Decizia nr. 530/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 2116/2023 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 07 iunie 2023, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor ("DGSC") și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor ("DGRFP Cluj Napoca"), a solicitat: (i) constatarea nulității raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere nr. x/30.09.2021, prin admiterea excepției de nelegalitate; (ii) anularea deciziei nr. 2593/08.12.2022, prin care a fost respinsă contestația formulată față de decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/11.08.2022; (iii) anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/11.08.2022 prin care s-au stabilit obligații fiscale în valoare totală de 3.342.424 RON; (iv) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2116 din 20 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a respins excepția de nelegalitate a raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere ca inadmisibilă; (ii) a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor; (iii) a anulat decizia nr. 2593/08.12.2022 și decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/11.08.2022.

Calea de atac exercitată în cauză 3.1. Împotriva sentinței civile nr. 2116 din 20 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii. În motivarea recursului, pârâta susține că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, reținând eronat că simpla nedeclarare a rezultatului fiscal nu echivalează cu reaua-credință în nedeclararea obligațiilor fiscale. Suma datorată de debitoarea societatea B. S.R.L., respectiv 3.342.424 RON constând în impozit pe profit, majorări de întârziere, penalități și impozit pe veniturile microîntreprinderilor, provine din declarațiile depuse de societate pentru perioada de raportare în care intimatul-reclamant a deținut funcția de administrator, anume 07.05.2008 - 23.06.2020. În opinia recurentei-pârâte, reaua-credință a intimatului-reclamant este reprezentată de nerespectarea obligației legale de a plăti la termen impozitele și taxele datorate de societatea debitoare. Aceste obligații fiscale sunt determinate chiar de societate prin declarațiile de impozite și taxe, ceea ce a condus la emiterea unui număr mare de somații și popriri, după cum rezultă și din procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/24.03.2022. Mai mult, titlul de creanță emis împotriva societății (decizia de impunere) nu a fost anulat/desființat, astfel că acumularea continuă de datorii dovedește reaua-credință a intimatului-reclamant și justifică antrenarea răspunderii solidare a acestuia conform art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală. Apreciază că reaua-credință derivă și din aceea că, potrivit art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun, iar legătura de cauzalitate se evidențiază prin neachitarea obligațiilor fiscale stabilite prin declarațiile fiscale depuse de reclamantul/contribuabilul însuși. Susține recurenta-pârâtă că instanța de fond a reținut greșit și că cerința motivării actului administrativ trebuia îndeplinită la momentul emiterii actului. Atât în decizia nr. 2593/08.12.2022, cât și în decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/11.08.2022, organul fiscal a menționat motivele emiterii actului, respectiv obligațiile fiscale provin din perioada în care intimatul-reclamant era administratorul societății, care, prin operațiunile efectuate, respectiv prin recuperarea eronată, în anul 2016, a pierderii fiscale din anii precedenți, a determinat rezultatul fiscal zero RON, determinând nedeclararea obligațiilor fiscale în conformitate cu prevederile legale în materie de impozite și taxe și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale. Consideră recurenta-pârâtă că decizia de angajare a răspunderii solidare cuprinde elementele prevăzute de art. 26 și art. 46 din Codul de procedură fiscală, motivarea actului fiscal fiind una adecvată. Organul fiscal a reținut că s-a constatat o faptă ilicită prevăzută de norma specială în vigoare, s-a stabilit existența prejudiciului în sumă de 3.342.424 RON, constând în obligații fiscale certe, lichide și exigibile, s-a identificat legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită, insolvabilitatea fiind determinată de nedeclararea și neachitarea obligațiilor fiscale, precum și o formă de vinovăție constând în dezinteresul manifestat de administratorului A., cu scopul de a se sustrage de la plată și de la executarea silită, producând astfel insolvența societății. Mai susține recurenta-pârâtă și că în cauză nu a fost încălcat dreptul la apărare al părții, acesta având posibilitatea exercitării căii administrative de atac, drept de care a uzat prin formularea contestației administrative. 