ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 561/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 6 aprilie 2022 sub nr. x/30/2021, reclamanții A, B, C și reclamanții-intervenienți D, E și F, în contradictoriu cu pârâtul G (fost H), au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună, în principal: constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de I (decedat la data de 6 martie 2021), în calitate de vânzător și pârâtul J, în calitate de cumpărător, autentificat prin încheierea cu nr. 2378 din data de 24 iulie 2018, dată de Societatea Profesională Notarială „K”, respectiv de notarul public L; constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de I (decedat la data de 6 martie 2021), în calitate de vânzător și pârâtul J, în calitate de cumpărător, autentificat prin încheierea cu nr. 3780 din data de 21 decembrie 2018, dată de Societatea Profesională Notarială „K”, respectiv de notarul public L; repunerea părților celor două contracte mai sus individualizate în situația anterioară încheierii acestora.

În subsidiar, au solicitat să se constate că actul juridic civil reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat de I (decedat la data de 6 martie 2021), în calitate de vânzător și pârâtul J, în calitate de cumpărător, autentificat prin încheierea cu nr. 2378 din data de 24 iulie 2018, dată de Societatea Profesională Notarială „K”, respectiv de notarul public L, este o donație deghizată într-un contract de vânzare-cumpărare; să se constate că actul juridic civil reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat de I (decedat la data de 6 martie 2021), în calitate de vânzător și pârâtul J, în calitate de cumpărător, autentificat prin încheierea cu nr. 3780 din data de 21 decembrie 2018, dată de Societatea Profesională Notarială „K”, respectiv de notarul public L, este o donație deghizată într-un contract de vânzare-cumpărare; să fie obligat pârâtul la raportul celor două donații deghizate în cele două Contracte de vânzare-cumpărare autentificate prin încheierile cu nr. 2378 din data de 24 iulie 2018 și cu nr. 3780 din data de 21 decembrie 2018, cu consecința readucerii bunurilor obiect al celor două contracte de vânzare-cumpărare, în natură, în masa succesorală rămasă după defunctul I.

Prin încheierea de ședință din data de 13 mai 2022, tribunalul a admis în principiu cererea de intervenție formulată de către pârâtul G prin întâmpinare și a dispus introducerea în cauză în calitate de reclamanți a numiților D (soția supraviețuitoare a vânzătorului), E și F (copiii fiului predecedat al vânzătorului, M), ultimii doi, minori, asistați de N.

Prin sentința civilă nr. 1226 din data de 26 octombrie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/30/2021, Tribunalul Timiș a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A, B și C și de reclamanții-intervenienți D, E și F (ultimii doi asistați de N), împotriva pârâtului G.

Prin decizia civilă nr. 160 din data de 14 iunie 2024, Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă a respins apelul formulat de reclamantul A, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B și C, intimatul-pârât G și intimații-intervenienții D, E și F, ultimii doi reprezentați legal de mama N, împotriva sentinței civile nr. 1226 din dat de 26 octombrie 2022 pronunțate de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/30/2021, ca nefondat. A respins cererea de intervenție accesorie în favoarea apelantului-reclamant formulată (în apel) de intervenienții O și P. A respins cererea apelantului-reclamant cu obiect cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 160 din data de 14 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă a declarat recurs reclamantul A.

Invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința rejudecării cauzei, precum și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată, în baza art. 453 C. proc. civ., în măsura în care va face dovada acestora până cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

- Sub un prim aspect, recurentul a arătat că instanța de apel a reținut în mod eronat caracterul contradictoriu al celor două capete de cerere formulate în mod alternativ, ambele fiind cereri principale iar nu aflate în raport de subsidiaritate una față de cealaltă, și că, în ciuda acestei calificări, nu a dispus disjungerea lor, ceea ce a condus la adoptarea unei soluții comune de respingere a două probleme juridice contradictorii, or, din punct de vedere logic, fără a mai proceda la analiza temeiniciei celor două instituții juridice (a nulității, pe de o parte și a simulației prin deghizare, pe de altă parte), adoptarea unei soluții negative privind primul petit nu implică adoptarea unei soluții similare și în privința celui de-al doilea petit principal, tocmai din cauza caracterului opus, din punct de vedere juridic, al celor două instituții pe care instanța îl reține în mod eronat.

Recurentul-reclamant pretinde că analiza celor două petite nu vizează în principal realitatea contractelor, ci identificarea și sancționarea scopului urmărit, a mobilului, a cauzei actelor juridice, care, în situația petitului vizând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, are caracter ilicit, imoral sau chiar fals, iar în ceea ce privește donația deghizată în vânzare, urmărește tot un mobil ilicit, imoral, și anume insolvabilitatea defunctului prin scoaterea din patrimoniului acestuia a bunurilor, fără echivalent în bani sau cu un echivalent în bani în cuantum derizoriu în raport cu valoarea bunurilor.

Astfel, în situația în care simulația contractelor de vânzare-cumpărare ar putea fi acceptată, acest aspect nu ar exclude analiza unei cauze ilicite, imorale sau false chiar a contractelor de donație a căror simulare s-a constatat, pe cale separată, cu posibila desființare ulterioară și a acestor acte.

Tribunalul nu a fost învestit să realizeze o analiză comparativă între două instituții juridice distincte, motiv pentru care recurentul consideră că a fost încălcat principiul disponibilității părților, nefiind impusă o ierarhie de analizare a petitelor de către părțile litigiului, instanța având libertatea de a prioritiza instituțiile supuse analizei.

