în suprafață de 7.356 mp pentru nerespectarea dispozițiilor cerute de lege privind forma procurii în temeiul căreia au fost încheiate actele translative de proprietate;

7.Cu cheltuieli de judecată.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil; dispozițiilor Convenției de la Haga din 05.10.1961 cu privire la suprimarea cerinței supralegalizarii actelor oficiale străine; dispozițiilor Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale și a normelor metodologice aferente; dispozițiilor Legii nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan și de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului și al normelor metodologice aferente; dispozițiilor Legii nr. 70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare privind operațiunile de încasări și plăți în numerar și pentru modificarea și completarea OUG nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor modeme de plată; dispozițiilor art. 192 și urm. ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Prin întâmpinare, pârâții au solicitat respingerea acțiunii.

Prin cerere reconvențională, pârâții au solicitat următoarele

1.obligarea pârâtului reconvențional A la restituirea către reclamantul reconvențional B, a sumei de 107.000 euro, reprezentând prețul aferent contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1091/10.09.2020, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești ce urmează a fi pronunțată în prezenta cauză, prin care s-a dispus anularea ori s-a constatat nulitatea absolută a mai sus arătatului contract și până la restituirea integrală către subsemnat a sumei mai sus menționate;

3.să se constate în beneficiul reclamantului reconvențional B existența unui drept de retenție asupra imobilului înscris în CF nr. (...) Moșnița Nouă (CF vechi (...)), reprezentând teren în suprafață de 10.700 mp, până la executarea integrală de către pârâtul reconvențional, către reclamantul reclamant reconvențional a obligațiilor menționate sub capătul 1 al prezentei cereri reconvenționale;

2.Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș

Prin sentința nr. 1503/19.12.2022, Tribunalul Timiș-Secția I civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

3.Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara

Prin decizia nr. 35/14.02.2024, Curtea de Apel Timișoara-Secția I civilă a respins, ca nefondate, apelul principal declarat de reclamant și apelul incident declarat de pârâți împotriva sentinței.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul A.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul a arătat următoarele:

- Statuând că demersul reclamantului este inadmisibil, în condițiile în care prima instanță l-a respins ca neîntemeiat (deci, l-a analizat pe fond, neconsiderând că ar fi afectat de vreun fine de neprimire), instanța de apel a schimbat cauza și obiectul acțiunii civile în apel, cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., validând apărările pe care pârâții intimați le-au făcut pentru prima oară prin întâmpinarea depusă în fața instanței de apel, nesocotind vădit limitele în care s-a judecat procesul în primă instanță. In concreto, de vreme ce pârâții nu au invocat cu titlu de apărare în fața primei instanțe inadmisibilitatea cererii în nulitate a celor două contracte de vânzare pe considerentul că nu reclamantul a dedus judecății, pe calea unui petit distinct, o acțiune în constatarea nulității celor două procuri, această apărare nu putea fi invocată (și, cu atât mai mult, nu putea fi primită) pentru prima oară în apel, deoarece în acest mod s-a ajuns la nesocotirea flagrantă a dispozițiilor imperative ale art. 478 alin. (1) și (3) noul C. proc. civ., schimbând cauza acțiunii civile în ceea ce-i privește pe pârâți. Permițând pârâților intimați ca, în etapa apelului, să modifice cauza și obiectul apărărilor formulate în fața primei instanțe, instanța de apel a încălcat principiile procesului civil, îndeosebi dispozițiile principiului contradictorialității, consacrat de art. 14 alin. (2) noul C. proc. civ., dar și dispozițiile art. 247 alin. (3) noul C. proc. civ. Pe de altă parte, statuarea instanței de apel cu privire la pretinsa obligativitate a reclamantului să fi structurat demersul judiciar conform strategiei procesuale imaginate de instanța de control judiciar, respectiv să fi solicitat și constatarea nulității celor două procuri, pe lângă faptul că încalcă principiul disponibilității, ignoră conținutul clar și neechivoc al dispozițiilor art. 1301 noul C. civ., potrivit cărora „împuternicirea nu produce efecte (s.n.) decât dacă este dată cu respectarea formelor prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să-l încheie”, prevederi care, coroborate cu cele ale art. 1676, 1242 alin. (1) și art. 1244 din același act normativ, relevă pe deplin precaritatea raționamentului judiciar al instanței de apel: de vreme ce însăși legiuitorul consacră ope legis ineficacitatea unei procuri care nu întrunește condiția formei (cazul în speță), ce interes ar avea cel căruia i se opune procura să mai facă vreun demers judiciar, de vreme ce, înseși legea dispune că împuternicirea nu produce efecte?

- Instanța a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (dispozițiile art. 7, 14 și 22 C. proc. civ.), nesocotind, totodată, dispoziții imperative de drept material (art. 1247 alin. (3) C. civ.) atunci când, identificând un caz de nulitate absolută a unui act juridic dedus judecății, nu a invocat din oficiu incidența acestei sancțiuni.

- Statuând, în absența oricărui temei legal, că reclamantului nu i-ar fi fost îngăduit să fi învestit instanța cu cererea de constatare a nulității absolute a contractului, încheiat în numele său, de către pârâtul intimat de rang 1, în calitate de mandatar, fără să fi solicitat, ca petit principal, constatarea nulității absolute a procurii în baza căreia s-a autentificat respectivul contract, instanța de apel a nesocotit principiul disponibilității părților în procesul civil, consacrat prin prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. - „Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”, prin aceea că, în absența oricărui temei legal, a impus o condiționare a exercitării dreptului reclamantului la o instanță, și, implicit la un proces echitabil.

- Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 249 C. proc. civ. raportat la art. 253 din același cod și art. 2652 alin. (2) C. civ., în sensul că validează schimbarea cauzei juridice și a obiectului configurate de cadrul procesual al judecății din prima instanță, părând să nu observe faptul că pârâții nu au formulat nicio apărare în fața primei instanțe cu privire la eventuala incidență a dreptului străin în speța dedusă judecății, ci au invocat pentru prima dată aceste apărări prin întâmpinarea depusă în apel. Chiar dacă s-ar trece peste faptul că instanța de apel, fără niciun temei legal, a apreciat că împuternicirile date de reclamant pentru vânzarea a două imobile situate în România îndeplinesc cerințele de formă cerute de dreptul german, statuând că acest fapt este suficient pentru a produce efecte în România, expune concluzii fără să pună eventuala incidență a dreptului străin în discuția contradictorie a părților, nesocotind, astfel, atât principiul contradictorialității, respectiv dispozițiile art. 14 alin. (5) și (6) noul C. proc. civ., cât și principiul respectării dreptului la apărare, producând astfel recurentului o vătămare care nu poate fi îndreptată decât prin casarea hotărârii atacate.

În concepția instanței de apel, mandantul este ținut de exigențele simetriei formelor din dreptul național numai dacă alege să încheie procura pe teritoriul României. Într-o interpretare care încalcă norme exprese, de ordine publică, din legislația națională, instanța de apel apreciază că mandantul ar fi liber să își aleagă o jurisdicție mult mai permisivă sub aspectul cerințelor de formă, pentru a încheia acte juridice care să producă efecte cu privire la imobile situate în România. O simplă analiză a încheierilor pronunțate în faza de apel relevă faptul că în niciuna dintre ședințele de judecată chestiunea aplicării în speță a dreptului străin nu s-a pus în discuția contradictorie a părților litigante; în niciuna dintre ședințele de judecată instanța nu a declarat că nu este în măsură să ia cunoștință din oficiu de dreptul străin.

Mai trebuie observat că pârâții nu au invocat in concreto nicio dispoziție din vreun act normativ străin, limitându-se la o apărare generică, de circumstanță, exclusiv în pagina 10 litera g a întâmpinării depuse în faza de apel, unde se menționează că „regimul formei celor două împuterniciri este guvernat de legea germană (lex fori) care este legea locului (lex loci) în care și a forului în fața căruia cele două împuterniciri au fost încheiate ”. Nu există nicio identificare concretă care este, în concepția intimaților, lex fori, și nici care este lex fori, nefiind precizat niciun act normativ străin. Curtea de Apel Timișoara reține fără să motiveze în niciun mod că este suficient ca cele două împuterniciri să respecte cerințele de formă stabilite în dreptul german, fără ca dreptul german să fi făcut obiectul disputei și al analizei juridice în prezenta cauză. Nu se poate ști de unde a dedus instanța de apel că împuternicirile cu certificare de semnătură sunt suficiente pentru încheierea unui contract de vânzare a unui bun imobil potrivit dreptului german, având în vedere că dreptul străin trebuie probat în cadrul unui litigiu. Potrivit art. 2562 C. civ., „Conținutul legii străine se stabilește de instanța judecătorească prin atestări obținute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat”. Mai mult, potrivit alin. (2) al aceluiași articol „Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conținutului ei”. Recurentul nu avea de ce să fi invocat dreptul german, căci dreptul german nu se aplică în prezenta cauză, prin raportare la art. 2639 alin. (3) C. civ. și art. 11 alin. (5) din Regulamentul Roma I. Pârâtul B este cel care a invocat dreptul german, pe care nu l-a probat niciodată. Instanța de apel, ținând partea pârâtului, și-a însușit explicațiile fundamental greșite ale pârâtului, care nici măcar nu citează un articol de lege C. civ. german, în lipsă de probă a dreptului străin. Din motivarea hotărârii atacate rezultă că instanța de apel nu cunoaște dreptul german, iar, pe de altă parte, nu a fost niciodată invocat vreun articol de lege din dreptul german în cursul judecății. Pârâții au invocat în trecere că dreptul german ar fi aplicabil procurii în cauză, fără a proba măcar o normă de trimitere. Proba dreptului german nu a fost niciodată realizată în cursul judecății, dar instanța de apel apreciază, totuși, că procura este încheiată respectând cerințele de formă ale dreptului german, fără să fi pus în discuția părților necesitatea administrării vreunei probe în acest sens. Procedând astfel, instanța de apel a nesocotit flagrant dispozițiile art. 14 alin. (5) C. proc. civ., care dispun că „Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate”, dar și pe cele ale alin. (6), care dispun că „Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterilor contradictorii”. Nu în ultimul rând, procedând în această manieră, adică omițând să pună în discuția părților necesitatea probării dreptului străin, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 253 C. proc. civ., care consacră posibilitatea cunoașterii din oficiu a legii străine, statuând că „Instanța de judecată poate lua la cunoștință din oficiu de dreptul unui stat străin, cu condiția ca acesta să fie invocat. Dovada legii străine se face conform dispozițiilor Codului civil referitoare la conținutul legii străine.” Totodată, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. In acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. ”