3.2. Împotriva sentinței civile nr. 2116 din 20 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, pârâtă Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor a declarat la rândul său recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii. Motivând recursul astfel declarat, recurenta-pârâtă susține greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 12 și art. 25-26 din Codul de procedură fiscală. După expunerea situației factuale care a condus la promovarea litigiului de față, recurenta-pârâtă susține că sunt greșite reținerile instanței de fond în sensul că din deciziile contestate nu rezultă măsurile întreprinse de organele fiscale cu privire la bunurile care au făcut obiectul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, respectiv motivul pentru care valorificarea acestor bunuri nu era suficientă pentru achitarea obligațiilor fiscale în cursul anilor 2016-2017, având în vedere că, potrivit art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Codul de procedură fiscală, răspund solidar cu debitorul pentru obligațiile de plată ale acestuia administratorii care, pe perioada exercitării mandatului, cu rea-credință nu și-au îndeplinit obligația de a cere instanței de judecată competente deschiderea procedurii insolvenței ori au determinat nedeclararea sau neachitara la scadență a obligațiilor fiscale. Arată că societatea debitoare nu a întreprins niciun demers în vederea achitării creanțelor fiscale restante, deși avea la dispoziție facilități legale și posibilitatea eșalonării. Administratorul societății nu și-a îndeplinit obligațiile de achitare a datoriilor fiscale la scadență și de depunere a declarațiilor fiscale, vinovăția sub forma intenției indirecte rezultând din modalitatea de săvârșire a faptelor. Totodată, reaua-credință rezultă și din aceea că, potrivit art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun, iar legătura de cauzalitate se evidențiază prin neachitarea obligațiilor fiscale stabilite prin declarațiile fiscale depuse de contribuabil. Învederează recurenta-pârâtă că răspunderea administratorilor societății față de terți este o răspundere extracontractuală delictuală, în contextul în care faptele reținute de organele fiscale se circumscriu dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Codul de procedură fiscală. Răspunderea pentru intrarea debitorului în insolvență este o răspundere subiectivă pentru fapta proprie, obligația de a solicita deschiderea procedurii fiind prevăzută de art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, raportat la art. 5 alin. (1) pct. 29 din aceeași lege. În opinia recurentei, prin soluția pronunțată instanța de fond a omis aspecte importante evidențiate în deciziile fiscale contestate, referitoare la conduita administratorului societății, ce deținea și calitatea de asociat unic, și care nu a fost vigilent ca obligațiile fiscale ale societății să fie achitate la scadență, neprobând existența unui motiv obiectiv de natură a-l împiedica să se conformeze obligației legale, aspecte din care rezultă reaua-credință a acestuia, sub forma intenției indirecte. Neîndeplinirea unor obligații expres prevăzute de lege nu poate fi caracterizată de bună-credință, iar interpretarea dată de instanță, în sensul necesității dovedirii relei-credințe, echivalează cu lăsarea nesancționată a unei atitudini contrare legii, având în vedere și dispozițiile art. 14 din C. civ. În acest sens, recurenta-pârâtă indică și jurisprudență în materie a Curții Constituționale și a Înaltei Curți, apreciind că acumularea de datorii la bugetul de stat și evitarea în mod conștient și deliberat a plății acestora, dovedesc reaua-credință a administratorului, argumente suficiente pentru a se proceda la antrenarea răspunderii solidare a acestuia. Mai susține recurenta-pârâtă că, deși instanța de fond a reținut că decizia de angajare a răspunderii solidare nu ar fi fost motivată cu privire la faptele reglementate de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, din motivarea hotărârii nu rezultă că decizia ar fi fost analizată din această perspectivă. Raportat la dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2), art. 9 alin. (1) și art. 10 