Cu toate acestea, tribunalul nu a separat cele două instituții juridice, ci a analizat în comun aspectele deduse judecății, fără a stabili în mod corect cărui petit se subsumează analiza efectuată.

Astfel, în privința prețului, constatând că în cererea de chemare în judecată nu s-a susținut neplata acestuia ci s-au formulat doar susțineri referitoare la cuantumul lui și la modalitatea de plată, în timp ce, în apel, au fost formulate critici și au fost evidențiate circumstanțe prin care se tinde la a se dovedi că pârâtul nu dispunea de mijloacele financiare necesare achitării prețului, instanța a concluzionat că, de fapt, se critică neplata prețului și caracterul fictiv al clauzelor contractuale prin care vânzătorul declară că a încasat prețul, apreciind în mod eronat că aceste critici sunt de natură a sprijini doar acțiunea formulată în subsidiar, întrucât, admițând caracterul simulat al actului public, nu mai este admisibilă constatarea caracterului ilicit și imoral.

Or, pare că instanța de apel nu a înțeles ce a fost chemată să soluționeze.

- Sub un alt aspect, recurentul susține că în mod greșit instanța devolutivă a considerat că, în apel, s-a dorit schimbarea limitelor învestirii fixate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, reținând că prin motivele de apel s-a invocat că scopul încheierii contractelor a fost și acela de a evita indisponibilizarea și executarea silită a apartamentelor, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată se invocase drept cauză ilicită și imorală doar intenția de scoatere a imobilelor din patrimoniul succesoral cu eludarea dispozițiilor legale din materia succesiunii legale și fraudarea intereselor reclamanților în drepturile lor succesorale după defunctul I, instanța de apel a reținut că au fost încălcate dispozițiile prohibitive ale art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., ce nu permit schimbarea cadrului procesual reținut în primă instanță, în raport cu care a fost efectuată cercetarea judecătorească.

Or, în opinia recurentului, prin aceste aprecieri, instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., întrucât demersul de a analiza și de a pune în dezbaterea părților și alte aspecte decât cele menționate în cererea de chemare în judecată nu echivalează cu formularea unor cereri noi în apel sau cu schimbarea cadrului procesual stabilit de instanță, ci reprezintă o obligație a judecătorului de a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii.

Astfel, instanța de apel a reținut în mod eronat că ar fi fost invocate două modalități diferite de simulare a actului juridic, nemotivând care sunt acelea și nici din ce rațiuni ar antrena consecințe juridice distincte, care ar fi acele consecințe și de ce cercetarea judecătorească ar fi diferită.

În opinia recurentului, refuzul instanței de apel de a analiza și aspectele de fapt referitoare la scopul încheierii contractelor, anume, acela de a evita și indisponibilizarea și executarea silită a apartamentelor echivalează cu o veritabilă denegare de dreptate, în sensul art. 5 alin. (1) C. proc. civ.

- Recurentul pretinde, totodată, că în mod eronat instanța de apel a reținut că în apel au fost formulate critici și au fost evidențiate circumstanțe noi prin care se tinde la a se dovedi că pârâtul nu ar fi dispus de mijloacele financiare pentru achitarea prețului și că plata ar fi fost doar mimată (ceea ce echivalează cu neplata prețului și cu caracterul fictiv al clauzelor contractuale prin care vânzătorul declara că a încasat prețul și arată modalitatea concretă în care plățile au fost făcute, inclusiv transfer bancar), susținând că aprecierea instanței în sensul că mecanismul de fraudare indicat poate fi luat în considerare doar în vederea aprecierii interesului încalcă prevederile procedurale anterior menționate întrucât mecanismul de fraudare indicat de intervenienți intră pe cale incidentală în obiectul și respectiv în limitele procesului, astfel cum acestea au fost modificate în mod legal prin încuviințarea cererii de intervenție accesorie.

Dezvoltând aceste critici, recurentul susține că instanța devolutivă a confundat cu extinderea cadrului procesual, administrarea probatoriul solicitat în susținerea cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție accesorie, probatoriu pe care avea posibilitatea de a-1 cenzura în măsura în care considera că nu este util cauzei, omițând, în același timp, faptul că, odată declarată admisibilă cererea de intervenție accesorie, intervenientul devine parte în proces potrivit dispozițiilor art. 65 alin. (1) C. proc. civ., iar, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, inclusiv ale intervenientului

În acest sens, a arătat că susținerile pe care le-a făcut în apel cu privire la un alt contract de vânzare-cumpărare încheiat de defunct în anul 2018, pentru care plata prețului de 40.000 euro s-a făcut în anul 2014, în numerar, și în legătură cu care a invocat neplata prețului și caracterul fals al contractului și al procurii date mandatarului, precum și susținerile referitoare la împrumutul bancar în sumă de 25.000 euro contractat de defunct și garantat cu un alt imobil, au avut scopul de a evidenția, doar, un modus operandi ce a caracterizat, practic, toate actele încheiate de defunct și reclamant în scopul scoaterii bunurilor din masa succesorală.

