ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3072/2024

Ședința publică din data de 5 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ si fiscal, la data de 24.06.2021 sub nr. x/2022, reclamanta Unitatea Protejată Autorizată (U.P.A.) Cabinet Avocat A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecția Judiciară a solicitat anularea rezoluției nr. 782/12.04.2022 dispusă în lucrarea nr. 22-1013 a Direcției de inspecție pentru judecători și a rezoluției nr. 8160/03.06.2022 a inspectorului șef emisă în lucrarea C22-872 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Prin sentința civilă nr. 78 din data de 19 ianuarie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamanta Unitatea Protejată Autorizată Cabinet Avocat A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 78 din data de 19 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Unitatea Protejată Autorizată Cabinet Avocat A., solicitând casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii acțiunii introductive.

În susținerea recursului, a invocat prevederile art. 483 și art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 și alin. (2), cu trimitere la art. 397 alin. (1), art. 496, la art. 5-9, art. 12- 14, 20 și art. 22 cu trimitere la art. 294, alin. (1), pct. 2-3, și art. 297 alin. (1)-(3) din C. proc. civ.

A arătat că instanța de fond a reținut într-o motivare sumară că nu constituie abateri disciplinare faptele săvârșite de către magistrat prin pronunțarea încheierilor din 25 nov. 2021, 13 ian. 2022 și 10 feb. 2022, cu încălcarea principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil, a art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (2), art. 8, art. 9, art. 11, cu aplicarea art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004, art. 13, art. 14, art. 15, art. 20, și art. 22 alin. (6), cu trimitere la prevederile art. 294 alin. (1) pct. 2-3, combinate cu art. 297 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., prin care a urmărit și a reușit să discrimineze în mod indirect, prin hărțuire și victimizare, atât recurenta-reclamantă, avocat și persoana cu dizabilități, cât și pe clienta sa.

Magistratul a încălcat dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare și la confidențialitatea relației profesionale dintre client si avocat, dreptul la secretul profesional al lucrărilor efectuate de avocat pentru clientul său; avocatul, clienta sa, și administratorii ei ajungând sa fie cercetați in dos nr. 20/P/2022 al Parchetului de pe, langa Curtea de Apel Cluj, ca suspecți de comiterea infracțiunii de evaziune fiscală în baza sesizării penale nelegal făcute de judecător, prin încheierea din 10 feb. 2022, încheiere ce a fost ulterior casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nelegală.

Instanța de fond nu a motivat sentința recurată, în sensul că nu a arătat de ce a înlăturat susținerile reclamantei legate de faptul că prin încheierile de ședință menționate anterior au fost administrate cu rea-credință probe din oficiu.

Invocă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. și ca urmare a faptului că judecătorul fondului a susținut că Decizia nr. 4487/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu ar fi casat încheierea din 10 februarie 2022 și sub aspectul nelegalei aplicări de către judecător a dispozițiilor art. 304-307 din C. proc. civ., deși încheierea a fost casată în integralitate. Or, prin decizia menționată, a fost admis recursul, cu casarea încheierii din 10 februarie 2023, ca fiind nemotivată, deci nelegală, prin aceasta producându-se o vătămare a intereselor recurentei reclamante ca persoană cu dizabilități și ca avocat al clientei, având în vedere că dosarul nr. x/2022 se află în continuare pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