- Instanța de apel a nesocotit principiul dreptului la apărare al recurentului, precum și dreptul la un proces echitabil, prin aceea că, pentru a favoriza poziția pârâților, realizează o analiză trunchiată a înscrisurilor relevante depuse la dosarul cauzei. Recurentul a depus la dosar o procură întocmită de către un notar public german E. Cererea de apel analizează scriptul de comparație, pentru a prezenta instanței de apel cum trebuie să arate o procură întocmită de un notar public străin, pentru a produce efecte pe teritoriul României. În hotărârea criticată, instanța de apel prezumă reaua credință a apelantului-reclamant, apreciind că procura din 04.01.2022 depusă de apelant la dosarul de fond drept script de comparație a fost încheiată pro causa, pentru a arăta în mod fraudulos că reclamantul nu este vorbitor de limba germană. Așadar, fără niciun temei, instanța de apel, pentru a favoriza poziția pârâtului, prezumă că reclamantul a reușit să convingă un notar public german să întocmească o procură cu un conținut care să îl favorizeze în 1itigiu, nesocotind dispozițiile art. 329 C. proc. civ., care nu îngăduie judecătorului să își sprijine raționamentul pe acest tip de probe decât dacă aceste prezumții „au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins.” Mai mult, în mod nelegal, cu încălcarea regulilor de procedură care atrag sancțiunea nulității, instanța de apel neglijează elemente relevante, precum conținutul procurii și elementele grafice aplicate pe aceasta, care determină faptul că notarul public E s-a asigurat că recurentul înțelege conținutul actului. În ședința publică din 11.10.2023, apărătorul recurentului a depus împuternicirea “UVZ-1761/2022 vom 28.09.2022” dată de F către G (soția recurentului), întocmită de părți direct în limba română și prezentată în limba română în fața notarului public german H pentru atestare semnătură. Deși împuternicirea a fost întocmită în limba română, adică o altă limbă decât cea oficială a Germaniei, notarul public H a certificat semnătura lui F. Acest aspect reprezintă o dovadă suplimentară că notarul public german, când certifică ori legalizează semnătura, nu analizează conținutul actului cu pricina. Împuternicirea în limba română este însoțită de certificat de atestare semnătură UVZ-1761/2022 în limba germană, emis de notar public german H. Prin încheierea de certificare nr. 4/06.10.2022 prin care notar public I refuză autentificarea actului de dare în plată între J Bank S.A. și F, reprezentat prin G, pentru motivul că procura este însoțită de o încheiere de legalizare a semnăturii, nu de o încheiere de autentificare. Acestea sunt înscrisurile cu privire la care instanța de apel a pronunțat în mod nelegal decăderea apelantului din dreptul de a mai depune probe, producând astfel o vătămare a drepturilor procesuale care nu poate fi remediată decât prin casarea hotărârii.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamantul a arătat că deși instanța de apel respinge apelul acestuia pentru motivul că nu ar fi înțeles să solicite nulitatea absolută a împuternicirilor, mare parte din considerentele hotărârii vizează tocmai legalitatea și eficacitatea procurilor, aptitudinea acestora de a produce efecte și de a sta la baza încheierii celor două contracte de vânzare. Or, sub acest aspect hotărârea cuprinde motive contradictorii, fapt ce atrage incidența motivului de casare consacrat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ. Dând dovadă de o lipsă de imparțialitate evidentă în favoarea pârâților, instanța de apel revine asupra considerentelor expuse inițial, inserând în hotărâre o motivare subsidiară, în sensul că deși reiterează că nu a fost învestită cu un capăt de cerere în nulitate a procurii, arată totuși, că, chiar dacă ar fi fost, soluția ar fi fost tot nefavorabilă recurentului, statuând prin considerente că, dacă ar fi fost invocată nulitatea împuternicirilor, acestea sunt oricum valabil încheiate și produc efecte. De asemenea, motivarea este contradictorie și inconsistentă în ceea ce privește respingerea motivelor de apel ale recurentului care vizează neplata prețului de către pârâtul intimat de rang 1. Prin hotărârea contestată, instanța de judecată subliniază că recurentul ar fi trebuit să invoce neplata prețului printr-un capăt de cerere separat, și pe calea unei simple apărări, reținând că „ (...) simplele alegații ori trimiterii la o lege specială - a cărei nerespectări este de natură a atrage alte sancțiuni — nu are aptitudinea de a-i aduce finalitatea dorită, în absența învestirii instanței cu petite exprese în acest sens”. Motivarea instanței este contradictorie și neclară, fapt ce nu permite instanței de recurs să poată exercita un control efectiv. Contrar celor statuate, recurentul a înțeles să se apere împotriva pretențiilor lui B exprimate în sensul recuperării prețului presupus a fi plătit, invocând caracterul nereal al plății ca apărări de fond, ceea ce este permis. Inclusiv nulitatea actelor invocată pe cale de excepție este permisă, reprezentând o apărare de fond.

