ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1480/2024
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1480/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)
Ședința publică din data de 14 martie 2024
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Acțiunea judiciară
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a, contencios administrativ și fiscal, la data de 30.06.2021, sub numărul de dosar x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Senatul României, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea actului administrativ prin care a fost sancționată de pârât cu avertisment scris, potrivit prevederilor art. 208 lit. e) din Regulamentul Senatului.
Soluția instanței de fond
Curtea de Apel București, secția a IX-a, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1965 din 17.12.2021:
- a respins excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, invocată de pârât, ca neîntemeiată;
- a admis acțiunea reclamantei și a anulat Hotărârea nr. 13/26.04.2021 a Biroului Permanent al Senatului.
Calea de atac exercitată
Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Senatul României, care a solicitat casarea acesteia și, în rejudecare, admiterea excepțiilor invocate în cauză și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii, în principal, ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.
3.1. În primul motiv de casare, încadrat în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul a arătat faptul că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 247 alin. (1) și art. 248 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 129-132 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, partea susține că prima instanță era necompetentă material și general să soluționeze contestația intimatei, în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
În cazul de față, art. 54 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul senatorilor si deputaților stipulează faptul că orice contestație împotriva hotărârii Biroului permanent al Camerei se soluționează de către Plenul Camerei, iar hotărârea Plenului Camerei este definitivă și executorie și se aduce la cunoștința publică în ședința de plen.
În temeiul art. 67 și art. 76 din Constituția României (republicată în 2003), Parlamentului i se conferă puterea de decizie în ceea ce privește adoptarea de hotărâri având ca obiect de reglementare procedurile parlamentare; totodată, acesta are atribuții proprii, respectiv de a dispune măsuri organizatorice, financiare, instituționale sau sancționatorii, în vederea ducerii la îndeplinire a dispozițiilor Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.
3.2. În cel de-al doilea motiv de casare încadrat în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că sentința contestată cuprinde considerente contradictorii.
Astfel, în motivarea acesteia se arată faptul că:
- reclamanta a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 13/26.04.2021 a Biroului Permanent al Senatului, iar Hotărârea plenului Senatului din data de 17.05.2021, prin care s-a respins contestația este definitivă și executorie, fiind adusă și la cunoștința publică în ședința de plen din data de 17.05.2021;
- această procedură specială de contestare se finalizează cu o hotărâre a Plenului Senatului, care este definitivă și executorie și se aduce la cunoștința publică în ședința de plen, excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, invocată de pârât, fiind în mod vădit neîntemeiata.
Ca atare, în condițiile în care a reținut în motivare că, potrivit procedurii speciale prevăzute de lege, hotărârea de sancționare atacată de intimată, a fost soluționată definitiv si irevocabil prin Hotărârea Plenului Senatului nr. 67/17.05.2021, în mod nelegal prin sentința recurată instanța a dispus anularea acestei hotărâri, fără a avea temei legal.
3.3. În cel de-al treilea motiv de casare încadrat în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 52, art. 53 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, partea arată că în mod greșit instanța de fond nu a ținut seama de faptul că sesizarea Grupului parlamentar al B. a fost soluționată de Comisia juridică de numiri, disciplină, imunități și validări, Comisie care are în competență soluționarea problemelor de disciplină la nivelul Senatului. Raportul Comisiei a fost aprobat cu votul majorității membrilor prezenți, în ședință secretă, iar acesta a fost înaintat împreună cu dosarul cauzei Biroului Permanent, conform procedurii. Biroul Permanent, în termenul legal, a emis Hotărârea nr. 13/26.04.2021 ce a fost prezentată în ședința publică a Senatului.
Recurentul concluzionează în sensul că toate procedurile prevăzute de Legea 96/2006 privind sesizarea, soluționarea și sancționarea intimatei au fost respectate întocmai de Președintele Senatului, de Comisia juridică de numiri, disciplină, imunități, validări și de Biroul Permanent al Senatului.
Apărările formulate în cauză
4.1. Intimata A. a formulat întâmpinare în care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor de nelegalitate ale sentinței în cazurile de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pe fond, partea a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru apărările prezentate la dosar.
4.2. Recurentul a depus răspuns la întâmpinare în care a cerut respingerea excepțiilor invocate de intimată.
Soluția instanței de recurs
5.1. Referitor la excepția nulității recursului
În urma analizării criticilor de nelegalitate prezentate în cadrul memoriului de recurs, Înalta Curte apreciază că acestea pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ., situație în raport cu care va respinge excepția nulității recursului invocată de intimată.
