ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1921/2023

Ședința publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea rezoluției nr. 2967/A/28.09.2020, emisă în dosarul nr. x și trimiterea dosarului pentru continuarea verificărilor, precum și anularea rezoluției inspectorului șef al Inspecției Judiciare nr. C20-1636 din 17.12.2020.

1.2. Prin sentința civilă nr. 70 din data de 05.04.2021, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 1316 din 28 septembrie 2021, Curtea de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C. și D. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile indicate la punctul I.2 de mai sus au declarat recurs reclamanții A., B., C. și D., prin care, invocând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au solicitat casarea sentinței recurate și admiterea contestației formulate.

În susținerea căii de atac promovate, urmare reiterării situației de fapt ce a făcut obiectul dosarului civil nr. x/2018 al Curții de Apel București și considerentelor soluției pronunțate într-un astfel de dosar de judecătorii E. și F., recurenții au evocat o eronată aplicare, de către instanța de fond din cauza pendinte, a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

În esență, recurenții au argumentat în sensul că obiectul cererii de chemare în judecată nu a fost reprezentat de solicitarea de reformare a raționamentului/hotărârii pronunțate de cei doi magistrați, ci acela de a se dispune sancționarea disciplinară a acestora pentru exercitarea funcției cu gravă neglijență, ce a constat în nesocotirea unei serii de norme de drept material și procesual. În fapt, ceea ce s-a solicitat a fost a se verifica dacă judecarea dosarului s-a realizat după studierea temeinică a acestuia, pentru a mai putea discuta, mai departe, despre respectarea principiilor de drept procesual civil care cârmuiesc activitatea de judecată. De asemenea, au subliniat recurenții că au solicitat și să se verifice dacă judecarea dosarului s-a făcut cu încălcarea sau nu a principiului disponibilității, cu nesocotirea principiului ori având la bază o nefondată admitere a excepției autorității de lucru judecat, excepție invocata direct prin hotărâre, fără a fi pusă în discuția părților.

Printr-un alt set de critici, recurenții au arătat că prin cerere nu s-a solicitat a se realiza o reinterpretare a probelor administrate, ci a se observa că, din pricina nestudierii temeinice a dosarului, din gravă neglijență, au fost omise chiar documentele esențiale referitoare la categoria de folosință a terenului la momentul preluării sale.

Au mai susținut recurenții că nelegalitatea sentinței recurate ar deriva și din faptul că prin cerere nu s-a solicitat a se observa că nu există nicio argumentație pentru soluția pronunțată de către cei doi magistrați, ci a se constata faptul că, din gravă neglijență, în procesul de interpretare și aplicare a legii, aceștia au nesocotit o serie de norme de drept procesual penal care le cârmuiesc activitatea.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca legală, a sentinței recurate, argumentând, în esență, în sensul unei corecte interpretări și aplicări, de către prima instanță, a normelor de drept material incidente cauzei pendinte.

În opinia intimatei, susținerile părților reclamante nu relevă existența unor indicii privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, câtă vreme aspectele evocate țin de însăși esența procedurii judiciare și de competența funcțională a magistratului și nu pot fi valorificate pe calea unei sesizări privind săvârșirea unei abateri disciplinare, întrucât această procedură nu are drept scop o nouă verificare a aspectelor dezlegate cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești pronunțate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 5 ianuarie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanță aplicând judicios dispozițiile de drept substanțial la momentul pronunțării soluției de respingere a contestației formulate de recurenții - reclamanți împotriva rezoluției nr. C20-1636 din data de 17.12.2020 a Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare și împotriva rezoluției de clasare nr. 2967/A/28.09.2020, emisă în dosarul nr. x al Direcției de inspecție pentru judecători din cadrul Inspecției Judiciare (prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate de A., B., C. și D. împotriva judecătorilor E. și F. din cadrul Curții de Apel București sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 – dosarul Curții de Apel Constanța).

Instanța de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să clarifice regulile și principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraților și cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitele legale ale verificărilor pe care aceștia din urmă le pot efectua.

Sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituțional și legal al magistratului, cu referire specială la magistratul judecător, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluțiilor (art. 124 alin. (3) din Constituție, art. 2 din Legea nr. 303/2004, art. 10 și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).

După cum corect a reținut și prima instanță, dreptul conferit de lege judecătorului de a fi independent în desfășurarea activității profesionale nu este însă un drept absolut. Responsabilizarea magistraților se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraților (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) și instituirea răspunderii magistraților. Verificările realizate prin căile de atac nu pot fi, însă, contrazise prin cele realizate în cadrul verificărilor administrative realizate de Inspecția Judiciară.