În egală măsură, recurentul consideră că susținerea formulată în apel, invocată și de intervenienți în cuprinsul cererii de intervenție accesorie, în sensul că scopul încheierii contractelor a fost și acela de a evita indisponibilizarea și executarea silită a apartamentelor, nu a fost de natură a schimba limitele învestirii fixate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, chiar dacă prin aceasta s-a invocat, drept cauză ilicită și imorală a contractelor, doar intenția de scoatere a imobilelor din patrimoniul succesoral, cu eludarea dispozițiilor legale din materia succesiunii legale și fraudarea intereselor reclamaților, iar din perspectiva mecanismului simulației, s-a învederat deghizarea unor donații în vânzări-cumpărări și nu simularea cu totul a realității, în sensul că, în fapt, nu a avut loc un transfer patrimonial, acesta operând doar în mod scriptic, în actul public.

Deși este adevărat că există diferențe între cele două mecanisme de fraudare, recurentul consideră că atât timp cât în cauză a fost invocată nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare, aceasta trebuia analizată din perspectiva evocată in extenso în calea de atac.

Pe de altă parte, câtă vreme cererea de intervenție accesorie a fost formulată în apel, intervenienții erau îndreptățiți să invoce menționatul mecanism de fraudare, pentru a justifica propriul interes.

În aceste condiții, el intră pe cale incidentală în obiectul și, respectiv, în limitele procesului, astfel cum acestea au fost în mod legal modificate prin cererea de intervenție. Această posibilitate este conferită expres de dispozițiile art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ., potrivit cărora părțile se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare și care nu modifică calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Or, instanța nu a motivat în concret prin ce s-ar modifica fie obiectul, fie cauza sau calitatea părților sau dacă apreciază că se realizează cereri noi în apel prin supunerea analizei a mecanismului de fraudare a înțelegerii părților, prin prisma celor două petite principale deduse judecății.

- Recurentul consideră că, în aceleași limite procedurale, se impunea analizarea de către instanța de apel și a stării de analfabetism a defunctului, invocată prin motivele de apel și prin cererea de intervenție.

Însă, instanța a făcut o analiză pe care nu a pus-o în discuția părților, din punct de vedere al relevanței, invocând, totodată, motive străine de natura cauzei, respectiv, faptul că anterior defunctul mai încheiase acte juridice, că notarul le pusese în vedere părților să declare un preț real și dacă sunt de acord cu toate clauzele și că, prin analizarea situației analfabetismului, respectiv, analizarea prețului nereal declarat, s-ar tinde la analizarea erorii sau a unui alt viciu de consimțământ, deși se tinde doar la răsturnarea declarațiilor părților din cele două contracte cu privire la primirea și plata prețului la datele și în cuantumul indicat, precum și cu privire la semnificația reală a tranzacțiilor, deghizate sub formă de preț al vânzării.

În consecință, recurentul-reclamant apreciază că limitele devoluțiunii nu au fost stabilite în mod legal de către curtea de apel, ci cu încălcarea normelor procedurale, ceea ce atrage sancțiunea nulității, întrucât prin nerespectarea acestora se încalcă, pe de o parte, dreptul de dispoziție al părților, principiul contradictorialității, precum și dreptul la apărare, prin nereținerea incidenței art. 270 alin. (2) C. proc. civ.

- Cu referire la fondul litigiului, după ce a redat pe larg considerentele reținute de instanța de apel în fundamentarea concluziei potrivit căreia, în cauză, nu s-a dovedit că, prin încheierea contractelor a căror nulitate absolută se solicită a se constata, părțile contractante au urmărit un scop mediat ilicit sau imoral, recurentul a susținut că, în realitate, probele administrate sunt apte a dovedi contrariul, făcând trimitere explicită la declarația martorului audiat la cererea sa, în raport cu care a solicitat să se constate că, din perspectivă legală, nu importă scopul concret urmărit, fiind, deci, irelevant că nu a fost urmărită fraudarea intereselor moștenitorilor rezervatari, ci faptul că rămâne posibilă deghizarea unor donații sub forma aparentă a unor vânzări.

Simularea chiar totală a realității este și ea aptă să conducă la anularea actului atacat, intenția de a gratifica pe donatar (animus donandi) fiind dovedită în cauză, în măsura în care nu ar fi incidentă cauza de nulitate absolută privind cauza ilicită și imorală.

In ceea ce privește susținerea referitoare la neplata prețului (de natură a susține caracterul deghizat al contractelor), recurentul a arătat că trebuie observată eludarea legii fiscale privind obligația de plată a acestor sume prin transfer bancar și că imposibilitatea dovedirii de către el a faptei negative constând în neplata prețului conduce la ideea că doar pârâtul putea dovedi contrariul, respectiv acțiunea pozitivă de achitare a prețului.

Totodată, recurentul susține că este vădit eronată teza reținută de prima instanță în sensul că defunctul avea datorii pe care le-a plătit pârâtul și că părțile au convenit o compensare între creanțele reciproce, întrucât o astfel de ipoteză trebuia transpusă chiar prin actul notarial. În egală măsură, contrar celor reținute de instanța de apel, recurentul susține că pârâtul nu dispunea de resurse financiare în perioada în care se presupune că a plătit prețul imobilelor ce au făcut obiectul tranzacțiilor, contractele de vânzare-cumpărare a unor autovehicule, depuse în apel, fiind false și produse pro-causa.

Referitor la prețul vânzărilor, recurentul a susținut că, în raport cu dispozițiile art. 1665 alin. (2) și cele ale art. 1238 alin. (1) C. civ., prețul derizoriu echivalează cu lipsa cauzei, sancțiunea aplicabilă fiind nulitatea relativă, or, în cauză s-a solicitat constatarea nulității contractelor.

