ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3334/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10.10.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, anularea în parte a soluțiilor date contestațiilor formulate la întrebările cu numerele 22, 23, 80 și 94 din grila de concurs G1, precum și a următoarelor acte: Procesul-verbal de soluționare a contestațiilor la drept civil și drept procesual civil și Procesul-verbal de soluționare a contestațiilor la drept penal și drept procesual penal. La data de 19.12.2022, reclamantul a depus la dosar o cerere modificatoare cu privire la primul capăt de cerere, prin care a solicitat suplimentar și anularea în parte a tabelului cu rezultatele obținute de candidați la proba eliminatorie de verificare a cunoștințelor juridice, în privința rezultatului înregistrat de acesta la proba "Testul grilă de verificare a cunoștințelor juridice". Pârâtul a formulat întâmpinare la cererea modificatoare, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii completatoare, excepția lipsei de interes, iar pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată. De asemenea, la excepția nulității cererii de chemare în judecată, invocată prin întâmpinare, a completat cererea de chemare în judecată cu motive de fapt și de drept suplimentare, în susținerea primului capăt de cerere.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 451/2023 din 10 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, astfel cum a fost completată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 451/2023 din 10 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs recurentul-reclamant A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că sentința recurată încalcă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Mai arată că rolul motivării privește posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanțele superioare și că instanța are îndatorirea de a-și motiva hotărârea, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., presupune stabilirea în considerentele hotărârii a încadrării în drept a cererilor. Susține că în speță, în considerentele sentinței recurate prima instanță nu a expus toate susținerile reclamantului și nici motivele pentru care acestea au fost înlăturate. Astfel, în baza prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond a examinat cauza numai prin prisma excepției inadmisibilitățîi acțiunii, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, fără a cenzura temeinic și exhaustiv argumentele reclamantului în susținerea cererii sale de respingere a acestei excepții, arătate prin punctul de vedere depus la dosar, instanța cenzurând vag, superficial, incomplet și greșit susținerile sale. De asemenea, instanța de fond a înlăturat în aceeași manieră simplistă și eronată referirile sale la încălcarea dreptului constituțional privind liberul acces la justiție, aplicarea dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 554/2004 și art. 5 alin. (3) C. proc. civ., prin invocarea unei jurisprudențe a Curții Constituționale (Decizia CCR nr. 480/2010) anterioară intrării în vigoare a noilor coduri civile, care nu au preluat dezlegările anterioare ale Curții Constituționale. Critică faptul că în motivarea sentinței atacate, instanța de fond s-a prevalat și de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, deși jurisprudența nu constituie izvor de drept. Consideră că, prevalându-se de o serie de dezlegări perimate, căzute în desuetudine odată cu intrarea în vigoare a noilor coduri civile, instanța a evitat să judece cauza în fond, limitându-se la a-și însuși apărările și răspunsurile părții potrivnice. Arată că în același registru procedural se înscrie și invocarea jurisprudenței CEDO de către prima instanță (cazul van Marle și alții c. Olandei, Hotărârea din 26 iunie 1986), în sprijinul soluției de respingere a cererii ca inadmisibile, deși instanța nu a cenzurat și susținerea sa conform căreia Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este un document emis de Uniunea Europeană, ci de Consiliul Europei, Convenția neintrând sub incidența dispozițiilor art. 4 C. proc. civ., ci sub incidența dispozițiilor art. 3 alin. (2) C. proc. civ. Susține că dacă dispozițiile art. 5 alin. (2) și (3) C. proc. civ. conțin prevederi care îi sunt mai favorabile decât soluțiile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prevederile din dreptul intern se aplica cu prioritate. Menționează că din toate argumentele sale exprimate prin punctul de vedere depus, prima instanță nu a înlăturat motivat decât referirile la aplicarea prin analogie a prevederilor art. 68 din H.G. nr. 611/2008 și cele referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 5 alin. (3) C. proc. civ. Mai arată că în speță considerentele instanței de fond privind înlăturarea argumentelor precizate