ÎCCJ, decizie (scj.ro #232128)

Hotărâre a Senatului. Control de legalitate. Dreptul de acces la instanță

Cuprins pe materii

: Drept administrativ. Contenciosul administrativ reglementat prin Legea nr. 554/2004. Actul administrativ

Index alfabetic

:

Acțiune în anulare act administrativ

Dreptul de acces la instanță

Convenția CEDO art. 6 paragraful 1

Având

de analizat admisibilitatea acțiunii în anulare a unei Hotărâri a Senatului României din perspectiva dreptului de acces la instanță, în scopul exercitării unui control de legalitate asupra hotărârii prin care Senatul României a dispus revocarea din funcția de membru al Consiliului Național de Integritate,

instanța supremă a constatat că un astfel de demers judiciar se situează în sfera de aplicare a Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv a art. 6 paragraful 1 din Convenția EDO, care garantează accesul efectiv la o instanță în materie civilă,  analiza  urmând a fi realizată inclusiv din  perspectiva jurisprudențială a Curții Europene a Drepturilor Omului, în special prin raportare la Hotărârea pronunțată în cauza Buzoianu împotriva României, prin care s-a reținut încălcarea art. 6 din Convenție, în considerarea faptului că petentul din acel dosar, în urma revocării prin Hotărâre a Parlamentului României din funcția de membru și președinte al Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, nu a beneficiat de un acces efectiv la instanță, în scopul exercitării controlului de legalitate asupra actului care i-a încălcat drepturi civile.

Cercetând, în continuare, dacă dreptul național exclude în mod explicit accesul la o instanță pentru funcția vizată de actul atacat, precum și dacă exista o justificare obiectivă, legată de interesul statului, pentru această excludere, Înalta Curte observa, astfel cum s-a reținut și în cauza Buzoianu, că nu se identifică o prevedere legală de excludere a dreptului recurentului-reclamant de acces la instanță. De asemenea, nu se identifică nici o justificare obiectivă pentru recunoașterea unei astfel de limitări, în condițiile în care o raportare exclusivă la puterea legislativă absolută și la autoritatea conferită Parlamentului prin Constituție nu ar putea conferi o astfel de justificare, dat fiind că măsura contestată în cauză  afectează în esență „drepturile sau obligațiile cu caracter civil” ale recurentului, iar Hotărârea Senatului nr. y/2023 nu constituie o lege în sens material (un act normativ cu aplicabilitate generală, care se aplică unor situații stabilite în mod obiectiv), ci o decizie care aplică legislația relevantă numai unui caz particular, astfel că art. 6 alin. (1) din Convenție “poate impune ca fondul deciziei sau a măsurii în cauză să poate fi contestat de persoana sau de grupul în cauză în fața unei instanțe care îndeplinește cerințele acestei dispoziții

[1]

”.

ICCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1960 din  3 aprilie 2025

Circumstanțele cauzei.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 20.11.2023, sub nr. X/59/2023, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâtul Senatul României, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Hotărârii Senatului României nr. y/2023, prin care a fost revocat din funcția de membru al Consiliului Național de Integritate, anularea răspunsului Senatului României nr. 5441/02.11.2023 prin care, în mod neîntemeiat, a fost respinsă plângerea administrativă prealabilă, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul demers judiciar.

2

. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 137 din 27 februarie 2024, Curtea de Apel Timișoara - Secția  contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâtul Senatul României, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței nr.137 din 27 februarie 2024 a Curții de Apel Timișoara - Secția  contencios administrativ și fiscal, recurentul-reclamant A a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și solicitând, în principal, casarea în tot a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, în rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

În esență, recurentul-reclamant a invocat, în susținerea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8 C. proc. civ. , faptul că în mod nelegal instanța de fond a apreciat că hotărârea de revocare a fost adoptată în exercitarea funcției proprii a Senatului care determină natura acesteia, fiind un act de autoritate prin care Senatul și-a realizat propria competență, iar nu un act în punerea în aplicare a legii.