Răspunderea disciplinară intervine în situația abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: "Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform Regulamentului de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare, activitatea acesteia se desfășoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de Inspecția Judiciară se realizează cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat.

Astfel de principii, generează, în fapt, limitări ale activității inspectorilor judiciari, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare, de interpretare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze aflate pe rolul instanțelor (raționamentul logico-juridic) nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenței, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuție imparțialitatea magistratului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

De asemenea, prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 impun respectarea principiului autorității de lucru judecat, astfel încât, în cadrul procedurii disciplinare, nu pot fi puse în discuție aspecte asupra cărora instanța s-a pronunțat în mod definitiv, precum modul în care au fost administrate probele, modul de interpretare a unor texte de lege, motivarea hotărârii etc.

Se mai reține că, prevederile art. 97 din Legea nr. 303/2004 reglementează și interdicția punerii în discuție a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești, o atare interdicție avându-și sursa în normele de drept constituțional cuprinse în art. 129 din legea fundamentală, care arată, în mod expres, că împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluțiilor atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția în limitele marjei de apreciere conferite de lege, în baza unui probatoriu suficient, respectiv dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).

Analizând legalitatea sentinței primei instanțe în raport de astfel de parametri, Înalta Curte observă că, prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea inspectorului judiciar de verificare prealabilă a sesizării, cât și a activității acestuia, fiind nefondate criticile aduse de recurenți sentinței atacate, câtă vreme instanța de fond, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 (ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență).

Înalta Curte reține că obiectul juridic al unei astfel de abateri disciplinare îl constituie relațiile sociale care reglementează buna desfășurare a activității de judecată și a realizării actului de justiție.

Din conținutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență. Prin sesizarea formulată și prin cererea de chemare în judecată, recurenții – reclamanți au invocat săvârșirea faptei în modalitatea grevei neglijențe.

Potrivit art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

În planul laturii obiective, instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză.

Raportat la aspectele de fapt incidente cauzei, Înalta Curte reține că judecătorii E. și F. din cadrul Curții de Apel București – secția a IV-a Civilă au pronunțat, în dosarul nr. x/2018, decizia civilă nr. 472A din 10.06.2020, iar împotriva acestora recurenții – reclamanți au formulat sesizarea înregistrată de Inspecția Judiciară la data de 26.08.2020 sub nr. x.

Celor doi magistrați li se impută, în esență, următoarele fapte:

· Nesocotirea normelor de drept procesual privind pronunțarea unei soluții cu depășirea limitelor învestirii, recurenții susținând că obiectul cauzei nu presupunea realizarea unei verificări a categoriei de folosință a terenului, câtă vreme părțile nu au avut opinii divergente în privința unei astfel de chestiuni, motivul pentru care s-a solicitat anularea deciziei de compensare nr. 19061/09.03.2018 fiind cel al poziționării terenului;

· Studierea cu superficialitate a dosarului, în sensul că, în opinia recurenților, înscrisuri apreciate de aceștia ca fiind esențiale nici nu au fost observate în dosar;

· Nesocotirea normelor de drept procesual privind principiul contradictorialității, în sensul că excepția autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 5A/2018/09.01.2018 a Curții de Apel București nu a fost pusă în discuția părților;

· Greșita aplicare a normelor care reglementează autoritatea de lucru judecat;

· Încălcarea principiului neînrăutățirii situației în propria cale de atac.

Cât privește prima chestiune, instanța de control judiciar observă că inspecția judiciară a realizat verificări administrative prealabile, stabilind, în limitele marjei de apreciere, că, în raport de obiectul sesizării din dosarul nr. x/2018, nu există indicii privind încălcarea de către magistrații vizați de sesizare a obligației de a se pronunța în limitele învestirii. Legalitatea unor astfel de constatări a fost validată de instanța de fond, iar Înalta Curte apreciază raționamentul judecătorului fondului asupra unei atare chestiuni ca fiind în conformitate cu prevederile normative expuse în paragrafele anterioare. Astfel, Înalta Curte observă că, în dosarul nr. x/2018, instanța a fost învestită cu verificarea legalității deciziei de compensare nr. 19061/09.03.2018 din perspectiva componentei acesteia de stabilire a valorii imobilului. În raport de maniera de învestire a instanței, reclamanții trebuiau să anticipeze că un astfel de petit implica o verificare din perspectiva tuturor criteriilor legale de evaluare incidente materiei, printre care și categoria de folosință. În raport de astfel de repere, nu se poate reține existenta unor indicii privind nesocotirea de către judecătorii E. și F. a principiului disponibilității prin demersul de stabilire a valorii de evaluare a terenului în raport de toate criteriile de determinare a acesteia reglementate în plan normativ.