prin punctul de vedere sunt enunțate cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, critică faptul că prima instanță a înlăturat susținerile sale referitoare la posibilitatea contestării actelor emise de intimatul-pârât prin raportare la art. 68 din H.G. nr. 611/2008, reținând că acest text de lege vizează cariera funcționarilor publici și prin el legiuitorul a prevăzut explicit posibilitatea atacării la instanța de contencios administrativ a rezultatului contestației. Precizează că a invocat ca temei legal al cererii sale dreptul constituțional privind accesul liber la justiție, conform art. 21 din Constituția României și dreptul de a sesiza instanța de contencios administrativ, în baza art. 68 din H.G. nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici, care se aplica prin analogie, în baza art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 5 alin. (3) C. proc. civ. Consideră că motivarea primei instanțe, potrivit căreia prevederile art. 68 din H.G. nr. 611/2008 vizează cariera funcționarilor publici este superficială, vagă și eronată, cu atât mai mult cu cât art. 10 C. civ., întitulat Interzicerea analogiei, prevede că "Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege." Susține că, întrucât art. 68 din H.G. nr. 611/2008 nu vizează situații precum cele reținute prin textul de lege anterior redat, poate fi aplicat prin analogie în cauza de față. Menționează că și-a întemeiat în drept cererea introductivă și pe dispozițiile art. 1 alin. (1), coroborat cu art. 10, ambele din Legea nr. 554/2004, raportate la art. 96 pct. 1 C. proc. civ., iar instanța de fond nu a motivat în niciun fel de ce aceste texte de lege nu pot constitui temei legal pentru contestarea în instanță a actelor emise de comisiile înființate de intimatul-pârât. Consideră că în mod greșit prima instanță a înlăturat argumentele sale privind încălcarea dreptului privind liberul acces la justiție, instanța invocând jurisprudența perimată și caducă a Curții Constituționale (Decizia CCR nr. 480/2010), anterioară intrării în vigoare a noilor coduri civile. Mai arată că instanța de fond a aplicat în mod greșit normele de drept material referitoare la neîndeplinirea de către actele contestate a cerințelor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, instanța reținând că procesele-verbale de soluționare a contestațiilor și tabelul cu rezultatele probei-grilă nu au natura unor acte administrative, singurul act producător de efecte juridice fiind hotărârea de validare a rezultatelor concursului prevăzută de art. 34 din Regulamentul de concurs, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 120/16.07.2021. Consideră că raționamentul instanței este unul eronat, în raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 554/2004, prin care sunt enumerate actele administrative emise de autoritățile publice care nu pot fi atacate în contencios administrativ, ceea ce înseamnă că pot fi atacate în contencios administrativ toate celelalte acte administrative provenite de la autoritățile publice. Susține că actele pe care le-a atacat îndeplinesc condiția de a fi acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Astfel, procesul-verbal de soluționare a contestațiilor la drept civil și drept procesual-civil, procesul-verbal de soluționare a contestațiilor la drept penal și drept procesual-penal și tabelul cu rezultatele obținute de candidați la proba eliminatorie de verificare a cunoștințelor juridice, din data de 20.09.2022, în care s-a consemnat, la fila x, poziția 199, că a obținut 58 de puncte la "Testul grilă de verificare a cunoștințelor juridice", emise de intimatul-pârât CSM sunt actele care dau naștere, modifică și sting raporturi juridice între părți, fiind acte emise în vederea executării în concret a legii, respectiv a dispozițiilor art. 62 alin. (8) din Legea nr. 192/2021. Arată că într-adevăr, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii urma să emită la finalul concursului, hotărârea de validare a concursului, adoptată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în conformitate cu dispozițiile art. 34 din Regulamentul de concurs, însă acest act cade sub incidența principiului conform căruia actul subsecvent este anulat ca urmare a anulării actului inițial, iar anularea actelor atacate în prezenta acțiune ar atrage și anularea actului juridic subsecvent. Referitor la argumentul intimatului-pârât conform căruia procesele-verbale de soluționare a contestațiilor la disciplinele drept civil, drept procesual-civil, drept penal și drept procesual-penal ar constitui doar operațiuni administrative premergătoare actului de validare a concursului, susține că acestea sunt veritabile acte administrative, întrucât dau naștere unor efecte juridice între recurent și intimat, având în vedere că recurentul nu a dobândit puncte suplimentare, fiind exclus din concurs după prima probă.