S-a arătat că revocarea unui membru din componența Consiliului Național de Integritate este un act care efectuat în aplicarea art. 37 alin 3 din Legea nr. 144/2007, respectiv o apreciere din partea unui organ de autoritate publică, investit cu o putere publică să dispună măsuri în aplicarea unui textului legal prevăzut de o lege organică. Abilitarea de a efectua revocarea nu este prevăzut în Constituție, ci în Legea de funcționare a ANI.

Instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 5 din Legea nr. 554/2004, apreciind eronat că ar fi incidentă interdicția de realizare a controlului de legalitate pe motiv că actul contestat privește raporturile autorității publice cu Parlamentul.

În realitate, obiectul cauzei este reprezentat de cercetarea unui raport individual, iar nu instituțional (relația Consiliul vs Senatul României), generat de calitatea de membru al subsemnatului în cadrul Consiliului Național de Integritate. Așadar, în derularea acestui raport juridic Senatul României deține calitate de organ tutelar desemnat pentru a aduce o garanție de imparțialitate în procedura de desemnare/revocare a membrilor ANI.

Referitor la incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin 1 punctul 5 C. proc. civ. , recurentul a arătat că prima instanță a încălcat principiul contradictorialității, dat fiind că nu a fost adusă în discuție aplicarea art. 27 alin 1 din Legea nr. 47/1992 în susținerea excepției de inadmisibilitate, un astfel de argument regăsindu-se pentru prima dată în motivarea sentinței recurate, aspect care încalcă art. 224 C. proc. civ. .

Deși în fața instanței de fond discuțiile asupra inadmisibilității acțiunii s-au purtat prin raportare la prevederile art. 5 din legea contenciosului administrativ, acest aspect a fost ignorat de către instanța de fond la pronunțarea hotărârii, considerentele acesteia referindu-se la incidența art. 27 alin 1 din Legea nr. 47/1992, aspect de natură a conduce la anularea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susținerea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că actul de revocare atacat nu a fost criticat din perspectiva controlului de constituționalitate, ci  din   perspectiva  legalității   acestuia, prin raportare la măsura de restrângere a unor drepturi individuale în mod nelegal.

S-a arătat că actul emis de Senatul României nu poate fi suspus contenciosului constituțional și din perspectiva faptului că, în baza Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, pot face obiectul controlului de constituționalitate doar legile și ordonanțele de urgență și nicidecum hotărârile Parlamentului (art. 11 alin 1 litera a litera d). În plus, reclamantul nu deține calitate procesuală activă pentru declanșarea controlului de legalitate în fața Curții Constituționale, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, rep, deoarece legea nu prevede o asemenea posibilitate. Or, în cauză se află în discuție admisibilitatea contestării unui act administrativ unilateral, de autoritate, în care se stabilesc/se sting raporturi juridice de drept public. Nefiind vorba de mecanisme constituționale reglementate de textele exprese din Constituția României (așa cum prevede art. 11 alin 1 litera a), ci dimpotrivă, printr-o legea organică (organizarea și funcționarea ANI), procedurile de urmat sunt cele de drept comun reglementate de art. 1 din Legea nr. 554/2004, astfel că sesizarea Curții de Apel Timișoara- Secția de Contencios Administrativ și Fiscal era singura procedură de contestare reglementată de dispozițiile legale.

În continuare, în susținerea nelegalității actului de revocare, recurentul a reiterat în recurs criticile din fața instanței de fond, în legătură cu: nemotivarea actului de revocare și încălcarea principiului legalității și a principiului transparenței în administrația publică; neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 37 alin 3 din Legea nr. 144/2007, de natură a atrage nulitatea actului de revocare.

4

.  Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea la cererea de recurs, intimatul-pârât Senatul României a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În apărare, s-a invocat faptul că în mod legal acțiunea reclamantului a fost respinsă ca inadmisibilă, având în vedere că în exercitarea prerogativelor sale constituționale, potrivit dispozițiilor art. 67 din Constituția României, republicată. Camera Deputaților și Senatul adoptă legi, hotărâri și moțiuni (s.n.). acestea fiind acte juridice de drept constituțional

,

neputând fi supuse cenzurii instanței de contencios administrativ, ci doar controlului de constituționalitate exercitat în mod exclusiv de către Curtea Constituțională.