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991, precum și art. 73 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, din decizia de angajare a răspunderii solidare rezultă că intimatul-reclamant, în calitate de administrator al societății, avea obligația de a calcula, declara, stabili și a plăti la scadență obligațiile fiscale ale societății debitoare, obligații pe care cu rea-credință nu le-a îndeplinit, fiind creată și legătura de cauzalitate dintre fapta sa ilicită și prejudiciul produs prin neplata datoriilor, ca urmare a dezinteresului său în ceea ce privește funcționarea normală a societății. Simplul fapt că administratorul societății nu a ținut contabilitatea conform reglementărilor contabile implică atragerea răspunderii acestuia.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursurilor pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Alte aspecte procesuale Excepția nulității recursurilor pentru nemotivare, invocată prin întâmpinare de intimatul-reclamant, a fost respinsă de Înalta Curte la termenul de judecată din 5 februarie 2025, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâte sunt nefondate, pentru următoarele considerente: II.1. Cu caracter prealabil, Înalta Curte consideră necesar a prezenta câteva observații referitoare la recursul declarat de pârâta DGSC. După cum rezultă din conținutul criticilor de nelegalitate expuse la pct. 3.2 din prezenta decizie, acest recurs cuprinde o serie de alegații străine pricinii de față, părând a fi formulate în referire la un alt litigiu și la o altă situație de fapt decât cea dedusă judecății. Astfel, o parte dintre criticile de nelegalitate privesc ipoteza legală reglementată de prevederile art. 25 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală, deși, în speță, prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/11.08.2022, răspunderea reclamantului, în calitate de administrator al societății B. S.R.L., a fost angajată de pârât doar în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015. Totodată, una dintre criticile expuse de recurenta-pârâtă DGSC vizează considerente ale instanței de fond prin care s-ar fi reținut eronat, din punctul său de vedere, că din deciziile contestate nu rezultă măsurile întreprinse de organele fiscale cu privire la bunurile care au făcut obiectul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, respectiv motivul pentru care valorificarea acestor bunuri nu era suficientă pentru achitarea obligațiilor fiscale în cursul anilor 2016-2017. Or, un astfel de argument nu a fost invocat în cauză și nici nu se regăsește în cuprinsul sentinței recurate. În fine, s-a mai susținut că instanța de fond ar fi reținut că decizia de angajare a răspunderii solidare ar fi fost nemotivată, fără a mai analiza acest aspect de nelegalitate. Nici această susținere nu concordă cu conținutul sentinței, în cuprinsul căreia prima instanță a analizat motivul de nelegalitate vizând nemotivarea deciziei printr-un set de considerente concrete, cu o întindere suficientă, adecvate chestiunii litigioase sesizate (paginile 5-6 ale hotărârii), iar nu prin expunerea unei simple concluzii, neînsoțită de raționamentul juridic care o sprijină, după cum se susține în recurs. Astfel, este evident că, și în acest caz, critica recurentei-pârâte excede conținutului sentinței atacate. În consecință, Înalta Curte nu va analiza criticile de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor cu privire la aspecte ce nu se regăsesc în cuprinsul sentinței atacate, respectiv care sunt străine pricinii, urmând a fi avute în vedere doar acele argumente circumscrise situației de fapt analizate în speță. II.2. Situația de fapt dedusă judecății și parcursul procesual al cauzei Prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/11.08.2022, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor din cadrul pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și contestată în cauză, s-a decis angajarea răspunderii solidare a intimatului-reclamant A., cetățean slovac, în vederea realizării creanțelor fiscale în sumă de 3.342.424 RON constând în impozit pe profit și penalități de nedeclarare. În motivarea în fapt a deciziei contestate, organul fiscal a redat obligațiile stabilite prin decizia de impunere nr. x/30.09.2021 în urma inspecției fiscale desfășurate la societatea B. S.R.L. și a concluzionat că stabilirea obligațiilor suplimentare de activitatea de inspecție fiscală, ca urmare a operațiunilor efectuate, respectiv nedeclararea obligațiilor