Apărările formulate în recurs Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Consideră că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind motivată, nu cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Susține că nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică în ceea ce privește soluția de admitere a excepției inadmisibilității, în raport de actele atacate în prezenta cauză.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 27 iulie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 14 iunie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În cauză, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii și în urma completării acestei acțiuni, anularea în parte a soluțiilor date contestațiilor formulate la întrebările cu numerele 22, 23, 80 și 94 din grila de concurs G1, a Procesului-verbal de soluționare a contestațiilor la drept civil și drept procesual civil, a Procesului-verbal de soluționare a contestațiilor la drept penal și drept procesual penal, precum și anularea în parte a tabelului cu rezultatele obținute de candidați la proba eliminatorie de verificare a cunoștințelor juridice, în privința rezultatului înregistrat de acesta la proba "Testul grilă de verificare a cunoștințelor juridice". Instanța de fond a respins, ca inadmisibilă, cererea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, astfel cum a fost completată. Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs recurentul-reclamant A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), invocat de către recurentul-reclamant, Înalta Curte reține că acesta a invocat faptul că sentința recurată încalcă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., că prima instanță nu a expus toate susținerile reclamantului și nici motivele pentru care acestea au fost înlăturate, că instanța a examinat cauza numai prin prisma excepției inadmisibilității acțiunii, fără a analiza argumentele reclamantului pentru respingerea acestei excepții, iar pe de altă parte, instanța de fond a înlăturat referirile sale la încălcarea dreptului constituțional privind liberul acces la justiție. De asemenea, a arătat că instanța de fond nu a motivat în niciun fel de ce textele de lege invocate de către reclamant în susținerea acțiunii, respectiv art. 1 alin. (1), coroborat cu art. 10, ambele din Legea nr. 554/2004, nu pot constitui temei legal pentru contestarea în instanță a actelor emise de comisiile înființate de intimatul-pârât. Înalta Curte reține că subsumat acestui motiv de casare se pot include doar aspecte ce vizează nemotivarea de către instanțe a soluțiilor pronunțate, existența unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii sau exclusiv motive străine de natura cauzei. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, respectiv instanța de fond a arătat considerentele pentru care a respins acțiunea reclamantului ca inadmisibilă, indicând argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Motivul de recurs analizat nu are în vedere analizarea de către instanța de fond a fiecăruia dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. Or, din această perspectivă, hotărârea instanței de fond respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Totodată, are în vedere Înalta Curte cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este fondat. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că și acesta este nefondat. Analizând prevederile legale incidente în raport cu actele deduse judecății, prima instanță a ajuns la concluzia că soluțiile date contestațiilor formulate la întrebările cu numerele 22, 23, 80 și 94 din grila de concurs G1, a Procesului-verbal de soluționare a contestațiilor la drept civil și drept procesual civil, a Procesului-verbal de soluționare a contestațiilor la drept penal și drept procesual penal, precum și tabelul cu rezultatele obținute de candidați la proba eliminatorie de verificare a cunoștințelor juridice, nu reprezintă acte ce pot fi atacate în contenciosul administrativ, nefiind acte administrative în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Această concluzie este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ". Prin urmare, pentru a fi considerat act administrativ, condițiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații. Or, în speță, actele atacate de către recurentul-reclamant au fost emise în virtutea prerogativelor date emitentului prin Legea nr. 192/2021 privind unele măsuri temporare referitoare la concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii, formarea profesională inițială a judecătorilor și procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, stagiul și examenul de capacitate al judecătorilor și procurorilor stagiari, precum și la concursul de admitere în magistratură, precum