Prin cererea reconvențională s-a solicitat restituirea prețului de către recurent, însă pârâtul B trebuie să facă dovada plății prețului, dovadă care nu există nici măcar la dosarul notarial. Recurentul nu poate proba un fapt negativ, acela al neîncasării prețului. Or, B nu poate proba plata prețului, întrucât acesta nu a fost niciodată plătit. Pârâtul dă în numele recurentului o declarație de primire a prețului, deși el nu este împuternicit să dea o asemenea declarație prin împuternicirile date sub semnătură privată. Împuternicirile sub semnătură privată îi conferă lui B puterea de a încasa prețul în numele și pe seama recurentului, ceea ce infirmă orice presupusă declarație de primire a prețului dată anterior. Promisiunea de vânzare din 2019 invocată de B este, în realitate, un contract de vânzare încheiat în limba germană. El este nul absolut pentru lipsa formei autentice pe care legea română o solicită expres. Intr-adevăr, dacă voința părților nu exclude conversia actului juridic, în sensul art. 1260 C. civ. Or, intenția manifestată de părți în promisiunea de vânzare invocată a fost aceea de trece imobilul pe numele lui B. Actul a fost semnat de recurent fără a cunoaște declarația din cuprinsul său, iar declarația de primire a prețului de vânzare a imobilului trebuie dată în forma cerută de lege pentru contractul autentic. În lipsa formei autentice, declarația de primire a prețului cuprinsă în promisiunea de vânzare din 2019 poate fi cel mult un început de dovadă scrisă. Ea este combătută de către recurent prin succesiunea de procuri, în care B este împuternicit să încaseze prețul în numele și pe seama mandantului.

Motivarea hotărârii recurate nu satisface exigențele care să corespundă standardelor legii naționale (art. 425 alin. (1) litera b) C. proc. civ.) și nici standardele art. 6 din CEDO. Instanța de apel nu motivează în drept care este rațiunea pentru care consideră că recurentul ar fi trebuit să sesizeze instanța cu un petit principal constând într-o acțiune în nulitatea celor două procuri, și că petitul constând în acțiunea în nulitatea celor două contracte ar fi putut fi judecat doar dacă ar fi avut caracter accesoriu față de cel dintâi. Întrucât art. 1301 C. civ. prevede expressis verbis că „împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie”, este evident că nu era nevoie ca recurentul să adreseze instanței nicio cerere de constatare a nulității procurilor în discuție, ineficacitatea lor fiind prevăzută expres de lege. Practic, instanța de apel refuză să judece apelul reclamantului, sub pretextul că acesta nu a structurat acțiunea civilă conform tiparului imaginar al instanței. Instanța de judecată reține că, chiar dacă ar fi fost învestită cu un capăt de cerere în nulitatea absolută a celor două împuterniciri, este, totuși suficient ca acestea să respecte formalitățile cerute de dreptul german aplicabil formei lor pentru încheierea valabilă a contractelor de vânzare având ca obiect imobile situate pe teritoriul României. Instanța de apel realizează o analiză lacunară și eronată a validității și eficacității procurilor, deși în cuprinsul acelorași paragrafe a apreciat că nu a fost învestită cu o asemenea cerere. Procedând astfel, instanța de apel își contrazice propriile considerente, și depășește cadrul procesual pe care și l-a fixat singură. O asemenea contradicție în considerente este de natură a-1 afecta pe reclamant, existând riscul să îi fie opusă autoritatea de lucru judecat a considerentelor hotărârii de apel într-un litigiu separat, care ar viza validitatea și eficacitatea procurilor. Totodată, deși reține că nu a fost învestită cu soluționarea unui capăt de cerere privind nulitatea, instanța de apel își concentrează efortul de motivare tocmai pe redactarea considerentelor prin care încearcă să valideze legalitatea și eficacitatea procurilor.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a arătat s-au încălcat de către ambele instanțe dispozițiile art. 2639 alin. (3) C. civ. (care obligă la aplicarea prioritară a legii române conflictului de legi), raportat la art. 11 alin. (5) din Regulamentul Roma I, ținând seama de dispozițiile art. 1244 și art. 1301 C. civ., și prin raportare la noțiunea de înscris autentic, așa cum este aceasta reglementată de dispozițiile art. 269 C. proc. civ., dar și în legislația specială – Legea nr. 36/1995, respectiv, regulamentul de aplicare a acesteia, care reglementează în detaliu procedura autentificării.

- Astfel, în motivarea hotărârii recurate se reține că este suficient ca acestea (cele două procuri în baza cărora au fost autentificate contractele de vânzare a căror nulitate se solicită prin acțiunea principală) să respecte formalitățile cerute de dreptul german aplicabil formei lor, potrivit celor două principii mai sus enunțate, iar nu fondul conținutului, și, mai apoi, pe cele ale Convenției de la Haga.

Acest raționament relevă pe de o parte, încălcarea normelor de drept material - a dispozițiilor art. 2639 alin. (3) C. civ. raportat la art. 11 alin. (5) din Regulamentul Roma I prin raportare la conținutul dispozițiilor 1301 C. civ., raportat la dispozițiile art. 1242, 1244, 1676 C. civ. iar, pe de altă parte, greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 90 și urm. din Legea notarilor publici, raportate la cele ale art. 269 C. proc. civ. - împrejurare care atrage și incidența motivului de casare consacrat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de apel a validat hotărârea primei instanțe cu privire la respingerea cererii recurentului de constatare a nulității absolute a celor două contracte de vânzare, prin care consimțământul său, dat prin mandatarul B, a fost autentificat de către notarul D, cu toate că procura de care s-a prevalat acesta nu constituia un act autentic, pe considerentul că „ambele procuri au fost întocmite în fața unui notar public german, în fața căruia reclamantul A a semnat respectivele împuterniciri, susținerea reclamantului A privind faptul că notarul german a conferit doar certitudine semnăturii nefiind întemeiată, aceste procuri având aplicată apostila aferentă Convenției de la Haga, ceea ce le confirmă calitatea de înscrisuri autentice, notarul public certificând inclusiv manifestarea de voință.