De asemenea, prin încheierea de redeschidere a dezbaterilor, din 25 noiembrie 2021, judecătorul a hărțuit reclamantul, în mod nelegal și a dispus cu rea-credință, administrarea în mod uniltateral, clandestin, a probei cu înscrisuri, constând în rapoartele de activitate întocmit de către recurentul-reclamant pentru clienta sa, în perioada 2009-2017, fără a pune în discuția părților această probă și fără a avea vreo legătură cu obiectul cauzei ori cu părțile din proces, deși prin încheierea din 11 noiembrie 2021, dispusese încheierea cercetării judecătorești. Procedând astfel, judecătorul a încălcat dreptul de apărare, atât al recurentului-reclamant, avocat, cât și al clientei sale, care ar fi trebuit să fie introdusă în cauză, în prealabil, conform art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004. Recurentul-reclamant s-a opus administrării acelei probe din oiciu, însă judecătorul, ignorând prevederile art. 294 și 297, precum și principiile fundamentale ale procesului civil, cu rea-credința și cu intenția directă de a o hărțui și victimiza atât pe partea recurentă, cât și pe clienta sa, a procedat la administrarea acestei probe prin încheierea de ședință din 13 ianuarie 2023. Mai mult decât atât, clienta sa a fost amendată pentru nedepunerea la dosarul cauzei a înscrisurilor solicitate. Abuzul de drept al judecătorului este evident având în vedere că această clientă putea refuza comunicarea documentelor întocmite de recurentul-reclamant, pentru aceasta, în perioada 2009-2017, pe motiv că predarea înscrisurilor ar fi putut atrage urmărirea sa penală, conform art. 297 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.. Abuzul s-a consumat sub aspectul laturii obiective atunci când, sub amenințarea cu închisoarea, clienta sa a cedat si a trimis actele pentru termenul de judecată din 10 feb. 2022, iar aceasta a fost interogată fără a fi introdusă în cauză.

Este evident, în opinia recurentei-reclamante, refuzul judecătorului de a judeca cauza cu care fusese învestit, acesta încercând să-și preconstituie motive de suuspendare a judecății cauzei. Acest aspect este confirmat și de faptul că, în al doilea ciclu procesual, după trimiterea cauzei spre rejudecare ca umare a casării încheierii de ședință din 10 februarie 2022, judecătorul a formulat declarație de abținere, pe motiv că și-a spus părerea în cauză, declarația fiind admisă.

Recurenta-pârâtă mai arată că, instanța de fond a refuzat sau a omis să-și motiveze sentința sub aspectul criticilor formulate de reclamantă din perspectiva încălcării de către judecătorul reclamat a drepturilor persoanelor cu dizabilități instituite prin tratate și convenții la care România este parte și care, pe planul dreptului material, sunt superioare dreptului intern, legislația internațională/europeană fiind prioritară, aspecte invocate prin sesizarea inspecției judiciare.

Instanța a reținut cu o motivare generală și lacunară că, reclamantul, prin acțiunea în contencios a invocat aspecte legate de O.U.G. nr. 137/2000 care nu ar fi făcut obiectul plângerilor inițiale. Prin plângerile formulate și prin acțiune, reclamantul a invocat toate convențiile și acordurile la care România a aderat si care potrivit art. 3 alin. (1)-(2) si 4 din C. proc. civ. sunt prioritare și superioare ca valoare juridică dreptului intern, și care sancționează discriminarea persoanelor cu dizabilități, săvârșita de judecător în speță, în mod direct, sau indirect, și a susținut că prin încheierile pronunțate, judecătorul l-a discriminat prin hărțuire și victimizare.

Mai arată că, prin O.U.G. nr. 60/2017, act normativ contrar tratatelor și convențiilor în care România era parte și principiilor constituționale, Guvernul României a încălcat persoanelor cu dizabilități dreptul la muncă instituit prin "discriminarea pozitivă", a golit de conținut art. 78 din Legea nr. 448/2006, înlocuindu-1 cu plata lunara a unor "prestații sociale" de 54 RON. În aceste condiții, considerându-se discriminat, ca persoană cu dizabilități și prejudiciat, prin O.U.G. nr. 60/2017, a formulat acțiune în contencios în temeiul art. 9 din Legea nr. 554/2004 și a invocat excepția de neconstituționalitate a acestei ordonanțe, aceasta fiind admisă de către CCR prin Decizia nr. 909/2020. Astfel, a solicitat repunerea cauzei pe rol, iar judecătorul învestit cu soluționarea cauzei l-a hărțuit, solicitând probe fără legătură cu cauza pentru a dovedi că reclamantul nu este capabil să presteze servicii juridice în mod real și că pentru a disimula prestarea acestora, a săvârșit infracțiuni de evaziune fiscală și de fals între anii 2009-2017 prin întocmirea de rapoarte curente de activitate. În continuare, recurenta-reclamantă a arătat ce impact psihologic a avut aceast demers asupra sa și a prezentat extrase din literatura de specialitate cu privire la discriminarea pozitivă.