Potrivit art. 34 din Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, Consiliul Național de Integritate este organismul reprezentativ, aflat sub control parlamentar exercitat de Senat cu activitate nepermanentă, care îndeplinește atribuțiile prevăzute de lege. Potrivit art. 35 alin. (1) din actul normativ acest Consiliu este numit de Senat, iar conform art. 37 alin. (3) mandatul de membru înceteaz prin revocare de către Senat pentru neîndeplinirea atribuțiilor legale, prin demisie ori în caz de deces.

Hotărârea Senatului României nr. y/2023 privind revocarea unui membru al Consiliului Național de Integritate, a fost adoptată în temeiul prevederilor art. 37 din Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, republicată, cu modificările și completările ulterioare și cu respectarea prevederilor art. 138 din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005.

În considerarea acestor repere legislative, în mod legal și temeinic a reținut curtea de apel că Hotărârea Senatului României nr. y/2023 de revocare a unui membru al Consiliului Național de Integritate este o expresie a controlului exercitat de Senat asupra modului de îndeplinire a mandatului de către membrii Consiliului și nu poate fi considerată o activitate de natură administrativă, subsidiară activității fundamentale a Senatului.

Un control de legalitate exercitat de instanța de judecată asupra acestei hotărâri excedează competenței generale a instanțelor judecătorești, pentru că ar însemna o imixtiune în activitatea autorității legiuitoare, cu încălcarea principiului constituțional al separației și echilibrului puterilor statului. Intervenția instanței de contencios administrativ asupra procedurilor parlamentare aferente adoptării hotărârilor este inadmisibilă, dat fiind și principiul constituțional al autonomiei parlamentare consacrat de art. 64 alin. (1) din Constituția României, republicată.

Recurentul a invocat în acest sens jurisprudența Curții Constituționale a României, care prin Decizia nr.728/2012 a reținut că: "Hotărârile Parlamentului sunt acte juridice ce exprimă voința parlamentarilor și sunt adoptate cu aplicarea si cu respectarea prevederilor regulamentului. Or, Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât acestea ar echivala nu numai cu pronunțarea unor soluții fără fundament constituțional ci și cu încălcarea principiului autonomiei regulamentare a Parlamentului".

Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, pot fi supuse controlului de constituționalitate hotărâri ale Parlamentului care afectează valori, reguli și principii constituționale, sau care vizează organizarea și funcționarea autorităților și instituțiilor publice, în legătură cu acestea din urmă reținând că norma prin raportare la care urmează să fie exercitat controlul de constituționalitate poate fi și de nivel infraconstituțional.

Prin Decizia nr. 307/2012 s-a arătat că Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu instituie vreo diferențiere între hotărârile parlamentare care pot fi supuse controlului Curții Constituționale, sub aspectul domeniului în care au fost adoptate, sau sub cel al caracterului normativ sau individual, ceea ce înseamnă că toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de constituționalitate, potrivit principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. În consecință, sesizările de neconstituționalitate care vizează hotărâri cu caracter individual sunt de plano admisibile.

A arătat intimatul-pârât că, în considerarea acestor dezlegări ale instanței de contencios constituțional, este legală soluția instanței de fond, potrivit căreia dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 nu fac nicio distincție referitoare la natura și întinderea controlului de constituționalitate, astfel că toate hotărârile adoptate de plenul Senatului sunt supuse controlului de constituționalitate.

Hotărârea Senatului României nr. y/2023 pentru revocarea domnului A din funcția de membru al Consiliului Național de Integritate este un act de autoritate al Senatului României cu caracter individual, emis în exercitarea controlului parlamentar al Senatului României, nefiind deci adoptată în cadrul unei activități de natură administrativă, intrând sub incidența art. 34-37 din Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate.