Raționamentul Curții de Apel Timișoara încalcă prevederile art. 2639 alin. (3) C. civ., dar și ale art. 11 alin. (5) din Regulamentul Roma I, care sunt incidente în speța dedusă judecății, prin raportare la art. 1244 C. civ., care dispune imperativ că „în afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute, convențiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară.”, respectiv prin raportare la dispozițiile art. 1301 C. civ., potrivit cărora „împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul îl încheie. Or, în speță, forma cerută de lege pentru împuternicire este un înscris în formă autentică, nefiind suficient așadar un înscris sub semnătură privată, chiar dacă aceasta este certificată de un notar. Forma autentică a unui act nu este, potrivit dreptului din România, limitată la aplicarea unei semnături. Prin autentificarea actului, notarul public asigură că părțile cunosc conținutul actului, că-i înțeleg consecințele juridice, pe care și le asumă prin semnătură. În acest sens, art. 225 alin. (3) din Ordinul nr. 2333 / C/ 2013, al ministrului justiției privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, dispune următoarele: „După identificarea părților, a mandatarilor acestora sau a reprezentanților legali au convenționali, notarul public aduce la cunoștința acestora conținutul actului supus autentificării, îi întreabă dacă i-au înțeles conținutul și consecințele juridice și dacă cele cuprinse în act reprezintă voința părților. ”, în timp ce alin. (4) dispune: „Luarea consimțământului se face prin semnarea actului de către părți, de reprezentanții acestora, de cei chemați a încuviința actele pe care părțile le întocmesc și, după caz, de martori asistenți. Părțile declară că au citit actul sau că acesta le-a fost citit în întregime, i-au înțeles conținutul și consecințele juridice și că cele cuprinse în act reprezintă voința părților.”

În cauză, procurile nu au fost întocmite de către un notar ci, așa cum intimatul recunoaște prin interogatoriu, „împuternicirea a fost întocmită de un prieten vorbitor de limba germană”. Așa fiind, în speță au fost încălcate și prevederile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora actele juridice pentru care legea prevede forma autentică ad validitatem vor fi redactate numai de notarii publici. De asemenea, în speță au fost încălcate și dispozițiile art. 148 alin. (1), potrivit cărora „notarul public poate legaliza semnătura părților numai pe înscrisurile pentru care legea nu cere formă autentică ca o condiție de valabilitate a actului, cu respectarea dispozițiilor din prezenta lege.”

Ca diferență specifică a procedurii de legalizare a semnăturilor în raport cu procedura de autentificare, în ceea ce privește legalizarea semnăturii, art. 297 din Regulament prevede că „Notarul nu este răspunzător de conținutul înscrisului, verificând doar ca acesta să nu fie contrar legii și bunelor moravuri”, în timp ce dispozițiile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, prevăd că „Actele juridice pentru care legea prevede forma autentică ad validitatem vor fi redactate numai de notarii publici”.

-Instanța de fond a confundat caracterul autentic al unui înscris, care este reglementat prin art. 90 și urm. din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și dispozițiile art. 269 C. proc. civ., cu caracterul de înscris oficial și încalcă dispozițiile de drept material atunci când validează cele reținute de prima instanță sub acest aspect. Apostila de la Haga confirmă faptul că un înscris este un act oficial ce emană de la o autoritate a statului străin, nu act autentic. Termenul de act oficial se regăsește în Convenția de la Haga încă de la art. 1, iar art. 5 arată expres că apostila probează „veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe acest act” faptul că, într-adevăr, înscrisul emană de la o autoritate a statului străin. Contrar celor statuate de instanțele de fond, înscris oficial nu înseamnă înscris autentic. Aplicarea Apostilei de la Haga asupra unui înscris nu conferă și nu confirmă caracter autentic unui înscris întrucât reprezintă o formulă solemnă, particulară dreptului român. Pentru legiuitorul național, autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, la exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului. Contrar celor reținute în mod nelegal de ambele instanțe de fond, legiuitorul român condiționează validitatea contractelor translative de drepturi asupra bunurilor imobile de încheierea contractului și a procurii propriu-zise în formă autentică.