In ceea ce privește buna-credință, invocând dispozițiile art. 969 C. civ., recurentul a arătat că părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligație, or, în cauză prin modul în care a înțeles să-și aroge drepturi ce nu i-au fost recunoscute sau transmise în mod definitiv de defunct, profitând de starea acestuia de nevoie și însușindu-și părți importante din patrimoniul său, pârâtul a încălcat acest principiu primordial.

- În dezvoltarea criticilor aduse modului de soluționare a fondului pretențiilor deduse judecății, recurentul a precizat, cu privire la cauza actului juridic, că în mod greșit prima instanță a reținut că nu s-a dovedit că cele două părți au urmărit altceva decât, pentru vânzător – obținerea de lichidități, iar pentru cumpărător – procurarea dreptului de proprietate asupra imobilelor, întrucât aceste chestiuni nu se circumscriu cauzei actului juridic, ci obiectului acestuia, cauza fiind mobilul pentru care operațiunea juridică s-a realizat.

Recurentul a arătat că tribunalul a fost chemat să judece asupra cauzei ilicite și imorale, însă nu a intrat pe fondul cererii, analizând contractul doar din perspectiva realizării obiectului contractului, respectiv, al transferului proprietății și al primirii prețului.

Însă, cauza ilicită constă în intenția vânzătorului de a scoate din patrimoniul său unele bunuri (imobile apartamente, garaje și magazii) cu scopul de a nu fi urmărite silit (caz în care valoarea acestora s-ar fi putut reduce), iar nu stingerea unor datorii, pârâtul nefăcând nici măcar dovada faptului că defunctul ar fi avut astfel de datorii. Dacă dovada achitării datoriilor s-ar fi realizat de către intimatul-pârât s-ar fi putut confirma și realitatea plății prețului, în sensul că banii au fost luați de la cumpărător și dați către creditori.

Însă, în opinia sa, existența datoriilor este un aspect care nu este echivalent cu stingerea lor, iar scopul vânzării, așa cum 1-a învederat intimatul-pârât, nu a fost obținerea de lichidități pentru stingerea datoriilor, ci atingerea stării de insolvabilitate aparentă pentru defunct.

Recurentul a făcut trimiteri vaste la situația de fapt și la probatoriul administrat, precum și la modul în care acestea au fost analizate și a susținut că, fără a fi învestită în acest sens, instanța de apel a analizat extra petita, apreciind că nu se poate reține deghizarea unor donații sub forma unei vânzări, întrucât nu există intenția de gratificare.

Obiectul acțiunii nu vizează eficacitatea contractelor de donație sau valabilitatea acestora, ci doar caracterul deghizat al vânzării în donație și nici nu a fost supusă analizei simularea totală a realității, astfel că instanța a depășit cadrul procesual cu care a fost învestită, încălcare subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a menționat că, pentru a aduce în atenția curții de apel contextul în care cele două contracte de vânzare-cumpărare s-au încheiat, a arătat problemele cu care atât intimatul-pârât, cât și defunctul s-au confruntat în perioada 2014 - 2015, dar și ulterior acestei perioade, de natură a crea pentru ambii un cadru legal propice încheierii de acte juridice din rațiuni cel puțin imorale, dacă nu chiar ilicite – problemele de natură penală, civilă, despăgubirile la care aceștia au fost obligați, cauțiunea plătită de defunct pentru intimatul-pârât, toate acestea demonstrând complexitatea cauzei încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, complexitate care nu a fost avută în vedere în analiză, nici în primă instanță și nici în apel, deși toate aceste aspecte de fapt și de drept fuseseră arătate.

Cauza actului juridic trebuia apreciată în raport de factorul timp, așa cum s-a învederat prin cererea de apel la pag. 5, dar și prin raportare la analiza elementelor contractului de vânzare-cumpărare, în integralitatea lor, ca urmare a sesizării instanței cu o cerere de constatare a nulității acestor contracte pentru cauză falsă sau ilicită; or, cauza nu se poate aprecia decât în concurs cu momentul intervenirii acordului de voințe dintre părți, care, în cazul contractului de vânzare-cumpărare imobile, nu poate fi altul decât momentul încheierii contractului în formă autentică, cerința formei autentice fiind cea care impune ca și acordul de voințe să aibă loc la data autentificării, în lipsa unei alte convenții.

A subliniat că, în speță, nu a existat vreo promisiune de vânzare-cumpărare care să fie anterioară momentului încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare și care să justifice realizarea acordului de voințe cu 4 ani înaintea încheierii, în mod valabil, a contractelor de vânzare-cumpărare.

Identificarea momentului la care a intervenit acordul de voințe este determinantă pentru stabilirea cauzei actelor de vânzare-cumpărare, dar și pentru stabilirea momentului la care plata prețului trebuia realizată, iar acest moment nu avea cum să fie anterior celui în care contractele s-au încheiat în formă autentică.

A apreciat că pârâtul, în întâmpinarea sa, a indus în eroare instanța prin interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor aplicabile în materie de plată a prețului, mai cu seamă a celor ale art. 1496 alin. (1) C. civ.

- Cu privire la momentul în raport de care se stabilește cauza actului juridic, a considerat că instanța nu putea să ignore perioada mare de 4 ani care, în lipsa unui act autentic care să consfințească acordul de voințe realizat, așa cum se susține de către pârât, încă din perioada 2014 - 2015, este foarte posibil să fi suferit modificări în elementul său intelectiv, respectiv causa remota.