Intimatul a arătat, în final, că exercitarea de către Senatul României a prerogativei de control parlamentar nu vizează organizarea executării legii în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ, astfel că se impune respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele :

5.1. Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susținerea incidenței acestui caz de casare s-a invocat încălcarea principiului contradictorialității, prin raportare la argumentele suplimentare reținute cu caracter decizoriu în considerentele sentinței recurate, fără ca acestea să fi fost supuse în prealabil dezbaterilor contradictorii  ale părților.

Înalta Curte va respinge criticile recurentului-reclamant, ca neîntemeiate.

În acest sens, urmează a se constata că, răspunzând apărărilor intimatului-pârât invocate prin întâmpinare, prin Notele scrise înaintate de recurentul-reclamant în dosarul de fond acesta a formulat concluzii inclusiv în legătură cu posibilitatea incidenței în cauză a dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rep., din perspectiva supunerii actului atacat controlui exercitat de Curtea Constituțională.

Așadar reclamantul, reprezentat în instanță de un profesionist, a avut o reprezentare clară asupra subiectului dezbaterilor ce au avut loc, privitoare la admisibilitatea demersului său procesual din perspectiva recunoașterii, prin lege, a exercitării controlului Curții Constituționale asupra actelor „hotărârilor plenului Camerei Deputaților, a hotărârilor plenului Senatului și a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului (...)” și a extinderii acestui control inclusiv asupra actului a cărui anulare se solicită.

Or, potrivit art. 14 alin. (5) și (6) C. proc.civ.: „(5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. (6) Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.”

Norma de procedură impune așadar în sarcina instanței obligația de a dezbate în contradictoriu împrejurările de fapt și de drept relevante pentru soluționarea litigiului, nu însă și toate argumentele ce ar fi putea fi invocate în susținerea anumitor motive de fapt și de drept dezbătute în contradictoriu, respectiv toate textele de lege incidente unei anumite situații de fapt.

Or, în condițiile în care „împrejurarea” în raport de care a fost pronunțată sentința recurată, referitoare la existența unei alte proceduri de control de legalitate asupra actului contestat, de natură a-l sustrage controlului instanței, s-a aflat în dezbaterea părților, faptul că în dezvoltarea soluției pronunțate au fost folosite mai multe argumente în legătură cu același motiv de drept invocat prin întâmpinare, toate derivând însă din aplicabilitatea unui act normativ la care chiar reclamantul a făcut referire prin Notele scrise, nu poate conduce la constatarea încălcării principiului contradictorialității.

5.2. Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ

.

În analiza incidenței acestui caz de casare, Înalta Curte va observa, cu prioritate, că obiectul cauzei este reprezentat de acțiunea în anularea unei Hotărâri a Senatului României (nr. y/2023), emisă în temeiul art. 37 din Legea nr. 144/2007 și art. 138 din Regulamentul Senatului, prin care intimatul a dispus revocarea recurentului din funcția de membru al Consiliului Național de Integritat

e.

În pronunțarea sentinței recurate, instanța de fond, analizând natura juridică a actului contestat, a reținut că acesta nu reprezintă un act emis în executarea unei legi, ci în exercitarea unei funcții proprii a Senatului României, fiind un act de autoritate prin care Senatul și-a exercitat propria competență, astfel că nu poate fi supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contecios administrativ.

S-a reținut, totodată, prin raportare la prevederile art. 27 din Legea nr. 47/1992, rep., dar și la jurisprudența Curții Constituționale, ca actul atacat este în legătură cu organizarea și funcționarea autorităților și instituțiilor de rang constituțional, fiind deci supus controlului instanței de contencios constituțional.

În legătură cu aceste concluzii ale instanței de fond, Înalta Curtea va reține, în primul rând, că petentul nu are un drept recunoscut de lege, de a declanșa controlul Curții Constituționale asupra Hotărârii Senatului, prin care s-a dispus  revocarea sa din funcție.

În acest sens, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, rep, la care a făcut referire instanța fondului: „(1) Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputaților, a hotărârilor plenului Senatului și a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.(…)”

Se constată că legea dispune în mod limitativ cu privire la persoanele care dețin calitatea de titlulari ai sesizării, recurentul-reclamant neîndeplinind niciuna dintre calitățile enumerate.