5.2. Considerații generale
Așa cum s-a menționat la pct. 1 al deciziei de față, intimata A. a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Hotărârea nr. 13/26.04.2021 prin care Biroul Permanent al Senatului i-a aplicat acesteia "sancțiunea disciplinară prevăzută la art. 52 lit. e) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor."
După cum s-a arătat la pct. 2 al aceleași decizii, prima instanță a admis acțiunea reclamantei și a anulat Hotărârea nr. 13/26.04.2021 a Biroului Permanent al Senatului.
Înalta Curte apreciază că prima instanță a analizat în mod detaliat și judicios dispozițiile normative incidente pe subiectul analizat, susținerile părților litigante, precum și întregul probatoriu administrat în cauză, iar concluzia la care a ajuns este corectă.
Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de recurent, subsumate motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:
5.3. Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii")
Prin intermediul acestui motiv de recurs se poate invoca necompetența generală a instanței, pentru că textul legal nu face distincție asupra caracterului competenței încălcate.
Este vorba despre un motiv de casare de ordine publică, potrivit prevederilor art. 129 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., care poate fi invocat de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii, după cum se statuează în art. 130 alin. (1) din același act normativ.
Recurentul a invocat excepția necompetenței generale absolute a Curții de Apel București, secția a IX-a, contencios administrativ și fiscal în verificarea legalității Hotărârii nr. 13/26.04.2021 a Biroului Permanent al Senatului, în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
În opinia sa, intervenția instanței de contencios administrativ asupra procedurilor parlamentare aferente, inclusiv a celei din prezenta cauză, depășește cadrul de competență judecătorească, în raport de principiul constituțional al autonomiei parlamentare, consacrat de dispozițiile art. 64 alin. (1) din Constituția României, republicată.
Înalta Curte apreciază că motivul de casare analizat este nefondat.
În prealabil, instanța de control judiciar consideră că se impune stabilirea naturii juridice a hotărârii contestate în cauză pentru a se putea verifica dacă aceasta poate forma obiectul controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ.
În acest scop, trebuie realizată distincția între actele de autoritate prin care cele două Camere ale Parlamentului își realizează propria competență (e.g: activitatea de legiferare, de control parlamentar, etc) și actele de autoritate prin care acestea realizează o activitate de natură strict administrativă. Numai actele emise în cadrul acestei din urmă activități sunt acte administrative, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și pot fi supuse analizei de legalitate la instanța de contencios administrativ.
Cu alte cuvinte, natura juridică administrativă a actului dedus judecății este o condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ. Această concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a prevederilor Legii nr. 554/2004, lege organică ce pune în aplicare normele cuprinse în art. 52 alin. (1) și (2) din Constituția României, republicată.
Așa cum rezultă din preambulul Hotărârii nr. 13/26.04.2021 a Biroului Permanent al Senatului, aceasta a avut ca fundament legal prevederile art. 53 alin. (3) și (7) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, precum și pe cele ale art. 53 alin. (1) lit. r) din Regulamentul Senatului, republicat, cu modificările și completările ulterioare. Intimatei i-a fost aplicată sancțiunea disciplinară prevăzută la art. 52 lit. e) din Legea nr. 96/2006, respectiv avertismentul scris.
Conform dispozițiilor art. 53 alin. (3) și (7) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor:
"(3) Abaterile care implică aplicarea sancțiunilor prevăzute la art. 52 lit. e) se constată de către comisia care are în competență analiza problemelor de disciplină la nivelul Camerei respective, la sesizarea președintelui de ședință, a unui grup parlamentar ori la sesizarea unui deputat sau senator. Sesizarea se adresează președintelui Camerei respective în termen de cel mult 30 de zile de la data săvârșirii faptei. (…)
(7) Biroul permanent al Camerei respective soluționează cauza în termen de 3 zile lucrătoare de la primirea raportului. Hotărârea Biroului permanent al Camerei se prezintă în ședința publică a Camerei respective."
Potrivit prevederilor art. 54 din același act normativ:
"(1) Împotriva hotărârii Biroului permanent al Camerei, care vizează aplicarea sancțiunilor prevăzute la art. 53 alin. (7), se poate face contestație în termen de 15 zile lucrătoare de la data comunicării.