Cât privește criticile ce vizează pretinsa superficială analiză a pieselor dosarului ori neobservarea înscrisurilor la care fac trimitere recurenții, Înalta Curte reține, contrar celor arătate prin memoriul de recurs, că prin astfel de susțineri reclamanții au tins, în realitate, la o reanalizare a materialului probator administrat în dosarul nr. x/2018 și, în mod particular, a forței probante a diverselor mijloace de probă administrate. În acest sens relevantă este chiar întrebarea formulată de reclamanți în cererea de chemare în judecată: "dacă instanța de judecată ar fi observat aceste documente depuse în repetate rânduri la dosarul cauzei, care ar fi fost soluția în acest dosar?". O analiză în sensul celor solicitate de recurenți ar presupune o reconsiderare a rațiunilor pe care prima instanță le-a avut în vedere spre a aprecia valoarea probatorie a unor înscrisuri în detrimentul altora, pe care nu le-a apreciat ca fiind pertinente pentru soluționarea cauzei, iar o atare chestiune ar genera, în realitate, o imixtiune a inspectorului judiciar în actul de justiție, ceea ce nu este permis.

Se mai reține că puterea de lucru judecat atașată deciziei civile nr. 5A/2018/09.01.2018 a Curții de Apel București a fost valorificată în dosarul nr. x/2018 din perspectiva efectului pozitiv al acesteia, mai precis drept prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, iar nu din perspectiva celui negativ, de excepție al acesteia. Pe cale de consecință, prima instanță nu s-a pronunțat asupra unei excepții (spre a o pune în discuția părților). Decizia antereferită a fost exhibată chiar de reclamanți în cadrul dosarului nr. x/2018, drept mijloc de probă (aspect ce nu a fost, în fapt, negat de aceștia).

Or, aprecierea materialului probator (atât din perspectiva înscrisurilor arătate în memoriul de recurs, cât și a efectului pozitiv al lucrului judecat) sau interpretarea ori aplicarea legii la situația de fapt reprezintă atribute esențiale ale actului de judecată, determinând, după cum corect a arătat și judecătorul fondului, formarea opiniei judecătorilor cu privire la soluția pronunțată, iar astfel de aspecte excedează limitelor verificărilor pe care inspecția judiciară este îndreptățită să le realizeze (inspecția judiciară neputând suplini ori completa hotărârea prin decizii administrative). Pe cale de consecință, în mod corect s-a reținut, pe de o parte, lipsa unor indicii privind nesocotirea principiului contradictorialității, iar pe de altă parte că maniera de evaluare a modului în care decizia civilă nr. 5A/2018/09.01.2018 a produs efecte în dosarul nr. x/2018 nu poate face obiectul verificărilor ce pot fi realizate de inspecția judiciară.

Nu trebuie uitat nici faptul că, în procedura disciplinară nu este analizată soluția pronunțată de judecător cu privire la dreptul material, ci conduita acestuia, or, câtă vreme chestiunea înrăutățirii situației în propria cale de atac a fost analizată prin decizia pronunțată de cei doi magistrați vizați de sesizare, prin aspectele evocate în sesizare recurenții - reclamanți au tins la o repunere în discuție a chiar raționamentului primei instanțe asupra unui astfel de aspect. Acestor argumente li se opun, însă, prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și art. 129 din legea fundamentală, care interzic punerea în discuție, în procedura disciplinară, a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești.

De asemenea, în ceea ce privește modalitatea exercitării funcției cu gravă neglijență, Înalta Curte reține că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic și pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de față, analiza realizată, din această perspectivă, de prima instanță este una corectă, faptele clamate de recurenți neîndeplinind astfel de condiții.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, Înalta Curte împărtășește raționamentul primei instanțe, subliniind și că nu se poate reține gravă neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență, iar, în cauza de față, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reține un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistrații ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurenților.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamanților s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 45 și 45

1

din Legea nr. 317/2004 și a celor ale art. 99 lit. t), coroborate cu art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluția pronunțată fiind dată cu legala interpretare și aplicare a normelor de drept material.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenții- reclamanți A., B., C. și D., va respinge recursul formulat de aceștia, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 1316 din 28 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 5 aprilie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.