În opinia recurentului-reclamant, din circumstanțele speței rezultă ipoteza simulației dar și a cauzei ilicite și imorale urmărite la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, pentru că altfel ce interes ar fi avut vânzătorul care nu putea fi constrâns la vânzare să transmită proprietatea a 3 imobile apartamente, garaje și magazii la prețuri subevaluate și să-și diminueze patrimoniul până la zero, atât prin utilizarea sumelor primite cu titlu de preț pentru achitarea datoriilor, dar și prin transferul tuturor bunurilor imobile din proprietatea sa la prețuri subevaluate.

Recurentul-reclamant a afirmat că aspectele neanalizate de către instanța de apel erau deosebit de relevante în vederea determinării caracterului imoral sau ilicit al cauzei actului juridic.

A subliniat că instanța de apel s-a îndepărtat de la aspectele a căror lămurire era chemată să o realizeze și, fără a analiza dacă este incidentă sau nu o cauză ilicită sau imorală, a apreciat că acest aspect este dificil de decelat în raport cu libertatea de dispoziție a titularului unui patrimoniu de, îmbrățișând, astfel, doar ipoteza avansată de către intimatul-pârât, fără a analiza și probatoriul său.

Recurentul-reclamant a susținut că instanța era datoare să pună în balanță principiul libertății de dispoziție a titularului unui patrimoniul, cu cel al nefraudării intereselor terților/creditorilor și al bunei-credințe, ambele principii cu forță superioară principiului libertății de dispoziție.

A mai arătat și că, în speță, s-a dovedit că scoaterea din patrimoniul defunctului s-a realizat cu scopul ca imobilele să nu se mai regăsească în masa patrimonială, fiind fără relevanță dacă prin acest demers au fost fraudate doar interesele succesorilor sau și al altor creditori care ar fi procedat la urmărirea bunurilor ce s-ar fi găsit în patrimoniul defunctului după moartea acestuia, așa cum s-a reținut prin sentințele civile propuse ca probe în apel.

Ca atare, susținând că nu există o motivare prin care instanța să precizeze pentru ce rațiuni a îndepărtat apărările și susținerile sale și le-a îmbrățișat doar pe cele ale intimatului-pârât, recurentul apreciază că au fost încălcate normele procedurale prevăzute de art. 425 C. proc. civ., fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- Revenind la obiectul actului juridic, constând în transferul dreptului de proprietate pentru cumpărător, a susținut că scopul imediat și cel mediat pentru cumpărător nu a constat în intrarea în patrimoniul acestuia a dreptului de proprietate, cu toate atributele sale, în contextul în care posesia nu a fost niciodată transferată, până la data decesului, iar proprietarul neposesor nu a formulat o acțiunea în revendicare, tocmai pentru a nu se afla despre aceste vânzări.

De asemenea, a susținut că, neluând în considerare starea de sănătate precară a defunctului din ultima perioadă a vieții și raportându-se doar la vârsta vânzătorului la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, instanța a scos din context încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare, iar contextul era relevant tocmai pentru stabilirea cauzei actului juridic.

A subliniat recurentul-reclamant că, apreciind trunchiat situația de fapt, doar în favoarea intimatului-pârât și fără a arăta motivele pentru care a înlăturat susținerile sale, instanța a fost părtinitoare și a încălcat prevederile art. 6 C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu privire la dreptul părților de a li se judeca cauza de un judecător imparțial și echidistant, critică ce se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a arătat și că, potrivit înscrisurilor ce vor fi administrate în recurs ca probe noi, defunctul preluase datorii ale intimatului-pârât și nu avea o datorie la acesta (decizia de impunere nr. 1161379 din data de 4 decembrie 2023).

Totodată, a pretins că instanța nu a analizat cererea de apel în raport de cererea de chemare în judecată în care s-a arătat că defunctul a plătit cauțiunea pentru pârât, de 25.000 euro, banii provenind dintr-un împrumut.

A subliniat că aspectul compensației legale nu a fost invocat nici prin apel și nici de către partea adversă, astfel că, fără a pune în dezbaterea părților, cu încălcarea art. 9 și 14 C. proc. civ., instanța a reținut că intimatul-pârât a achitat un împrumut al tatălui, însă tatăl contractase acel împrumut pentru plata cauțiunii pentru fiul său, astfel că nu se poate reține o datorie a tatălui către fiul său pentru a opera o compensație legală.

Față de cele anterior arătate, a susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

- De asemenea, cu privire la critica din apel, potrivit căreia intimatul-pârât nu dispunea de resurse financiare în perioada analizată, a precizat că instanța de apel a apreciat că acesta nu subzistă, având în vedere contractele de vânzare-cumpărare autovehicule depuse în apel, la prețuri semnificative, de natură a justifica sumele achitate în contractele în litigiu și care se coroborează cu răspunsul la interogatoriu al intimatului-pârât, potrivit căruia cauțiunea de 25.000 euro a fost achitată de tatăl său, însă din banii săi, la care nu avea acces în situația dată.

Ce nu reține, însă, instanța este tocmai faptul că sumele proveneau din vânzarea unor autoturisme furate, fiind și confiscate, astfel că motivul pentru care intimatul-pârât nu dispunea de bani nu era acela că sumele erau indisponibilizate, ci că banii proveneau din vânzarea unor autoturisme furate, fiind și confiscați ulterior.