(2) Contestația se soluționează de către plenul Camerei în termen de 15 zile lucrătoare de la înregistrarea acesteia, cu votul majorității membrilor prezenți ai Camerei, în ședință secretă.
(3) Hotărârea plenului Camerei este definitivă și executorie și se aduce la cunoștința publică în ședința de plen."
Hotărârea analizată este un act administrativ unilateral cu caracter individual prin care, după cum s-a precizat anterior, intimatei i-a fost aplicată o sancțiune disciplinară, motiv pentru care poate forma obiectul controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, în temeiul prevederilor art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004.
Instanța de control judiciar apreciază că nu este vorba despre un fine de neprimire dintre cele reglementate în art. 5 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ, respectiv:
- actele administrative ale autorităților publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul;
- actele de comandament cu caracter militar;
- actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.
Recurenta invocă dispozițiile art. 54 din Legea nr. 96/2006 și susține faptul că soluția adoptată prin Hotărârea nr. 13/26.04.2021 de Biroul Permanent al Senatului este definitivă, întrucât a fost menținută prin Hotărârea nr. 67/17.05.2021 de respingere a contestației administrative.
Înalta Curte nu poate primi susținerea recurentului, întrucât hotărârea de aplicare a sancțiunii disciplinare este definitivă în sistemul căilor administrative de atac.
Însă, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 568 din Codul Administrativ, potrivit cărora:
"(1) Răspunderea administrativ-disciplinară reprezintă o formă a răspunderii administrative care intervine în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare, în sensul încălcării de către demnitari, funcționari publici și asimilații acestora a îndatoririlor de serviciu și a normelor de conduită obligatorie prevăzute de lege.
(2) Răspunderea administrativ-disciplinară se stabilește cu respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare și este supusă controlului instanțelor de contencios administrativ, în condițiile legii."
Potrivit prevederilor art. 569 din același Cod:
"Abaterea disciplinară reprezintă fapta săvârșită cu vinovăție de către funcționarii publici, demnitari și asimilații acestora care constă într-o acțiune sau inacțiune prin care se încalcă obligațiile ce le revin din raportul de serviciu, respectiv din exercitarea mandatului sau în legătură cu acesta și care le afectează statutul socioprofesional și moral."
În temeiul art. 570 din Codul Administrativ:
"(1) Subiectul activ al răspunderii administrativ-disciplinare este autoritatea administrației publice sau orice entitate asimilată acesteia față de care se răsfrâng consecințele unei abateri disciplinare și în a cărei competență intră tragerea la răspundere a făptuitorului.
(2) Subiectul pasiv al răspunderii administrativ-disciplinare este persoana care a săvârșit o abatere disciplinară."
Este de observat că dispozițiile normative anterior citate nu exceptează de la controlul judiciar aplicarea unei sancțiuni disciplinare unui parlamentar.
Ca atare, instanța de contencios administrativ urmează să verifice în cauza de față legalitatea aplicării unei sancțiuni disciplinare în privința unui parlamentar prin intermediul unui act administrativ unilateral cu caracter individual.
Pe subiectul analizat, Înalta Curte consideră că prezintă relevanță și argumentele prezentate de instanța de la Strasbourg în hotărârea pronunțată în data de 21 noiembrie 2021 în cauza Buzoianu împotriva României (cererea nr. x/15).
În această cauză, reclamantul a invocat, printre altele, în fața instanței europene faptul că i-a fost încălcat dreptul său de acces la o instanță în condițiile în care contestația sa împotriva hotărârii Parlamentului de revocare din funcția de membru și președinte al unei autorități publice centrale, care a avut efecte negative de natură pecuniară și nepecuniară asupra sa, nu a fost examinată pe fond de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis cererea reclamantului și a hotărât că a fost încălcat art. 6 din Convenție.
Argumentele relevante din cadrul acestei hotărâri sunt următoarele:
"37. În acest context, Curtea concluzionează că prezenta cauză privește un "litigiu de muncă obișnuit", dat fiind că acesta se referă, în esență, la revocarea din funcție a reclamantului și a afectat domeniul de aplicare al activităților pe care trebuia să le desfășoare acesta și remunerarea lui în cadrul raportului său de muncă. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că nu există niciun motiv pentru a considera că litigiul reclamantului nu prezintă niciun element "civil" sau că un astfel de element nu era suficient de important pentru ca latura "civilă" a art. 6 să fie aplicabilă (a se vedea C., citată anterior, pct. 54).