-Instanța de apel a nesocotit prevederile dreptului substanțial care consacră principiul simetriei formelor, respectiv ale art. 1301 C. civ., nulitatea absolută (virtuală) a celor două contracte de vânzare fiind o consecință a nerespectării cerinței formei autentice de către procurile în cauză. Potrivit art. 1301 C. civ., care reglementează principiul simetriei formelor, împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie. Sancțiunea proprie împuternicirii nu este nulitatea, ci ineficacitatea. Or, contractul de vânzare a fost încheiat, totuși, în baza acestor împuterniciri sub semnătură privată, motiv pentru care cele două contracte de vânzare sunt nule absolut. Capătul de cerere principal vizând nulitatea absolută a contractelor de vânzare, formulat atât în cererea de chemare în judecată, cât și în cererea de apel, nu identifică expres împuternicirile care au stat la baza încheierii contractelor. Recurentul nu a identificat expres care sunt împuternicirile, întrucât această informație este, în aprecierea sa, irelevantă pentru pronunțarea asupra nulității contractelor. Prin capătul de cerere, recurentul solicită instanței de judecată să observe ce cele două contracte de vânzare au fost încheiate în baza unor împuterniciri care nu respectă forma cerută de lege, pentru a determina nulitatea contractelor de vânzare. Verificarea s-a realizat în cursul cercetării judecătorești, prin depunerea la dosarul cauzei a dosarului notarial aferent autentificării contractelor de vânzare, fiind confirmată, deci, lipsa formei autentice a împuternicirilor și încălcarea principiului simetriei formelor. Așadar, este vădit nelegală statuarea instanței de apel, conform căreia nulitatea contractelor poate fi constatată doar dacă ar fi fost solicitată și nulitatea procurilor. Art. 1301 C. civ. prevede ineficacitatea procurilor, nu nulitatea acestora. Potrivit legii române (aplicabilă condițiilor de validitate și formei contractelor de vânzare de bunuri imobile situate pe teritoriul României conform regulilor de trimitere C. civ. și din Regulamentul Roma I), împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie (principiul simetriei formelor). Potrivit legii române, cele două contracte de vânzare nu puteau fi încheiate în lipsa formei autentice a împuternicirilor cu care formează corp comun, acestea fiind lipsite de efect, potrivit legii. Sancțiunea pentru nesocotirea formei autentice a împuternicirii este lipsa de efect a acestor împuterniciri, nu nulitatea. Sancțiunea nulității absolute se aplică contractelor de vânzare, care au fost încheiate în baza împuternicirilor - o nulitate virtuală conform art. 1253 C. civ.

- Instanța de apel a aplicat greșit Convenția de la Haga.

Subsumat acestei critici, recurentul a expus argumente cu privire la conținutul certificatului de atestare a semnăturii, la condițiile de validitate pentru anumite acte din circuitul civil național (înscrisul autentic) cu trimitere la norme de drept în materie din legislația națională conținute în Legea notarilor publici și Codul de procedură civilă și a arătat că instituția juridică a autentificării semnăturii este distinctă de cea a autentificării actului juridic. Pentru că împuternicirile nr. 1457 și 1458 din 2020 nu respectă cerința formei autentice în sensul art. 269 C. proc. civ., completat cu dispozițiile Legii nr. 36/1995, contractele de vânzare sunt nule absolut pentru lipsa de formă a mandatului în baza cărora au fost încheiate. Exprimarea de către parte a consimțământului privind conținutul actului este un element esențial pentru a conferi caracter autentic prin raportare la dispozițiile art. 269 și 270 C. proc. civ. Pe cale de consecință, A nu și-a exprimat în mod valabil consimțământul la vânzare în mod valabil. Sub efectul unei asemenea certificări, un notar public străin a atestat că în fața sa, A a efectuat semnătura evidențiată în specimen. Împuternicirile pe care pârâtul a înțeles să le folosească în mod nelegal pentru încheierea actelor autentice subsecvente păstrează natura unor înscrisuri sub semnătură privată, cărora le este atașat un specimen de semnătură, fiind nepermis și ilegal pentru un notar public român să autentifice orice act subsecvent în baza lor, dată fiind lipsa caracterului autentic. Din conținutul traducerii certificatelor de atestare a semnăturii nr. 1457/2020 si 1458/2020 aflate la dosarul notarial, reiese că notarul public german, H, atestă numai identitatea celui care efectuează semnătura în fața sa. Certificatul de atestare a semnăturii conține: declarația de certificare a autenticității semnăturii; semnele distinctive ale notarului public; identitatea lui A, semnatar, cu mențiunea că identificarea reclamantului este realizată în baza unei copii a cărții de identitate române, pe care notarul public nici măcar nu a tradus-o. Certificatul de atestare a semnăturii nu conține: actul semnat de către notarul public H nu face referire la conținutul împuternicirii; nu cuprinde vreo mențiune că A și-a însușit conținutul împuternicirii; nu face referire că semnătura olografă ar fi fost efectuată asupra împuternicirii. Nu există nicio mențiune ori referire în cuprinsul actului notarial că acesta se referă la împuternicirile date de A pârâtului; nu face referire la faptul că ar autentifica împuternicirea. Prin urmare, întrucât din corpul certificatului de atestare a semnăturii lipsește orice referire la împuternicirea atașată, orice identificare că certificatul este încheiat în legătură cu împuternicirea supusă analizei, de pe împuterniciri lipsește semnătura notarului public ori sigiliul notarului public, iar certificatul de atestare a semnăturii prevede expres că se autentifică semnătura, nu vreo împuternicire ori vreun alt act juridic atașat, rezultă că actul oficial este numai certificatul de atestare a semnăturii, nu împuternicirea, si că acesta autentifică numai semnătura reclamantului A. În lipsa oricărei menținui referitoare la vreun act atașat, împuternicirea poate fi inclusiv substituită cu un alt înscris sub semnătură privată oricând. Persoana chemată să interpreteze actul (notarul public D) nu ar fi putut niciodată să conștientizeze că înscrisul împuternicire este într-adevăr cel pe care notarul public german l-a avut în vedere la momentul presupusei autentificări. De aceea, la încheierea contractelor lipsește certitudinea că recurentul și-a exprimat consimțământul de a înstrăina bunurile imobile, cele două împuterniciri nu pot fi, în această situație, autentice în sensul legii din România.