În același sens, urmează a fi observate și considerentele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 382/25.09.2013 prin care, analizând o situație similară, de revocare din funcția de membru și președinte al Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, sesizarea persoanei vizate de măsura dispusă prin Hotărârea Parlamentului României a fost respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea că art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, rep. „cuprinde o enumerare expresă și limitativă a persoanelor care pot sesiza Curtea Constituțională în vederea exercitării acestei atribuții. Prin urmare, niciun alt subiect de drept nu poate solicita Curții Constituționale să se pronunțe cu privire la constituționalitatea unei hotărâri a Parlamentului sau a uneia dintre Camerele acestuia. Curtea constată că domnul Constantin Buzoianu, autor al prezentei sesizări, nu se încadrează în niciuna dintre categoriile precizate, nefiind nici senator, nici deputat. Prin urmare, în condițiile în care sesizarea Curții Constituționale a fost formulată de o persoană care nu are, potrivit legii, calitatea de a învesti instanța de control constituțional cu verificarea constituționalității unei hotărâri a Parlamentului, Curtea urmează să o respingă ca inadmisibilă”. (subl.ns)

În continuare, având de analizat admisibilitatea acțiunii din perspectiva dreptului de acces la instanță, în scopul exercitării unui control de legalitate asupra hotărârii prin care Senatul României a dispus revocarea recurentului din funcția de membru al Consiliului Național de Integritate, Înalta Curte constată că prezenta cauză se situează în sfera de aplicare a Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv a art. 6 paragraful 1 din Convenția EDO, care garantează accesul efectiv la o instanță în materie civilă, măsura dispusă fiind susceptibilă de a pune în discuție patrimoniul și exercitarea funcției de către acesta.

În consecință, se impune a fi observată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special Hotărârea din 2 noiembrie 2021 pronunțată în cauza Buzoianu împotriva României, prin care s-a reținut încălcarea art. 6 din Convenție, în considerarea faptului că petentul din acel dosar, în urma revocării prin Hotărâre a Parlamentului României din funcția de membru și președinte al Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, nu a beneficiat de un acces efectiv la instanță, în scopul exercitării controlului de legalitate asupra actului care i-a încălcat drepturi civile.

Cu acea ocazie, observând că, pe de o parte, sesizarea Curții Constituționale de către petent a fost respinsă ca inadmisibilă (Decizia CCR nr. 382/2013, menționată anterior), iar pe de altă parte că, în mod definitiv,  acțiunea în anulare adresată instanței de contencios administrativ a fost respinsă la rândul ei ca inadmisibilă, prin raportare la considerente similare celor reținute de instanța de fond în prezentul litigiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că „dreptul invocat de reclamant are un caracter „civil” în sensul autonom al art. 6 din Convenție, având în vedere criteriile stabilite în hotărârea pronunțată în cauza Vilho Eskelinen (…)”și că nu există nicio dispoziție legală, în dreptul intern, “care să excludă clar și „în mod expres” funcția sau categoria de salariați în discuție de la dreptul de acces la o instanță”.

Pornind de la aceste constatări, Curtea a reținut, în continuare:

“(…) 40. Chiar presupunând că absența unei dispoziții legislative care recunoștea în mod expres dreptul de acces la o instanță și practica bine stabilită a instanțelor, astfel cum s-a menționat anterior, ar fi suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că dreptul național „excludea în mod expres accesul la o instanță” în situația reclamantului, Curtea este extrem de sceptică în ceea ce privește existența unei justificări obiective, legată de interesul statului, pentru această excludere.

(…)

Aceste dezlegări ale Curții Europene se impun în prezentul litigiu, datorită situației similare în care se află recurentul-reclamant, interesat în declanșarea controlului de legealitate asupra unei hotărâri a Senatului României, de revocarea a sa din funcția de membru al Consiliului Național de Integritate.