fiscale în conformitate cu prevederile legale în materie de impozite și taxe, demonstrează reaua-credință a fostului administrator al societății în ceea ce privește nedeclararea la scadență a obligațiilor fiscale, faptă ce se încadrează în prevederile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. De asemenea, ca răspuns la punctul de vedere al reclamantului, s-a menționat în cuprinsul deciziei că: sunt îndeplinite condițiile pentru declararea stării de insolvabilitate a societății B. S.R.L. întrucât nu deține bunuri sau venituri urmăribile în patrimoniu, iar valoarea obligațiilor fiscale este în suma de 3.342.424 RON, fiind respectate prevederile art. 265 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală; raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere nr. x/30.09.2021 sunt acte administrative care nu au fost desființate, societatea nu și-a exercitat dreptul de atac împotriva acestor acte administrativ fiscale, prin care s-a reținut că societatea debitoare nu a declarat în conformitate cu prevederile legale obligațiile de plată. Contestația administrativă formulată de reclamant a fost respinsă prin decizia nr. 2593/08.12.2022, act administrativ deopotrivă contestat în cauză. Ulterior epuizării procedurii administrative, intimatul-reclamant A. s-a adresat instanței de contencios administrativ și fiscal, contestând atât decizia de angajare a răspunderii administrative, cât și decizia de soluționare a contestației, expunând două motive de nelegalitate, anume lipsa motivării deciziei de angajare a răspunderii solidare și neîndeplinirea condiției relei-credințe prevăzute de textul de lege incident, respectiv art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Prin sentința civilă nr. 2116/20.12.2023, Curtea de Apel București a admis acțiunea și a anulat actele administrativ fiscale contestate, valorificând ambele motive de nelegalitate susținute de reclamant. Împotriva acestei sentinței au formulat recursuri ambele pârâte, întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", invocând greșita aplicare a dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală și art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, susținând, contrar instanței de fond, că decizia de angajare a răspunderii solidare este motivată conform legii, iar reaua-credință a intimatului-reclamant, în calitate de administrator al societății debitoare, a fost dovedită. Cât privește chestiunile litigioase deduse judecății, Înalta Curte constată că ambele recurente-pârâte au formulat critici similare cu privire la soluția instanței de fond, motiv pentru care recursurile vor fi soluționate prin considerente comune. II.3. Examinarea recursurilor declarate de recurentele-pârâte În ceea ce privește criticile vizând caracterul motivat al deciziei de angajare a răspunderii solidare, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate. Potrivit prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, care constituie temeiul atragerii răspunderii personale a intimatului-reclamant, "Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: ... d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale". Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că pentru a putea fi antrenată răspunderea solidară administratorului societății debitoare, în ipoteza prevăzută la lit. d), este necesar ca acesta să nu-și fi îndeplinit obligațiile menționate anterior cu rea-credință. Pentru a putea fi reținută reaua-credință a administratorului, organul fiscal este ținut să prezinte în motivarea actului de atragere a răspunderii solidare acele aspecte care demonstrează că, prin fapta sa proprie, reclamantul-intimat a determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale ale debitorului declarat insolvabil. Or, în cauză, organul fiscal nu a expus niciun argument, niciun raționament întemeiat pe fapte și situații concrete, din care să rezulte raționamentul care a condus la concluzia relei-credințe a intimatului-reclamant A.. Astfel cum a reținut și instanța de fond, singurul considerent al emitentului actului a fost acela că au fost stabilite obligații fiscale suplimentare în cadrul activității de inspecție fiscală la societatea B. S.R.L., fără a fi evidențiate împrejurările din care organul fiscal a reținut reaua-credință a acestuia. Din cuprinsul raportului de inspecție fiscală și al deciziei de impunere emise în temeiul acestuia rezultă că impozitul pe profit suplimentar de plată a fost stabilit față de