Recurentul-reclamant a susținut că atitudinea instanței în raport cu probele solicitate și administrate la cererea părților a fost una părtinitoare, instanța admițând proba cu mărturisirea, contrar dispozițiilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ., împrejurare ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Raportat la toate aceste aspecte, a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Intimații-intervenienți O și P au depus întâmpinare, prin care au arătat că înțeleg să susțină poziția procesuală a recurentului-reclamant și au solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, cu consecința rejudecări cauzei.

Totodată, au susținut că nu se poate solicita obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată, întrucât doar au sprijinit apărarea uneia dintre părți și nu au invocat o pretenție proprie în cauză.

Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

Intimatul-pârât G (fost H) a depus concluzii scrise, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

II.1. Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, argumentată de intimatul pârât prin prisma neîncadrării criticilor formulate de recurentul reclamant în cazurile de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Este real că recurentul nu a făcut o sistematizare riguroasă a criticilor pe care le-a dezvoltat subsecvent indicării motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prezentându-le într-o manieră imprecisă și uneori improprie, amestecând mai multe ipoteze distincte și fără a prezenta întotdeauna un raționament juridic apt a demonstra nelegalitatea deciziei atacate.

Însă, o atare modalitate de concepere a cererii motivate de recurs nu este de natură a conduce, prin ea însăși, la aplicarea sancțiunii nulității acestei căi de atac pentru că, dintr-o interpretare per a contrario a prevederilor art. 489 alin. (2) din Codul procedură civilă, conform căruia ,,Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488”, reiese obligația instanței de a verifica dacă și în ce măsura motivele expuse de parte, în susținerea recursului, sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare pe care legea de procedură le conține.

Or, din analiza conținutului motivelor de recurs expuse de recurentul reclamant, Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul lor se regăsesc și susțineri de ordin factual, ce tind către o reapreciere a probatoriului și, pe acest temei, către o recalificare juridică a actelor și faptelor litigioase, chestiuni care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurentul reproșează instanței de apel, între altele, calificarea juridică greșită a cererilor deduse judecății, stabilirea eronată a limitelor devoluțiunii și, implicit, încălcarea prevederilor art. 478 alin. (1), 2 și 3 precum și ale art. 22 C. proc. civ., analiza formală și incompletă a motivelor de apel, faptul că unele dintre apărările susținute de parte nu au fost deloc analizate, aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză precum și a unor prevederi legale procedurale, or, asemenea critici sunt, în mod incontestabil, unele care privesc aspecte de nelegalitate a judecății din apel, cu atât mai mult cu cât că se invocă abateri ale instanței de la obligația imperativă de a soluționa cauza cu respectarea principiului disponibilității și a dreptului la apărare.

Din perspectiva cazurilor de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile relative la aspectele menționate anterior pot fi formal încadrate în motivele reglementate la pct. 5, 6 și 8 ale art. 488 alin. (1), indicate, de altfel, și în memoriul de recurs.

În aceste circumstanțe, având în vedere că, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi de un act de procedură nul în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., ci de un act de sesizare apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de pârâți, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul reclamant, prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

O primă categorie de critici vizează calificarea juridică dată de instanța de apel celor două capete de cerere formulate prin acțiunea dedusă judecății și modalitatea în care acestea au fost analizate, recurentul susținând că în mod greșit a fost reținut caracterul contradictoriu al celor două petite, câtă vreme analiza lor presupunea identificarea și sancționarea scopului urmărit la încheierea contractelor, neavând legătură cu realitatea acestora.

Pe de altă parte, recurentul susține că, reținând această calificare, instanța devolutivă ar fi trebuit să dispună disjungerea celor două capete de cerere, ambele fiind principale iar nu aflate în raport de subsidiaritate unul față de celălalt, or, acestea au fost analizate în comun, fără a se stabili în concret cărui petit se subsumează analiza făcută, ceea ce a condus la adoptarea unei soluții comune de respingere a ambelor cereri deși, dat fiind caracterul opus al celor două instituții juridice, nulitatea absolută și simulația prin deghizare, o soluție negativă cu privire la primul petit nu implica în mod necesar adoptarea unei soluții similare și în privința celui de-al doilea petit.

Câtă vreme instanța nu a fost chemată să realizeze o analiză comparativă a celor două instituții, recurentul consideră că, procedând în această manieră, aceasta nu a înțeles cu ce a fost învestită și a încălcat principiul disponibilității părților, prin cererea de chemare în judecată nefiind stabilită o ierarhie a celor două petite.

Criticile astfel formulate urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât pun în discuție încălcarea de către instanța de apel a unor principii și reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurentul susținând, în esență, că cererile deduse judecății nu au primit calificarea juridică corespunzătoare, că obiectul pretențiilor nu a fost corect stabilit și că, astfel, instanța a încălcat limitele învestirii stabilite prin cererea de chemare în judecată, încălcându-și totodată, obligațiile ce îi reveneau în virtutea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., referitoare la rolul activ al judecătorului.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților iar, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. În același sens, art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Prin urmare, în raport cu aceste dispoziții legale, instanța este ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în sensul că ea trebuie să hotărască asupra a tot ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății și în raport de persoanele care figurează ca părți în proces.