Pentru că rolul Apostilei de la Haga este acela de a „atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe acest act”, recurentul arată că toate aceste elemente se regăsesc pe certificatul de atestare a semnăturii, emis de notarul public H. Spre deosebire de orice act care beneficiază de caracter autentic în sistemul de drept român, cele două împuterniciri cărora le sunt atașate certificatele nr. 1457/2020 și 1458/2020 nu cuprind ștampila ori semnătura notarului public și nu cuprind, sub forma unei declarații, faptul că mandantul A își însușește conținutul împuternicirii, că este de acord cu acesta, că își exprimă consimțământul.

Apelantul A a criticat soluția instanței de fond, arătând că aplicarea Apostilei de la Haga nu conferă caracter autentic unui înscris. Caracterul autentic este o instituție de drept reglementată la nivel național, iar autenticitatea unui înscris reprezintă o condiție de validitate pe care legiuitorul o impune pentru anumite operațiuni juridice de importanță pentru circuitul civil. Astfel, autenticitatea unui înscris privește nu numai stabilirea identității părților, semnarea și datarea unui înscris, ci și verificarea realizată de notarul public cu privire la exprimarea consimțământului asupra conținutul actului - a se vedea art. 90 și urm. din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici, dar și art. 269 C. proc. civ. Diferite jurisdicții pot avea cerințe mai permisive ori mai exigente asupra cerințelor de formă ale actelor juridice. În schimb, Convenția de la Haga nu reglementează autenticitatea unui înscris, ci faptul că un act este oficial, emanând de la o autoritate a statului străin.

5.Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimații-pârâți au solicitat respingerea recursului și au arătat că instanța de apel a analizat petitele inițiale în forma lor indicată, respectiv să se constate nulitatea contractelor de vânzare deoarece procurile nu respectă condițiile de formă pentru a putea fi folosit la astfel de operațiuni notariale. Instanța a analizat viciul invocat de recurent, referitor la forma procurilor și a ajuns la următoarele concluzii: că procurile respectă forma prevăzută de lege, fiind apostilate; că solicitarea reclamantului de constatare a nulității contractelor de vânzare nu ar putea fi primită pentru viciul referitor la lipsa de autenticitate a procurorilor; că reclamantul ar fi trebuit să investească instanța și cu o solicitare de constatare a nulității celor două procuri, solicitare în lipsa căreia nu pot fi anulate direct contractele de vânzare cumpărare.

În instrumentarea celor două contracte de vânzare-cumpărare, intimatul B nu a folosit și nici nu avea de ce să folosească împuternicirea întocmită la 31.07.2020 invocată de recurent, în condițiile în care, la 31.08.2020, deci ulterior datei de 31.07.2020, același recurent a întocmit în beneficiul intimatului, alte două noi și distincte împuterniciri, câte una pentru fiecare din cele două terenuri, obiect al celor două contracte de vânzare-cumpărare astăzi atacate de recurent.

Contractul autentificat prin încheierea cu nr. 1091/10.09.2020, având ca obiect terenul înscris în CF nr. (...) Moșnița Nouă, în suprafață de 10,700 mp, a fost încheiat în baza a două acte juridice prealabile: contractul de vânzare-cumpărare încheiat personal de recurent, în calitate de promitent- vânzător și intimat, în calitate de promitent-cumpărător, la data de 03.11.2019, act juridic în cuprinsul căruia se indică, în mod expres, faptul că terenul în privința căruia s-a contractat este cel din CF nr, (...) Moșnița Nouă, iar prețul aferent acestui contract este de 107.000 de euro, preț care, potrivit aceluiași act juridic, „a fost achitat până la data de astăzi”, a încheierii acestei promisiuni, recurentul din prezenta cauză primind integral acest preț de la cumpărătorul intimat la data de 03.11.2019; împuternicirea din data de 31.08.2020, prin care recurentul îl împuternicea pe intimat să încheie, în numele și în reprezentarea mandantului, un contract de vânzare-cumpărare, în privința aceluiași teren, înscris în aceeași carte funciară nr. (...) Moșnița Nouă, teren în suprafață de 10.700 mp, vânzare ce se putea face și către intimat, pentru prețul de 107.000 de euro.

La rândul său, contractul autentificat prin încheierea cu nr. 1092/10.09.2020, având ca obiect terenul înscris în CF nr. (...) Moșnița Nouă, în suprafață de 7.356 mp, a fost încheiat în baza a două acte juridice prealabile: contractul de vânzare-cumpărare încheiat personal de recurent, în calitate de promitent-vânzător și intimat, în calitate de promitent-cumpărător, la data de 01.12.2019, act juridic în cuprinsul căruia se indică, în mod expres, faptul că terenul în privința căruia s-a contractat este cel din CF nr. (...) Moșnița Nouă, iar prețul aferent acestui contract este de 147.120 de euro, preț care, potrivit aceluiași act juridic, „a fost achitat până la data de astăzi”, a încheierii acestei promisiuni, recurentul din prezenta cauză primind integral acest preț de la cumpărătorul intimat, la data de 01.12.2019; împuternicirea din data de 31.08.2020, prin care recurentul îl împuternicea pe intimat să încheie, în numele și în reprezentarea mandantului, un contract de vânzare-cumpărare, în privința aceluiași teren, înscris în aceeași carte funciară nr. (...) Moșnița Nouă, teren în suprafață de 7.356 mp, vânzare ce se putea face și către intimat, pentru prețul de 147.120 de euro.