În ceea ce privește problema dacă dreptul național "excludea în mod expres" accesul la o instanță pentru funcția sau categoria de salariați în cauză și dacă exista o justificare obiectivă, legată de interesul statului, pentru această excludere, Curtea are îndoieli serioase că, în cauza reclamantului, a fost îndeplinită vreuna din aceste condiții, cu atât mai puțin că au fost îndeplinite cumulativ ambele condiții (a se vedea D., citată anterior, pct. 118, 119 și 124).
În această privință, Curtea observă că Guvernul nu a precizat nicio dispoziție din sistemul juridic național care să excludă clar și "în mod expres" funcția sau categoria de salariați în discuție de la dreptul de acces la o instanță. În aceste condiții, Curtea consideră că este dificil de concluzionat că dreptul național "excludea în mod expres accesul la o instanță" în cazul unei cereri întemeiate pe pretinsa nelegalitate a revocării din funcție a reclamantului. Acest lucru este adevărat, deși este clar că nici reclamantul nu a menționat nicio lege care să prevadă în mod expres un drept de acces la o instanță în situația sa și, pe baza informațiilor prezentate Curții, se poate presupune că instanțele de la momentul respectiv - în pofida concluziei instanței civile învestite să examineze cauza reclamantului (supra, pct. 14) - aveau o practică consacrată de calificare a hotărârilor Parlamentului, precum cea în cauză, ca fiind un act constituțional care nu putea fi supus controlului instanțelor de contencios administrativ (supra, pct. 10, 14, 16 și 20) (…).
Reclamantul a susținut că nu a avut posibilitatea de a contesta în fața instanțelor hotărârea atacată și că era clar că hotărârile Parlamentului de tipul celei adoptate în cauza sa nu puteau fi supuse controlului judecătoresc. (…)
La rândul său, Curtea este de acord cu reclamantul în ceea ce privește faptul că, la 16 mai 2013, curtea de apel nu a apreciat efectiv legalitatea hotărârii contestate, ci s-a limitat să admită că Parlamentul avea dreptul să o adopte și că trebuia să o adopte cu o anumită majoritate. În plus, instanța și-a limitat aprecierea la stabilirea naturii actului în litigiu și nu examinat deloc fondul cauzei și dacă și în ce măsură condițiile de procedură și de fond obligatorii pentru revocarea din funcție a unui membru al CSA au fost îndeplinite în cauza reclamantului.
În opinia Curții, acest lucru poate fi cu greu reconciliat cu esența dreptului de acces la o instanță, care include nu numai dreptul de a institui o procedură, ci și dreptul de a obține o "soluționare" a litigiului de către o instanță [a se vedea Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României (MC), nr. 76943/11, pct. 86, 29 noiembrie 2016]. Atunci când există un litigiu serios și real cu privire la legalitatea ingerinței în exercitarea de către o persoană a drepturilor sale civile, care privește însăși existența dreptului civil invocat sau sfera de aplicare a acestuia, art. 6 § 1 îi conferă persoanei în cauză "dreptul de a obține soluționarea acestei probleme din dreptul intern de către o instanță" (ibidem, pct. 85).
Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că statul pârât a încălcat însăși esența dreptului reclamantului de acces la o instanță, din cauza limitelor specifice stabilite pentru controlul cauzei sale, în cadrul hotărârilor pronunțate de instanțele naționale.
În consecință, a fost încălcat dreptul reclamantului de acces la o instanță, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție."
În fine, Înalta Curte nu poate primi nici ultima critică de nelegalitate subsumată acestui motiv de casare, deoarece instanța de contencios administrativ nu a fost investită să se pronunțe asupra legalității Regulamentului Senatului în care este reglementată procedura parlamentară de analizare a abaterilor disciplinare și de aplicare a sancțiunilor disciplinare.
În cauză, nu s-a contestat competența conferită Parlamentului, în temeiul art. 67 și art. 76 din Constituția României, republicată, de a adopta hotărâri care să instituie proceduri parlamentare.
Desigur, în discuție nu este nici competența emitentului hotărârii contestate în speță de a emite acest act.
În consecință, în raport de toată argumentația prezentată, instanța de control judiciar apreciază că este nefondat motivul de casare analizat.
5.4. Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")
Potrivit prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."