Obiectul acțiunii este ceea ce reclamantul solicită prin cererea adresată instanței, pretenția concretă dedusă judecății, iar cauza acțiunii, înțeleasă ca fundament juridic al pretențiilor, reprezintă, alături de împrejurările de fapt, elementele generatoare ale demersului judiciar. Prin urmare, alături de părți, obiectul și cauza cererii de chemare în judecată sunt elementele ce stabilesc cadrul procesual și limitele obiective ale învestirii instanței.

În speță, contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat pretențiile deduse judecății potrivit calificării juridice pe care însăși partea le-a dat-o prin cererea de chemare în judecată, aceasta reținând în mod explicit că prin acțiunea adresată Tribunalului Timiș, reclamanții au învestit instanța de judecată cu soluționarea a două capete de cerere distincte, solicitând, în principal, constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare perfectate de autorul lor și al pârâtului, cu privire la imobilele în litigiu, și, în subsidiar, caracterul simulat (sub forma deghizării) al contractelor respective.

Aprecierea instanței de apel cu privire la ,,caracterul contradictoriu” al celor două capete de cerere, dedus din împrejurarea că invocarea nulității absolute are ca premisă realitatea contractului, respectiv, absența vreunei înțelegeri oculte, secrete care să fi fost deghizată prin actele publice, în timp ce simulația are la bază o construcție juridică în sens invers, anume că părțile au intenționat, în realitate și în mod ascuns, pentru a eluda interesele rezervatarilor, să încheie donații pe care le-au deghizat în vânzări-cumpărări, deși improprie, a avut doar rolul de a pune în evidență, o dată în plus, distinctivitatea celor două solicitări din perspectiva ipotezelor diferite invocate de reclamanți cu privire la prețul vânzărilor (caracterul neserios, derizoriu al prețului plătit, pentru capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității, respectiv, neplata prețului, implicit, caracterul nereal al acestuia, pentru capătul de cerere subsidiar).

Din niciun considerent al deciziei recurate nu rezultă, însă, că instanța devolutivă s-ar fi îndepărtat de la obiectul concret al pretențiilor deduse judecății în analiza pe care a făcut-o sau că argumentele ce au stat la baza adoptării soluției ar fi contradictorii.

Dimpotrivă, din cuprinsul deciziei rezultă că, după ce a stabilit în mod clar limitele devoluțiunii, în contextul în care constatase că prin cererea de apel reclamanții aduseseră în discuție aspecte factuale noi, diferite de cele indicate inițial în cererea de chemare în judecată pentru a justifica pretențiile formulate, instanța de apel a procedat la analiza punctuală a fiecărei chestiuni relevante invocate, cu privire la cauza ilicită și imorală a actelor juridice contestate și la prețul vânzării, din perspectiva ambelor instituții juridice invocate drept cauză a acțiunii deduse judecății, încercând să stabilească, pe baza probatoriului administrat, care a fost scopul urmărit de părți la încheierea contractelor și dacă au fost sau nu remise sumele de bani menționate drept preț al vânzărilor. Câtă vreme reclamanții înșiși au invocat două ipoteze diferite cu privire la plata prețului, instanța de apel a analizat susținerile acestora și probatoriul administrat, ținând cont de specificul fiecăreia dintre cele două acțiuni – în constatarea nulității absolute, respectiv, în constatarea simulației – soluționând litigiul în limitele învestirii, așa cum au fost stabilite de reclamanți prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de apel.

În aceste circumstanțe, nu se poate pretinde că analiza comparativă a celor două capete de cerere ar încălca principiul disponibilității.

Este lipsită de temei susținerea potrivit căreia, urmare constatării caracterului contradictoriu al celor două capete de cerere, instanța ar fi trebuit să le disjungă, întrucât o astfel de măsură nu poate fi dispusă decât în condițiile în care, potrivit art. 139 alin. (5) C. proc. civ., se constată că numai una dintre cereri este în stare de judecată iar judecata reunită ar întârzia soluționarea celei aflate în stare de judecată. Or, în mod evident, în cauză, o astfel de ipoteză nu a existat, strânsa legătură existentă între cele două solicitări adresate instanței de judecată, dedusă din complexul faptic identic invocat în justificarea acestora, din împrejurarea că vizau aceleași acte de vânzare cumpărare și din modalitatea în care reclamanții au înțeles să se adreseze instanței de judecată, prin formularea unei cereri unice, cu două capete de cerere aflate în raport de subsidiaritate, impunând judecarea lor împreună.

Cu referire la raportul de subsidiaritate în care se află cele două capete de cerere formulate, Înalta Curte constată că reclamanții înșiși au menționat în cuprinsul cererii de chemare în judecată expresia „în subsidiar”, alăturat solicitării având ca obiect constatarea caracterului simulat al contractelor de vânzare-cumpărare, astfel că, respectând întocmai principiul disponibilității, instanța de apel a analizat solicitările reclamanților în ordinea impusă de această calificare.

Prevederile Codului procedură civilă nu conțin nicio referire la cererile subsidiare, în capitolul intitulat „Acțiunea civilă”, în care sunt identificate și definite de către legiuitor cererile în justiție.

Absența unei consacrări legislative a cererilor subsidiare relevă faptul că menționarea de către parte a caracterului subsidiar al unei cereri nu produce alt efect decât acela de a indica ordinea în care pretențiile trebuie soluționate.