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a aplicat cu prioritate dreptul intern și a apreciat ca fiind legale actele abuzive prin care judecătorul reclamat a hărțuit-o și victimizat-o pe reclamantă, dar și pe clienta acesteia, pe administratorii și directorul ei. În opinia sa, invocarea de către prima instanță a principiului instituit de art. 11 din C. proc. civ. este în contradicție cu practica CJUE și cu doctrina europeană. De asemenea, amenințarea adresată de judecător clientei sale, în afara prevederilor procesuale civile reglementate de art. 11 si 22 din C. proc. civ. contrazice atât prevederile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, cât și jurisprudența europeană, prin care s-a statuat că are loc o încălcare a articolului 8 din Convenție, a dreptului la viață privată și a secretului corespondenței atunci când statele nu oferă suficiente garanții procedurale pentru a asigura respectarea secretului profesional al avocatului.

Așadar, protecția privilegiului confidențialității relației avocat-client este asigurată și prin interdicția de a folosi probele obținute prin încălcarea secretului profesional în cadrul oricărui proces penal, în caz contrar operând sancțiunea excluderii probelor obținute cu încălcarea dispozițiilor legale și a probelor derivate din acestea, conform art. 102 alin. (4) din C. proc. pen.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta Unitatea Protejată Autorizată Cabinet Avocat A. împotriva sentinței civile nr. 78 din data de 19 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, în cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu și motivele de netemeinicie. Or, în cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a prezentat și argumente ce țin de fondul cauzei, care constituie, în fapt, critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a sentinței recurate. Ca atare, Înalta Curte, cu ocazia analizării recursului, va avea în vedere doar criticile care sunt de natură a susține cazurile de casare invocate, întrucât o reiterare a susținerilor formulate în fața instanței de fond, fără a fi prezentate critici care să vizeze, în mod concret și direct, raționamentul urmat de instanța de fond pentru pronunțarea hotărârii atacate, nu îndeplinește cerința calificării acesteia drept critici în recurs.

Tot cu titlu prealabil, se impune a mai fi subliniat și faptul că, deși recurenta-reclamantă a indicat în partea introductivă a cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., acestea au fost invocate pur formal, nefiind decelate critici de nelegalitate ce pot fi circumscrise motivului de casare reglementat de acest text de lege.

Sintetizând motivele de recurs, instanța de control judiciar observă că recurenta-reclamantă a invocat, în esență, critici de nelegalitate ce se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., respectiv (i) motivarea sumară a hotărârii recurate în ceea ce privește faptul că instanța de fond a reținut că nu constituie abateri disciplinare faptele săvârșite de către magistratul reclamat, (ii)neindicarea motivelor pentru care a instanța a înlăturat susținerile reclamantei potrivit cărora probele din oficiu au fost administrate cu rea-credință, (iii) greșita reținere de către instanța de fond a faptului că încheierea din 10 februarie 2023, a fost casată de către instanța de recurs, pentru nemotivare și nu pentru aplicarea nelegală a dispozițiilor art. 304-307 din C. proc. civ. (iv) omisiunea sau refuzul instanței de a motiva sentința și sub aspectul criticilor formulate de către reclamantă în sensul încălcării de către judecătorul reclamat a drepturilor persoanelor cu dizabilități. În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat greșita aplicare de către instanța de fond a normelor speciale în materie displinară și aplicarea cu prioritate a dreptului intern, respectiv a dispozițiilor art. 11 din C. proc. civ., care sunt în contradicție cu jurisprudența CJUE, prin care s-a statuat interdicția de fi folosite într-un proces penal, probele obținute prin încălcarea secretului profesional și a confidențialității relației avocat-client.