Ipotezele legale în care se poate reține nemotivarea unei hotărâri judecătorești, conform motivului de casare analizat, sunt: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, contrarietatea evidentă între dispozitiv și considerente, omisiunea motivării soluției din dispozitiv, precum și prezentarea în exclusivitate a unor motive străine de natura pricinii.
În urma verificării conținutului hotărârii recurate, instanța de control judiciar apreciază că niciuna dintre ipotezele legale subsumate motivului de casare analizat nu se regăsesc în cauza de față. Prima instanță a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, sentința nu cuprinde considerente contradictorii, nu există contradicții între considerentele reținute în aceasta și soluția pronunțată care să conducă la concluzia că nu se poate analiza raționamentul logico-juridic în baza căruia a fost pronunțată. Sumarizând, se poate afirma faptul că hotărârea judecătorească analizată răspunde cerințelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în contextul în care, în cuprinsul acesteia se regăsesc prezentate situația de fapt dedusă judecății, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și arătarea argumentelor pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au respins cererile părților.
5.5. Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material")
Prima instanță a apreciat în sentința recurată faptul că nu au fost respectate dispozițiile legale privind condițiile și procedura de sesizare a Președintelui Senatului și transmiterii sesizării către Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunități și validări a Senatului, precum și a etapelor procedurii de sesizare, respectiv cele ale art. 211 alin. (1)-(4) din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea nr. 28/2005, republicată, în forma în vigoare la data de 06.04.2021, dată la care au fost înregistrate, aprobate și emise actele privind sesizarea.
În acest sens, instanța a reținut faptul că propunerea Grupului parlamentar al B. privind comportamentul doamnei senator A. nu a fost adresată Președintelui Senatului, astfel cum impun prevederile art. 211 alin. (1) din Regulamentul Senatului, ci a fost supusă aprobării Biroului Permanent al Senatului, după cum rezultă din stenograma ședinței Biroului Permanent al Senatului din data de 06.04.2021 .
În cauză, s-a dovedit că propunerea Grupului parlamentar al B. privind comportamentul doamnei senator A. a fost înregistrată la Biroul Permanent al Senatului sub nr. x/06.04.2021, iar după aprobarea decisă în ședința Biroului Permanent al Senatului din data de 06.04.2021 a fost transmisă ca sesizare Comisiei juridice de numiri, disciplină, imunități și validări a Senatului.
Așadar, prima instanță a menționat faptul că Biroul Permanent al Senatului care, potrivit art. 211 alin. (3)-(4) din Regulamentul Senatului, are doar competența de a soluționa cauza disciplinară, iar nu de a decide dacă se înaintează sau nu o sesizare disciplinară pentru soluționare, respectiv dacă se declanșează sau nu procedura de cercetare disciplinară, a hotărât ca sesizarea Grupului parlamentar al B. privind comportamentul doamnei senator A. să fie înaintată Comisiei juridice de numiri, disciplină, imunități și validări a Senatului.
Recurentul nu a formulat veritabile critici de nelegalitate pe aspectele reținute de curtea de apel, ci s-a limitat să arate că în mod greșit instanța de fond nu a ținut seama de faptul că sesizarea Grupului parlamentar al B. a fost soluționată de Comisia juridică de numiri, disciplină, imunități și validări, Comisie care are în competență soluționarea problemelor de disciplină la nivelul Senatului. Raportul Comisiei a fost aprobat cu votul majorității membrilor prezenți, în ședință secretă, iar acesta a fost înaintat împreună cu dosarul cauzei Biroului Permanent, conform procedurii. Acesta din urmă, în termenul legal, a emis Hotărârea nr. 13/26.04.2021 ce a fost prezentată în ședința publică a Senatului.
Or, așa cum s-a prezentat anterior, nu acestea erau etapele în procedura administrativă care au fost contestate în cauză și apreciate de prima instanță ca fiind încălcate; instanța s-a referit la faptul că sesizarea nu a fost formulată la Președintele Senatului, după cum impun prevederile art. 53 alin. (3) și (7) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor și art. 211 alin. (1) din Regulamentul Senatului, respectiv la etapele inițiale ale procedurii analizate.
În consecință, în raport de argumentele prezentate, motivul de casare analizat este nefondat.
Temeiul legal al soluției instanței de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, precum și recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția nulității recursului.
Respinge recursul declarat de Senatul României împotriva sentinței civile nr. 1965 din data de 17 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.
Pronunțată astăzi, 14 martie 2024.