societate ca urmare a modului, apreciat a fi eronat de către organul fiscal, în care societatea a înregistrat în contabilitate pierderea fiscală aferentă a șapte ani consecutivi. În acest context factual, simpla trimitere la actele administrative fiscale încheiate față de societatea menționată și la împrejurarea că acestea nu au fost anulate/revocate/desființate nu sunt suficiente pentru ca instanța să poată decela în ce au constat faptele reclamantului-intimat pentru care i s-a atras răspunderea solidară în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală. Textul de lege face referire la inacțiunea persoanelor, administratorul societății în cazul de față, care cu rea-credință nu declară și/sau nu achită la scadență obligațiile fiscale, ceea ce sancționează legea fiind intenția acestuia de a nu lămuri situația fiscală a societății. Or, acest aspect nu se poate deduce în cauză doar din simpla redare a unei situații de fapt, dublată de simpla afirmație a organelor fiscale în sensul că persoana a cărei răspundere este antrenată a fost de rea-credință, dedusă dintr-o trimitere la dispozițiile din Codul de procedură fiscală ori din Legea nr. 31/1990 ce reglementează răspunderea administratorilor societății, în lipsa unor împrejurări concrete legate de conduita reclamantului-intimat în legătură cu acumularea și neplata datoriilor fiscale. Reaua-credință, condiție legală expresă a atragerii răspunderii solidare, trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, și trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumția de vinovăție în cazul procedurilor arătate mai sus. Așadar, expunerea raționamentului din care să reiasă îndeplinirea tuturor condițiilor legale prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală echivalează cu motivarea actului administrativ fiscal, simpla indicare a incidenței dispozițiilor acestui text de lege, neînsoțită de o motivare adecvată, atrăgând sancțiunea anulării actului administrativ-fiscal de stabilire a răspunderii solidare. Astfel fiind, Înalta Curte constată că în mod just prima instanță a constatat caracterul nemotivat al deciziei de angajare a răspunderii solidare, raportat la condițiile prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală. Referitor la criticile recurentelor-pârâte prin care s-a susținut îndeplinirea condiției relei-credințe în persoana intimatului-reclamant, Înalta Curte reține că, din economia reglementării acestei instituții de drept fiscal, rezultă că răspunderea solidară a administratorului societății debitoare poate fi antrenată doar în ipoteza în care se dovedește că respectivele creanțe fiscale, impuse societății ca reprezentând obligații nedeclarate/neachitate, s-au născut din administrarea societății cu rea-credință. Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, constată că recurentele-pârâte nu au probat existența condiției privind reaua-credință a reclamantului-intimat, simpla prezumție că insolvabilitatea societății s-ar fi produs ca urmare a conduitei sale, fără ca aceasta să fie concretizată în acțiuni sau inacțiuni specifice, nereprezentând o dovadă a relei-credințe. Din cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare nu reiese dacă neachitarea datoriilor este rezultatului relei - credințe a administratorului, a intenției sale de fraudare sau, dimpotrivă, rezultatului unui management defectuos, lipsit de pricepere. Instanța de control judiciar reține că organul fiscal ar fi trebuit să probeze că reclamantul-intimat a acționat, în mod conștient, în scopul creării și întreținerii unor obligații fiscale în sarcina societății debitoare. Cu toate acestea, nu rezultă a se fi făcut vreo dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt precise și certe care să justifice stabilirea răspunderii solidare a intimatului-reclamant, descrierea faptei în decizia de atragere a răspunderii solidare fiind făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderi. În acord cu soluție primei instanțe, Înalta Curte constată lipsa de preocupare a organului fiscal emitent al deciziei de angajare a răspunderii solidare de a stabili faptele personale ale reclamantului-intimat, relevante în susținerea relei-credințe cu care aceasta ar fi acționat, deoarece numai într-o astfel de ipoteză se putea angaja răspunderea solidară a acestuia, în raport cu fapte în concret individualizate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare pe numele tuturor administratorilor unei societăți debitoare, ci doar pe numele