În acest sens, în privința stabilirii dacă drepturile afectate au un caracter „civil” în sensul autonom al art. 6 din Convenție, Înalta Curte va constata că sunt aplicabile, mutatis mutandis, considerentele inserate în paragrafele 37 - 43 ale Hotărârii pronunțate în cauza Buzoianu.

Astfel, ca și în cazul revocării din funcția de membru și președinte al Consiliului CSA, și în cazul revocării recurentului din funcția de membru al Consiliului Național de Integritate măsura dispusă este în legătură cu afectarea „domeniului de aplicare al activităților pe care trebuia să le desfășoare acesta și remunerarea lui în cadrul raportului său de muncă” (par.37 al Hotărârii).

Constatând totodată că “numirea într-o anumită funcție și salariul aferent acestei funcții constituie criteriile esențiale care definesc un raport de muncă și domeniul de aplicare al activităților pe care trebuie să le desfășoare angajatul”, iar „litigiile care privesc transferul pe o altă funcție, care implică o încadrare în alt grad profesional și o ajustare salarială, au ca obiect factorii definitori ai raportului de muncă și, prin urmare, sunt litigii de muncă obișnuite (Ohneberg împotriva Austriei, nr. 10781/08, pct. 25, 18 septembrie 2012)”, precum și că „se prezumă, în general, că litigiile de muncă obișnuite, în care sunt implicați membrii funcției publice au consecințe directe asupra drepturilor civile de natură pecuniară sau nepecuniară (a se vedea Denisov, citată anterior, pct. 53)”, Înalta Curte va concluziona în sensul că prezentul litigiu privește afectarea unor drepturi cu caracter civil, în sensul autonom al art. 6 din Convenție.

Cercetând, în continuare, dacă dreptul national exclude în mod explicit accesul la o instanță pentru funcția vizată de actul atacat, precum și dacă exista o justificare obiectivă, legată de interesul statului, pentru această excludere, Înalta Curte observa, astfel cum s-a reținut și în cauza Buzoianu, că nu se identifică o prevedere legală de excludere a dreptului recurentului-reclamant de acces la instanță.

De asemenea, nu se identifică nici o justificare obiectivă pentru recunoașterea unei astfel de limitări, în condițiile în care o raportare exclusivă la puterea legislativă absolută și la autoritatea conferită Parlamentului prin Constituție nu ar putea conferi o astfel de justificare, dat fiind că măsura contestată în cauză  afectează în esență „drepturile sau obligațiile cu caracter civil” ale recurentului, iar Hotărârea Senatului nr. y/2023 nu constituie o lege în sens material (un act normativ cu aplicabilitate generală, care se aplică unor situații stabilite în mod obiectiv), ci o decizie care aplică legislația relevantă numai unui caz particular, astfel că art. 6 alin. (1) din Convenție “poate impune ca fondul deciziei sau a măsurii în cauză să poate fi contestat de persoana sau de grupul în cauză în fața unei instanțe care îndeplinește cerințele acestei dispoziții (a se vedea Posti și Rahko, citată anterior, pct. 53)”.

Așadar, în condițiile în care, atunci când există un litigiu serios cu privire la legalitatea ingerinței în exercitarea unor drepturi civile, care privește însăși existența dreptului civil invocat sau sfera de aplicare a acestuia art. 6 din Convenție conferă persoanei „dreptul de a obține soluționarea acestei probleme din dreptul intern de către o instanță” (Hotărârea în cauza  Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României, pct. 85), Înalta Curte va concluziona în sensul că soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în anularea Hotărârii Senatului României nr. y/12.09.2023 nu respectă exigențele impuse de art. 6 din Conveția Europeană a Drepturilor Omului

,

fiind necesară recunoașterea dreptului recurentului-reclamant în declanșarea, în fața unei instanțe, a controlului de legalitate asupra actului apreciat vătămător.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) teza a II-a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 Cod de procedură civilă, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantul A și, în scopul respectării dreptului acestuia de acces la instanță, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.

[1]

Cauza Posti și Rahko împotriva Finlandei, nr. 27824/95, pct. 53