În limitele învestirii prin memoriul de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate invocate.

Examinând sentința primei instanțe din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea sa, întrucât aceasta respectă standardele impuse de art. 425 C. proc. civ.

Trebuie precizat faptul că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, conform textului de lege anterior menționat, are în vedere prezentarea argumentelor părților, stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raționament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluției date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză.

Înalta Curtea subliniază că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea care face obiectul prezentului dosar, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României). Verificările pe care aceasta este chemată să le realizeze asupra rezoluțiilor de clasare și a rezoluțiilor inspectorului șef vizează doar examinarea legalității acestora, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului și, în consecință, dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004, coroborate cu art. 65 alin. (3) din același act normativ).

Or, din analiza hotărârii atacate rezultă că motivarea acesteia corespunde limitelor legale trasate de sus indicatele prevederi, instanța de fond examinând modul de realizare a verificărilor prealabile întreprinse de Inspecția Judiciară și exercitând controlul de legalitate din perspectiva prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004, motivarea fiind raportată la situația concretă invocată în cauză.

Totodată, Înalta Curte reamintește că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

Din această perspectivă, prezintă relevanță și argumentele statuate în jurisprudența CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Se impune a mai fi subliniat că analiza instanței de contencios administrativ nu poate fi extinsă asupra unor aspecte ce nu au făcut obiectul sesizării Inspecției Judiciare și care au fost invocate pentru prima oară în fața instanței de judecată. Din această perspectivă, în mod corect, instanța de fond a înlăturat susținerile recurentei-reclamante din cuprinsul cererii de chemare în judecată, privind încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, în condițiile în care acestea nu au fost invocate și în cuprinsul sesizării adresate Inspecției Judiciară. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, simpla referire, la modul general, la sine, ca fiind o persoană cu dizabilități, nu echivalează cu o solicitare adresată Inspecției Judiciare de a analiza comportamentul judecătorului reclamat sub aspectul unei eventuale discriminări, din perspectiva prevederilor O.G. nr. 137/2000.

În ceea ce privește susținerile părții recurente referitoare la greșita reținere de către instanța de fond a faptului că încheierea din 10 februarie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2017 a fost casată de către instanța de recurs pentru nemotivare și nu pentru aplicarea nelegală a dispozițiilor art. 304-307 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu prezintă relevanță în cauza de față, întrucât, chiar și în cazul în care încheierea ar fi fost casată pentru încălcarea normelor de procedură, astfel cum pretinde recurenta-reclamantă, acest aspect nu este suficient pentru a se reține săvârșirea unei abateri disciplinare de către judecător reclamat, în lipsa întrunirii cumulative a celorlate condiții impuse de art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, ce urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 § 1 din Convenția EDO, motiv pentru care ca respinge ca nefondate criticile recurentei-reclamante, subsumate cazului de casare reglementat de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanță aplicând judicios dispozițiile de drept substanțial la momentul pronunțării soluției de respingere a contestației ce face obiectul litigiului pendinte.

Din circumstanțele concrete ale cauzei se reține că petenta a sesizat Inspecția Judiciară în privința unei pretinse săvârșiri a unor abateri disciplinare, de către magistratul care a judecat dosarul nr. x/2018, în care aceasta a avut calitate de parte. În esență, faptele disciplinare clamate prin sesizarea formulată sunt cele reglementate de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, mai precis exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, și de art. 99 lit. ș) din același act normativ, privind nerepectarea unei decizii a Curții Constituționale.

Prin rezoluția emisă de Inspecția Judiciară nr. 728/12.04.2022, menținută prin rezoluția Inspectorului șef din data de 3.06.2022, a fost dispusă clasarea sesizării în discuție, iar o atare soluție a fost confirmată și de prima instanță.

