ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5836/2024

Ședința publică din data de 06 decembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 07.07.2023, sub dosar nr. x/2022, prin declinarea competenței de soluționare a cauzei conform sentinței civile nr. 2586/05.05.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a Il-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, prin Secretariatul General al Guvernului, a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei ordonanțe de urgență care să prevadă plata despăgubirilor materiale către reclamant, conform carnetului de investitor FNI 14.101 și conform deciziei CEDO 13069/18 (Vegh și altii contra României) din data de 30.11.2021) a Curții Europene a Drepturilor Omului, raportat și la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 04.09.2009 pronunțată în dosarul nr. x/2006, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 122/F/2023 din 21 septembrie 2023, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Împotriva sentinței civile nr. 122/F/2023 din 21 septembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs A. arătând că soluția pronunțată de instanța de fond este nelegală și pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat, recursul fiind întemeiat în drept în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și 7 C. proc. civ.

În motivare, a arătat că instanța fondului a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei ÎCCJ, secția Penală din 2009 care a dispus condamnarea celor vinovați de prăbușirea FNI și obligarea Statului prin Autoritatea de Valori Mobiliare la plata în solidar cu inculpații. A susținut că motivarea instanței de fond este simplistă când menționează că reclamantul nu a făcut parte în procedura desfășurată în fața CEDO, deoarece recurentul nu a afirmat niciodată că s-a bazat doar pe decizia CEDO Vegh și alții contra României. Recurentul a arătat că a solicitat doar declanșarea unei proceduri administrative de obligare a statului la plata despăgubirilor cuvenite printr-un act de putere administrativă și nu de legiferare ca lege organică cum greșit interpretează instanța de fond. A mai susținut că întregul eșafodaj juridic invocat de Curte este îndepărtat de CEDO.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul a arătat că Guvernul a recunoscut prin răspunsul la întâmpinare că a declanșat deja procedura administrativă de emitere a unei ordonanțe de urgență pentru despăgubirea păgubiților FNI și că mai sunt necesare doar niște avize interministeriale, astfel că instanța de fond elimină prin motivarea sentinței voința intimatei de a se conforma deciziilor instanțelor și a deciziei Vegh și alții contra României. A arătat că soluția instanței în sensul că dorește o legiferare a fost infirmată chiar de Guvern, care nu are alt mijloc administrativ de a rezolva situația.

Nu s-a formulat întâmpinare.

S-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2) C. proc. civ. a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 06.12.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., acesta reglementează situația depășirii de către instanțe a atribuțiilor puterii judecătorești, prin aceasta înțelegându-se incursiunea autorității judecătorești în sferele celorlalte puteri ale Statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituționale sau de către legile organice, instanța dispunând acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat.

Pentru a împiedica abuzul de putere, atribuțiile în stat sunt împărțite între mai multe centre de putere, dar fără a se înclina balanța către una dintre puteri. Între puteri trebuie să existe un echilibru care să permită tuturor cetățenilor să trăiască în demnitate, să le fie garantate drepturile și libertățile fundamentale.

Instanțele judecătorești nu pot proceda la modificarea și completarea legilor și nu au nici competența de a stabili ca o lege în vigoare să nu se aplice, după cum nu pot impune celor cărora le aparține inițiativa legislativă să și-o exercite.

Intruziunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative s-ar putea produce când instanța săvârșește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, spre exemplu, când consfințește, cu valoare legală, texte abrogate, când contestă puterea legiuită altor texte, când aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare etc.

În practica instanței supreme s-a statuat că prin exces de putere nu se pot înțelege decât acele atingeri aduse de judecători principiilor constituționale care determină, în interesul general, limitele în care trebuie să se restrângă diferitele puteri, iar nu orice violare de lege sau abateri de la simple reguli de competență.

Înalta Curte reține că reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Guvernul României să emită o ordonanță de urgență care să prevadă plata despăgubirilor materiale, având în vederea calitatea sa de investitor la Fondul Național de Investiții. Reclamantul a justificat această solicitare prin raportare la Decizia CEDO nr. 13069/18 în cauza Vegh si alții contra României, decizie prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat admisibile cererile formulate de reclamanții B. și alții (menționați în tabelul anexat deciziei) și a stabilit că au fost încălcate art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în legătură cu neexecutarea deciziei instanței interne din 4 iunie 2009. În considerentele deciziei CEDO nr. 13069/18 s-a reținut că prin decizia penală definitivă din 4 iunie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în favoarea reclamanților (B. si alții), stabilind dreptul acestora de a primi despăgubiri de la bugetul de stat.

Reclamantul A. nu a fost parte în procedura desfășurată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în temeiul dispozițiilor Legii 554/2004, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui act normativ, prin care Statul român să pună în executare decizia CEDO nr. 13069/18, pronunțată în cauza Vegh si alții contra României.

Prima instanță a reținut în mod corect faptul că atribuția de a emite ordonanțe de urgență se exercită în îndeplinirea atribuțiilor de legiferare, stabilite prin Constituția României, cu respectarea principiului separației puterilor în stat, potrivit art. 115 din Constituția României.

Or, reclamantul nu poate pretinde instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să oblige Guvernul României la exercitarea unei atribuții constituționale, acest lucru excedează competenței generale a instanțelor judecătorești, deoarece reprezintă o imixtiune nepermisă în procesul de legiferare. Cu alte cuvinte, nu se poate solicita instanței suplinirea exercitării unei atribuții care aparține, potrivit Constituției, numai puterii legislative.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. fiind nefondat.

În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe dispoziiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., referitor la faptul că instanța fondului a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei ÎCCJ, secția Penală din 2009 care a dispus condamnarea celor vinovați de prăbușirea FNI și obligarea Statului prin Autoritatea de Valori Mobiliare la plata în solidar cu inculpații, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Înalta Curte constată că prin acest motiv de casare, legiuitorul a avut în vedere încălcarea autorității de lucru judecat înțeleasă în sensul art. 431 din C. proc. civ. ca triplă identitate de părți, obiect și cauză. Or, este evident că în speță nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, neexistând tripla identitate cerută de lege, de vreme ce aspectele invocate de recurent se referă în mod formal la o presupusă încălcare a autorității de lucru judecat de către judecătorul fondului.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 122/F/2023 din 21 septembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 122/F/2023 din 21 septembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 06 decembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.