Cele două împuterniciri mai sus evocate au fost întocmite în biroul unui notar public german, în fața căruia recurentul a semnat respectivele împuterniciri; menționează, fiecare în parte, în mod expres, faptul că intimatul își poate vinde și sieși terenurile indicate, la prețuri clar menționate; poartă apostila aferentă Convenției de la Haga.

Din atașamentul celor două împuterniciri în baza cărora au fost încheiate cele două contracte, rezultă faptul că acestea au fost semnate de notar public H; au fost certificate de Președintele Tribunalului Județean Ansbach; li s-a aplicat un sigiliu de către o angajată din justiție.

Regimul formei celor două împuterniciri este guvernat de legea germană (lex fori), care este legea locului (lex loci) în care și a forului în fața căruia cele două împuterniciri au fost încheiate. Semnate fiind de un notar public, certificate fiind de președintele unei instanțe judecătorești și cu un sigiliu aplicat pe conținutul lor de către un angajat din justiție, cele două împuterniciri nu pot avea decât forma unui înscris autentic atât în sensul legii germane, cât și în sensul legii române, în condițiile în care, în confecționarea lor, a fost implicat un notar public, un magistrat și un angajat din justiție, iar fiecare dintre cele două împuterniciri a primit câte un număr și câte o dată certă.

Acțiunea reclamantului se bazează pe teza potrivit căreia cele două contracte autentice de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate (sau anulabile), recurentul neavând, nici în calea de atac a apelului, o convingere și o opțiune fermă în această privință, întrucât au fost încheiate în baza a două împuterniciri cărora le lipsește forma autentică și, prin urmare, ar fi fost astfel încălcată regula simetriei formelor, precum și cerința referitoare la forma autentică a actelor juridice civile încheiate în legătură cu circulația juridică a bunurilor imobile. Or, recurentul a omis să atace în acest dosar (sau în altul) cele două împuterniciri, deși regula pe care își întemeiază pretențiile este aceea potrivit căreia quod nulum est, nulum producit effectur, dacă și în măsura în care cele două împuterniciri în discuție îmbracă forma unor înscrisuri autentice, atunci acțiunea nu putea fi respinsă decât ca neîntemeiată, pentru că critica și, respectiv, premisa majoră pe care se bazează demersul judiciar obiect al cauzei de față nu subzistă.

Cele două promisiuni de vânzare-cumpărare despre care s-a discutat în prezenta cauză menționează, în mod expres, faptul că prețul aferent celor două vânzări proiectate a fost plătit de intimat și, respectiv, încasat de recurent, integral, la data întocmirii fiecărei promisiuni de vânzare-cumpărare. În privința acestui aspect și contrar celor alegate de recurent, în raporturile dintre părțile astăzi în litigiu, nu au fost încălcate dispozițiile legii civile care fac vorbire despre mandatarea celui împuternicit să facă o declarație expresă de primire a prețului, în numele, pe seama și în beneficiul celui care a dat împuternicirea, în condițiile în care, în cauza de față, prin cele două procuri criticate de recurent, intimatul a fost împuternicit să-și vândă inclusiv sieși, la câte un preț în mod expres convenit cu reclamantul. Nu trebuie uitată nici împrejurarea că, practic, inițial, părțile astăzi în litigiu au încheiat două promisiuni de vânzare-cumpărare din cuprinsul cărora rezultă cu claritate faptul că reclamantul a primit de la intimat prețul aferent celor două imobile, înțelegerea dintre cei astăzi litiganți fiind aceea ca intimatul care a avansat cele două prețuri recurentului să vândă inclusiv sieși (adică intimatului însuși) cele două imobile la prețuri în mod expres și explicit convenite. Este nerelevantă în prezenta cauză împrejurarea că cele două promisiuni de vânzare-cumpărare au fost încheiate anterior întocmirii celor două împuterniciri astăzi criticate de către recurent. Se mai impune a fi reținută și împrejurarea că, tehnic vorbind, recurentul a fost și este un fugar condamnat (calitate recunoscută prin însăși cererea de apel formulată) și că libertatea sa de mișcare a fost și este, în consecință, una extrem de redusă. În aceste condiții, recurentului îi era imposibil să se prezinte în fața unui notar român, în scopul încheierii cu intimatul a unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la cele două imobile. De aceea, același recurent a recurs la soluția împuternicirii intimatului, care i-a înmânat prețurile aferente celor două imobile la data întocmirii celor două promisiuni, din bani pe care intimatul i-a dobândit în urma și prin desfășurarea unor activități economice pe teritoriul german (potrivit dovezilor scrise atașate depuse la dosarul cauzei). Recurentul de astăzi avea nevoie de acești bani din pricina situației în care se găsea și pentru