Pentru a răspunde criticilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să pună în lumină regulile și principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraților și cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitele legale ale verificărilor pe care aceștia din urmă le pot efectua.

Astfel, sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituțional și legal al magistratului, cu referire atât la magistratul procuror (art. 3 din Legea nr. 303/2004; art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004), cât și la magistratul judecător (art. 124 alin. (3) din Constituție, art. 2 din Legea nr. 303/2004; art. 10 și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004), în conformitate cu care aceștia sunt independenți în dispunerea soluțiilor. Dreptul conferit de lege procurorului de caz și judecătorului, de a fi independenți în desfășurarea activității profesionale, nu este însă un drept absolut, fiind supus unor limitări generate de dispozițiile legale. Responsabilizarea magistraților se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, precum reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraților (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) și instituirea răspunderii acestora.

Răspunderea disciplinară intervine în situația abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportamente care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate".

Din analiza acestor dispoziții rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze aflate pe rolul instanțelor nu este posibilă. Această concluzie se impune cu puterea evidenței, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuție imparțialitatea magistratului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, după cum s-a arătat și mai sus, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară.

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că prima instanță a procedat în mod corect la o analiză efectivă atât a mecanismelor ce reglementează activitatea acestuia de verificare prealabilă a sesizării, cât și a activității inspectorului judiciar.

Instanța de control judiciar arată că, din interpretarea coroborată a art. 45 alin. (3) și art. 73 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004, precum și din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, rezultă că nu există o metodă obligatorie pentru desfășurarea activității de verificare prealabilă. Într-un astfel de context, legiuitorul a reglementat un drept de apreciere în favoarea inspectorilor judiciari, modul de acțiune al acestora urmând a fi determinat de contextul concret al fiecărei cauze, prin recurgerea, după caz, la toate, la anumite sau doar la unul dintre instrumentele de verificare puse la dispoziție de Legea nr. 317/2004 și de Regulament.

În cauză, în acord cu concluziile judecătorului fondului, se reține că inspectorul judiciar a efectuat verificările impuse de texte normative indicate supra, în limitele învestirii, rezoluția dată de acesta, precum și cea emisă de Inspectorul Șef, fiind motivate în mod corespunzător. Cele două rezoluții îndeplinesc funcția de transparență, de natură a permite reclamantei să verifice dacă actele sunt sau nu întemeiate și să conteste aspectele pe care le apreciază ca fiind nelegale, îndeplinirea unei astfel de funcții fiind confirmată chiar de demersul judiciar pendinte, din cuprinsul cererii formulate de recurenta-reclamantă nerezultând elemente de dificultate privind înțelegerea argumentelor avute în vedere la emiterea rezoluțiilor, ci doar opinia contrară a acestuia, ce a apreciat astfel de considerente drept nelegale. Totodată, instanța de control judiciar consideră că aspectele învederate de autoritate în justificarea actelor atacate permit instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, respectiv reconstituirea raționamentului efectuat de autorul lor pentru a ajunge la adoptarea acestora.

În concret, Înalta Curte constată că prima instanță, în exercitarea controlului exercitat asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Înalta Curte reține că obiectul juridic al acestei abateri disciplinare îl constituie relațiile sociale care reglementează buna desfășurare a activității judiciare și a realizării actului de justiție. Din conținutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea-credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență.

Potrivit art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, există rea-credință, atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și gravă neglijență, atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material sau procesual.

De asemenea, din perspectiva noțiunii de "exercitare a funcției de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora:

"Magistratura este activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor."

Cât privește latura obiectivă a abaterii disciplinare menționate anterior, instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea acestei abateri disciplinare, este necesară încălcarea, de către magistrat, a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută o distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză.