acelor persoane enumerate de art. 25 alin. (2) lit. d), pentru care organul fiscal deține dovezi în sensul că au acționat cu rea-credință. În mod eronat recurentele-pârâte identifică, în prezenta cauză, reaua-credință constând în pasivitatea reclamantului-intimat, în calitate de administrator, apreciată prin raportare la îndatoririle necesare respectării și îndeplinirii obligațiilor stabilite prin lege, inclusiv din perspectiva obligațiilor prevăzute de art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990. Răspunderea solidară față de societate, pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun, constituie doar o obligație generală și nu poate justifica, doar prin ea însăși, antrenarea răspunderii solidare în condițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, fără dovedirea atitudinii subiective de rea-credință a persoanei a cărei răspundere este atrasă. Simplul fapt al înregistrării de debite către bugetul de stat de către contribuabilul persoana juridică nu reprezintă un temei suficient pentru emiterea deciziei de atragere a răspunderii solidare, câtă vreme, prin dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015, legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de rea-credință și de răspundere în sarcina organelor de conducere ale societății, ci a prevăzut numai posibilitatea atragerii acestei forme de răspundere. Intimatului-reclamant din prezenta cauză i se reproșează necalcularea și neachitarea obligațiilor fiscale, apreciind organul fiscal că aceste fapte sunt, prin ele însele, o dovadă a relei-credințe și astfel este îndeplinită condiția necesară angajării răspunderii sale solidare. Însă simpla enumerare a unor fapte, reținute ca fiind săvârșite de către administrator, nu atrage în mod necesar răspunderea patrimonială a acestuia, fiind necesară administrarea unor dovezi concrete și pertinente în acest sens, întrucât reaua-credință se dovedește de cel ce o invocă. Așadar, reaua-credință nu poate fi dedusă din pasivitatea sau atitudinea indiferentă a administratorului ori din simpla împrejurare că, deși acesta avea cunoștință despre datoriile societății, nu a depus diligențe pentru plata lor, ci trebuie să rezulte din elemente concrete, potrivit cărora, deși avea posibilități financiare de a achita la scadență obligațiile fiscale ale societății, nu a făcut acest lucru, nu ca urmare a pasivității sale, ci ca urmare a relei-credințe. De asemenea, chiar dacă intimatului-reclamant i se pot imputa erori la înregistrarea în contabilitate a pierderilor fiscale aferente anilor 2009-2015, totuși din motivarea deciziei de atragere a răspunderii nu rezultă că aceste înregistrări eronate au fost realizate cu rea-credință ori cu intenția de a frauda obligațiile fiscale. Simpla desfășurare a activității de administrator al unei societăți care are obligații fiscale restante nu reprezintă, în sine, o faptă ilicită de natură să atragă răspunderea solidară. Prin urmare, Înalta Curte conchide că, în mod corect, a decis prima instanță că decizia atacată a fost emisă cu nerespectarea condițiilor legale, organul fiscal nestabilind motivele care ar justifica în mod pertinent aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală în ceea ce îl privește pe intimatul-reclamant, nefăcând proba că acesta a acționat în mod conștient, cu rea-credință, în scopul nedeclarării și/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale ale debitoarei societatea B. S.R.L.. În consecință, soluția primei instanțe de anulare a actelor administrativ fiscale contestate este legală, recurentele-pârâte neprezentând critici de nelegalitate apte să conducă la reformarea sentinței recurate. Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și recurenta-pârâtă Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor, ca nefondate. Reținând culpa procesuală a recurentelor-pârâte, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentele-pârâte la plata în solidar, către intimatul-reclamant A., a cheltuielilor de judecată în sumă de 7500 RON, reprezentând onorariu avocațial (dovedit prin depunerea la dosar a facturii nr. x/31.01.2025 și a extrasului de cont bancar - dosar recurs), redus în condițiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în raport de complexitatea medie a cauzei și activitatea efectiv desfășurată de avocat în susținerea intereselor intimatului-reclamant (întocmirea unui singur act procesual - întâmpinarea și reprezentarea la un singur termen în fața instanței de recurs).