și prin HCSM nr. 120/2021, pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și desfășurarea concursului de admitere în magistratură. Înalta Curte constată că nu poate fi primit argumentul recurentului-reclamant în sensul că are dreptul de a sesiza instanța de contencios administrativ, în baza art. 68 din H.G. nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici, care se aplică prin analogie, în baza art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 5 alin. (3) C. proc. civ. Sub acest aspect, instanța de fond a reținut în mod corect că în cauză nu pot fi aplicate prevederile art. 68 din H.G. nr. 611/2008, având în vedere că acest text legal vizează cariera funcționarilor publici și că prin el legiuitorul a prevăzut explicit posibilitatea atacării la instanța de contencios administrativ a rezultatului contestației părții, spre deosebite de situația din speță. Una dintre regulile privind aplicarea normelor de drept situațiilor factuale deduse judecății este aceea că normele speciale prevalează asupra normelor generale. Acest principiu, cunoscut sub numele de specialia generalibus derogant, înseamnă că o normă specifică într-o anumită materie se aplică în detrimentul unei norme generale, atunci când situația se încadrează în sfera de aplicare a normei speciale. Cu alte cuvinte, în cauză nu pot fi excluse de la aplicare normele speciale care se aplică cu prioritate concursului la care a participat recurentul-reclamant, cum sunt cele din Legea nr. 192/2021 și HCSM nr. 120/2021, cu consecința aplicării normelor invocate de către acesta. Pentru aceleași rațiuni, în cauză nu poate opera nici completarea normelor din Legea nr. 554/2004 cu normele C. civ. sau ale C. proc. civ., câtă vreme respectiva lege cuprinde norme în baza cărora să poată fi soluționată cauza de față. Completarea presupune o lipsă a normelor, ceea ce nu este cazul în litigiul de față. Potrivit art. 5 alin. (3) C. proc. civ., a cărui aplicare o solicită recurentul-reclamant: "În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității." Examinând textul de lege de mai sus este evident că situația din speță nu se încadrează în ipoteza normei anterior redate, câtă vreme cauza de față poate fi soluționată în baza legii, ceea ce excluse de facto¸ necesitatea aplicării unor situații prin analogie. De asemenea, nu poate fi reținut nici argumentul recurentului-reclamant în sensul că, întrucât actele atacate în prezenta cauză nu fac parte dintre cele care nu pot fi atacate în contencios administrativ, enumerate la art. 5 din Legea nr. 554/2004, acestea pot face obiectul unei acțiuni în contenciosul administrativ, câtă vreme există și alte condiții cu privire la actele ce pot fi contestate în contencios, una dintre acestea fiind aceea ca actele să fie acte administrative în sensul Legii nr. 554/2004. Înalta Curte constată că este nefondată și critica referitoare la reținerea de către instanța de fond a jurisprudenței CEDO, constând în Cauza van Marle și alții c. Olandei, Hotărârea din 26 iunie 1986, recurentul-reclamant susținând că acesta nu este un document emis de Uniunea Europeană, ci de Consiliul Europei. Or, instanța de recurs constată că România a aderat la Consiliul Europei la data de 7 octombrie 1993, când a semnat documente statutare și Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, cu ocazia primului Summit al CoE (Viena, 1993), astfel că instanța de fond a reținut în mod corect argumentele Curții EDO din respectiva hotărâre. Cu toate acestea, în cauză nu poate fi reținut existența unei neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și C. proc. civ., astfel cum se prevede la art. 3 alin. (2) C. proc. civ. În aceste condiții, Înalta Curte constată că actele atacate de către recurentul-reclamant nu au natura unor acte administrative, prin acesta nefiind stabilite, stinse ori modificate raporturi juridice și nici nu au fost emise în regim de putere publică, astfel că nu poate forma obiect al unei acțiuni în contencios administrativ, acțiunea promovată în acest sens fiind inadmisibilă. Înalta Curte împărtășește opinia primei instanțe în sensul că singurul act producător de efecte juridice este hotărârea de validare a rezultatelor concursului prevăzută de art. 34 din Regulament și că tabelul cu rezultatele uneia dintre probele concursului nu reprezintă actul producător de efecte juridice în ceea ce îl privește, actul ce poate fi atacat fiind hotărârea de validare a concursului. În consecință, în considerarea caracterului de operațiuni premergătoare emiterii actului administrativ al actelor atacate, acestea pot fi contestate, conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, doar împreună cu hotărârea de validare. Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 451/2023 din 10 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.