În speță, Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă critică faptul că judecătorul reclamat a ordonat din oficiu, probe în cadrul dosarului nr. x/2018, cu încălcarea principiului contradictorialității și al dreptului de apărare, precum și al confidențialității relației dintre avocat și clientul său și a sesizat organele penale cu privire la eventuale infracțiuni ce ar fi rezultat din depunerea înscrisurilor la dosarul cauzei, deși recurenta-reclamantă s-a opus administrării acelor probe.

Prin cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, ce a format obiectul dosarului nr. x/2018, reclamanta Unitatea Protejată Autorizată Cabinet Avocat A. a invocat excepția de neconstituționalitate a art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 60/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea persoanelor cu handicap, solicitând sesizarea Curții Constituționale spre a se pronunța asupra excepție de neconstituționalitate și subsecvent, pronunțarea de către instanță a unei hotărâri prin care pârâtul Guvernul României să fie obligat la plata în favoarea reclamantei a sumei de 2.598.599 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul pe care i l-a produs prin O.U.G. nr. 60/2017, criticat pentru neconstituționalitate, începând cu data de 01 septembrie 2017 și până la data de 24 august 2020. În fapt, reclamanta Unitatea Protejată Autorizată Cabinet Avocat A. a prestat servicii juridice în favoarea Academiei Națională de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj-Napoca în perioada 2012-01 septembrie 2017 și în favoarea S.C. B. S.R.L. din Odorheiu Secuiesc în perioada 2010-01 septembrie 2017, în temeiul art. 78 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Judecătorul învestit cu soluționarea dosarului, raportat la obiectul cauzei, a apreciat ca fiind necesară suplimentarea probatoriului, solicitând în mod repetat, sub sancțiunea aplicării amenzii, depunerea de către societatea B. S.R.L. a anexelor sau a rapoartelor care fac dovada prestării serviciilor juridice în perioada 2009-2017 în baza contractelor încheiat cu avocatul A..

Instanța de control judiciar constată, în acord cu instanța de fond, că măsurile întreprinse de judecător se circumscriu dispozițiilor art. 22 și ale art. 254 alin. (5) din C. proc. civ., care reglementează rolul activ al judecătorului în procesul civil. Astfel, în lumina prevederilor legale menționate, judecătorul poate dispune, chiar din oficiu, administrarea unor probe care sunt necesare pentru clarificarea situației de fapt, inclusiv prin solicitarea de relații de la terțe persoane, care nu au calitate procesuală în litigiul dedus judecății, o astfel de măsură nefiind condiționată de introducerea în cauză a terțului. Administrarea probelor din oficiu poate fi dispusă chiar dacă părțile se împotrivesc, cu condiția ca această măsură să fie pusă în discuția acestora, în prealabil. Or, astfel cum rezultă din înscrisurile atașate la dosarul cauzei, contrar susținerilor recuretei-reclamante, judecătorul a pus în discuția contradictorie a părților necesitatea administrării probelor suplimentare.

Prin urmare, judecătorul reclamat a procedat în conformitate cu normele procesuale, măsurile fiind întreprinse în virtutea rolului activ recunoscut de lege, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare.

Înalta Curte amintește că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. Or, în litigiul pendinte recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului.

În acest context, instanța de control judiciar subliniază că verificarea existenței indiciilor cu privire la săvârșirea unor abateri disciplinare nu se poate realiza cu depășirea limitelor stabilite prin Constituția României, prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și prin Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților.

Cu alte cuvinte, operațiunile de interpretare a normelor juridice și de apreciere a probelor administrate, în vederea conturării situației de fapt, precum și măsurile procedurale dispuse în cadrul unui dosar sunt operațiuni specifice și esențiale ale activității realizate de magistratul procuror și a celei de judecată realizate de magistratul judecător, ce nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative efectuate de Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Astfel, procedura desfășurată de intimata - pârâtă nu poate viza judecarea propriu-zisă a unei cauze și nici nu constituie un mijloc procedural prin care se realizează un (nou) examen al soluțiilor dispuse de judecătorul reclamat.