O cerere subsidiară este, în mod evident, o cerere de sine-stătătoare, fiind echivalentul celei la care se raportează, din punctul de vedere al realizării dreptului pe care pretențiile se întemeiază, caracterul subsidiar relevând doar opțiunea titularului cererilor pentru soluționarea cu precădere a uneia dintre ele.

Or, cererea de constatare a caracterului simulat al contractelor de vânzare-cumpărare a fost formulată de reclamanți ca o alternativă la cererea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor, fiind o cerere autonomă, iar instanța de apel a analizat ambele solicitări, în ordinea indicată de reclamant și prin raportare la aspectele esențiale invocate, referitoare la cauza contractelor și la preț, soluția adoptată cu privire la fiecare dintre acestea fiind consecința constatării caracterului neîntemeiat al susținerilor ce le-au fundamentat, astfel că nici din această perspectivă nu i se poate imputa instanței de apel încălcarea principiului disponibilității și nerespectarea limitelor învestirii stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Printr-o altă categorie de critici, recurentul susține că în mod greșit instanța devolutivă a considerat că, în apel, s-a dorit schimbarea limitelor învestirii fixate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată și că, astfel, au fost încălcate dispozițiile prohibitive ale art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

În opinia recurentului, prin aceste aprecieri, instanța devolutivă a încălcat prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. întrucât demersul de a analiza și de a pune în dezbaterea părților și alte aspecte decât cele menționate în cererea de chemare în judecată reprezintă o obligație a judecătorului de a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, iar refuzul de a analiza aspectele noi invocate prin cererea de apel echivalează cu o veritabilă denegare de dreptate, în sensul art. 5 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, recurentul susține că dispozițiile art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ. conferă în mod expres părților posibilitatea de a se folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare și care nu modifică calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, or, instanța de apel nu a motivat în concret prin ce s-ar modifica fie obiectul, fie cauza sau calitatea părților și de ce a apreciat că au fost formulate cereri noi în apel.

Criticile astfel formulate vizează, pe de o parte, neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., circumscriindu-se, astfel, motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, deficiențe ale motivării deciziei atacate, susceptibile de analiză din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Ele sunt, însă, neîntemeiate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, prin acțiunea adresată Tribunalului Timiș, reclamanții au învestit instanța de judecată cu soluționarea a două capete de cerere, solicitând, în principal, constatarea nulității absolute a două contracte de vânzare-cumpărare perfectate de autorul lor și al pârâtului, cu privire la imobilele în litigiu, motivat de faptul că acestea ar avea o cauză ilicită și imorală întrucât au fost încheiate cu intenția de scoatere a imobilelor din patrimoniul vânzătorului, decedat la data analizei, astfel încât ele să nu se mai găsească în masa succesorală rămasă după acesta și, corelativ, de preluare a imobilelor de către pârât, în proprietate, cu ocolirea dispozițiilor legale din materia succesiunii legale și fraudarea intereselor reclamaților în drepturile lor succesorale, după defunctul I. S-a invocat, totodată, drept cauză de nulitate a contractelor, prețul de vânzare stipulat în acestea, apreciat de către reclamanți ca fiind neobișnuit de mic.

În subsidiar, reclamanții au solicitat să se constate caracterul simulat (sub forma deghizării) al contractelor de vânzare-cumpărare, susținând că natura juridică reală a actelor încheiate între părți a fost aceea de donație, dedusă din prețul neobișnuit de mic (de 70.000 de euro pentru două apartamente și de 30.000 de euro pentru un apartament, toate cele trei fiind situate într-un imobil ultracentral din Municipiul Timișoara), și din modalitatea de achitare a acestuia, parte în numerar, parte prin transfer bancar, și, totodată, anterior dresării primului contract, respectiv, anterior celui de al doilea și, comun pentru ambele, prin raportare la cursul euro de la data autentificării contractelor.

Prin cererea de apel, reclamanții au adus în discuție o serie de aspecte factuale noi, susținând că pârâtul nu ar fi dispus de mijloacele financiare pentru achitarea prețului imobilelor ce au făcut obiectul vânzărilor și că plata ar fi fost doar mimată, că pârâtul nu dispunea de resurse financiare în perioada 2014 - 2015 pentru a putea achiziționa imobilele, că defunctul era analfabet și că scopul încheierii contractelor a fost și acela de a evita indisponibilizarea și executarea silită a apartamentelor, nu doar de a eluda dispozițiile legale din materia succesorală.

Raportat la aceste susțineri, instanța de apel, invocând dispozițiile art. 478 alin. (1) și 3 C. proc. civ., a reținut că schimbarea cadrului procesual stabilit în primă instanță, în limitele căruia a fost efectuată cercetarea judecătorească și soluționată cauza, nu este posibilă, astfel că analiza legalității și temeiniciei hotărârii atacate nu poate fi efectuată decât în raport cu obiectul și cauza acțiunii avute în vedere la judecata în fond.

În continuare, făcând un examen comparativ al cererii de chemare în judecată cu cererea de apel, a evidențiat în concret elementele noi invocate în calea de atac și modalitatea în care, prin acestea, se tinde la schimbarea cadrului procesual inițial, din punct de vedere al cauzei acțiunii deduse judecății, cu scopul de a stabili limitele devoluțiunii în apel, în concordanță cu dispozițiile art. 477 – 478 C. proc. civ.

În acest sens, instanța a observat că, în ceea ce privește prețul, deși prin cererea de chemare în judecată reclamanții s-au pre