Sub aspectul laturii subiective, se reține că magistratul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurentă nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reține nici gravă neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență, iar, în cauza de față, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reține existența unor indicii că prin faptele clamate magistratul ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentei-reclamante, în sensul arătat de aceasta.

Nici mențiunea privind aplicarea sancțiunii amenzii judiciare în cazul nedepunerii de către terți a relațiilor solicitate nu poate fi considerată o măsură arbitrară sau abuzivă, menită să intimideze, să hărțuiască sau să victimizeze avocatul sau clienta acestuia, astfel cum pretinde recurenta-reclamantă, câtă vreme o astfel de măsură este recunoscută în mod expres de dispozițiile art. 187 din C. proc. civ., coroborate cu art. 11 din același act normativ. Legiuitorul a instituit amenda judiciară pentru a asigura garanțiile desfășurării unui proces echitabil, pentru a preveni tergiversarea accestuia sau pentru a contribui la demersul judiciar de aflare a adevărului prin administrarea corespunzătoare și în termen util a probatoriului.

În ceea ce privește măsura sesizării organelor penale cu privire la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, fals și uz de fals, instanța de control judiciar observă că, prin încheierea de ședință din 10.02.2022, Curtea de Apel Cluj a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj cu privire la săvârșirea infracțiunilor de menționate, judecarea cauzei fiind suspendată până la soluționarea definitivă a cauzei penale.

Astfel cum s-a menționat anterior, cenzurarea măsurilor și soluțiilor luate de judecătorul cauzei poate fi făcută doar în căile de atac, de instanța ierarhic superioară, Inspecția Judiciară neavând competența de a examina și cenzura, în procedura administrativă, modul de instrumentare, soluția pronunțată și modul de argumentare a soluției într-o anumită cauză.

În speță, încheierea din 10 februarie 2022 a făcut obiectul controlului judiciar, fiind recurată de către reclamantă, iar prin Decizia nr. 4487 din 06 octombrie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2917, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat încheierea de suspendare și a dispus trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru continuarea judecății. În motivarea acestei decizii, s-a reținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură, respectiv că încheierea recurată nu cuprinde motivele pentru care s-a dispus suspendarea judecății cauzei, și nu incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., privind încălcarea de către instanța a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Chiar și în măsura în care ar fi fost reținut acest din urmă motiv de recurs, o soluție de casare nu este suficientă prin ea însăși să atragă răspunderea disciplinară a judecătorului, în lipsa unor indicii că acesta ar fi nesocotit în mod grav, neîndoielnic vreo normă de drept material sau procesual, în accepțiunea dispozițiilor art. 99 lit. t) raportat la art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, or din verificările prealabile efectuate, nu au rezultat astfel de indicii.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a confidențialității relației dintre client și avocat, a jurisprudenței CJUE existențe în acest sens, precum și posibilitatea excluderii probelor derivate din aceasta, conform art. 102 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că susținerile recurentei-reclamante cu privire la aceste aspecte excedează prezentului litigiu, putând fi valorificate în cadrul dosarului penal.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării recurentei -reclamant s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, instanța de fond reținând în mod corect, în limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte și în acord cu prevederile art. 44 alin. (3), art. 45 și 45

1

din Legea nr. 317/2004 și a celor ale art. 99 lit. t), coroborate cu art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, că nu a existat din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege și că, în speță, nu au fost întrunite elementele constitutive ale vreunei abateri disciplinare.

Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte observă că, în cuprinsul memoriului de recurs, nu se regăsesc critici de nelegalitate a sentinței recurate din această perspectivă, cele statuate de către instanța de fond dobândind caracter definitiv, astfel că nu vor mai face obiectul analizei instanței de recurs.

În raport de considerentele expuse anterior, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile formulate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nefiind de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă Unitatea Protejată Autorizată Cabinet Avocat A., va respinge recursul formulat de aceasta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Unitatea Protejată Autorizată Cabinet Avocat A. împotriva sentinței civile nr. 78 din data de 19 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 5 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.