ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3010/2025

Ședința publică din data de 29 mai 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 01 septembrie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul Studioul Cinematografic Animafilm S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, a solicitat:

- suspendarea executării Deciziei nr. 759/01.08.2023, prin care a fost sancționat cu amendă în cuantum de 22.600 RON ca urmare a publicării cu întârziere de mai puțin de o lună a raportului anual financiar, până la soluționarea definitivă a prezentei cauze;

- anularea acesteia ca netemeinică și nelegală, întrucât la stabilirea sancțiunii nu au fost avute în vedere toate circumstanțele relevante;

- în subsidiar, înlocuirea/comutarea sancțiunii aplicate, respectiv amendă în cuantumul minim prevăzut de lege;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 11 aprilie 2024, Ministerul Culturii a formulat cerere de intervenție în interesul reclamantului, solicitând suspendarea executării deciziei contestate și anularea acesteia și, în subsidiar, înlocuirea amenzii cu avertismentul, iar la termenul de judecată din 12 aprilie 2024, instanța de fond a admis în principiu cererea de intervenție accesorie și a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri.

Prin sentința civilă nr. 1051 din 17 iunie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de către reclamantul Studioul Cinematografic Animafilm S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară;

- a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Culturii;

- a respins ca neîntemeiată cererea accesorie a reclamantului vizând obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1051 din 17 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs recurentul-reclamant Studioul Cinematografic Animafilm S.A. și recurentul-intervenient Ministerul Culturii.

3.1. Recurentul-reclamant Studioul Cinematografic Animafilm S.A. a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și, pe cale de consecință, casarea hotărârii atacate.

În primul rând, recurentul-reclamant a învederat că instanța de fond a procedat la judecarea cererii de suspendare, în ciuda solicitării sale de renunțare la judecarea acesteia, motivarea concentrându-se preponderent pe cererea de suspendare a deciziei în discuție și nu pe motivele contestației întemeiate pe prevederile art. 151 din Legea nr. 24/2017, fapt care a determinat o motivare sumară și înlăturarea fără vreo justicare sau explicație a susținerilor și criticilor acestuia.

De asemenea, prima instanță nu s-a pronunțat și nu a motivat cererea sa subsidiară de înlocuire a amenzii cu sancțiunea avertismentului.

Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a învederat, în esență, că instanța de fond, contrar celor expres prevăzute de art. 151 din Legea nr. 24/2017 și cu interpretarea greșită a normelor de drept material, a apreciat că sancțiunea amenzii a fost dispusă temeinic și legal, fără a se ține seama însă de toate circumstanțele relevante și de faptul că în esență este vorba despre îndeplinirea cu întârziere a unei obligații de transparență, întârziere care nu a produs vreun prejudiciu.

În opinia recurentului-reclamant, este de neînțeles cum a fost stabilit cuantumul acestei amenzi, respectiv suma de 22.600,00 RON, o sumă împovărătoare și în mod vădit disproporționată față de posibilitățile sale financiare, dar și față de celelalte obligații financiare asumate sau impuse societății - exemplificativ: impozitul datorat bugetului local pentru întregul an 2023 care este de 30.616 RON la care se adaugă o restanță aferentă anului 2022, datoria către auditorul financiar pentru situațiile financiare în cuantum de 12.000 RON, cât și obligațiile fiscale lunare la bugetul de stat.

Așa fiind, a apreciat că menținerea de către prima instanță a sancțiunii amenzii în cuantumul considerabil stabilit de ASF este netemeinică și nelegală, fără luarea în considerarea a dificultăților reale și pertinente cu care s-a confruntat și se confruntă societatea și, implicit, a tuturor circumstanțelor relevante (capacității financiară cu precădere), așa cum în mod explicit prevede art. 151 din Legea nr. 24/2017, temei al deciziei contestate.

3.2. Recurentul-intervenient Ministerul Culturii a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție accesorie.

Recurentul-intervenient a învederat, în esență, că în mod greșit instanța de fond a stabilit că amenda aplicată în cuantum de 22.600 RON este corectă, iar un simplu avertisment sau o amendă în cuantumul minim ar fi nejustificată, deși a reținut că fapta societății este comisă din culpă, că numărul zilelor de întârziere nu e mare, iar investitorilor nu le-a fost produs niciun prejudiciu.

De asemenea, în motivare instanța de fond consideră în mod greșit ca fiind întemeiat cuantumul amenzii aplicate, motivat de faptul că societății i s-a mai aplicat sancțiunea avertismentului, dar pierde din vedere un aspect esențial și anume că întârzierea este cauzată de situația financiară și logistică precară a societății și nu de o neglijență a acesteia.

Recurentul-intervenient a apreciat că măsura aplicării sancțiunii cu amendă în cuantum de 22.600,00 RON este vădit excesivă raportat și la prevederile art. 151 din Legea nr. 24/2017 republicată și la situația financiară precară a societății, cunoscută de intimata-pârâtă, concluzionând că instanța de fond nu a ținut cont de aspectele privind modul în care a fost stabilit cuantumul amenzii, o sumă împovărătoare și disproporționată față de posibilitățile financiare ale reclamantului și față de gravitatea faptei.

Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu criticile de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurentul-reclamant Studioul Cinematografic Animafilm S.A. și de recurentul-intervenient Ministerul Culturii sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității etc.

Deși formularea textului de lege este mai cuprinzătoare decât cea din vechiul C. proc. civ., instanța apreciază că nu orice pretinsă încălcare a unei norme de procedură atrage casarea hotărârii.

Recurentul - reclamant Studioul Cinematografic Animafilm S.A. critică prin motivele de recurs împrejurarea că prima instanță a procedat la judecarea cererii de suspendare, deși aceasta ar fi solicitat renunțarea la judecarea cererii.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a procedat la soluționarea cererii de suspendare, în condițiile în care nu au fost respectate condițiile legale privind formularea unei cereri de renunțare la judecată, pentru a putea fi avută în vedere de instanța de judecată.

Astfel, în speță, reprezentantul convențional al recurentului-reclamant, persoană juridică, a precizat oral în ședința publică din data de 24 mai 2024 că renunță la cererea de suspendare or, potrivit dispozițiilor art. 406, coroborate cu cele prevăzute la art. 84 și art. 85 C. proc. civ., pentru a se lua act de manifestarea de voință a reclamantului persoană juridică, era necesar ca actul procesual de dispoziție efectuat prin reprezentantul convențional al acestuia să fie dublat de o procură specială prin care să se facă dovada că a primit un mandat în acest sens, obligație neîndeplinită în cauză.

În consecință, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat, în mod expres, motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, Înalta Curte apreciind că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanța de fond.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant Studioul Cinematografic Animafilm S.A. potrivit cărora instanța de fond nu s-ar fi pronunțat și nu a motivat cererea sa subsidiară de înlocuire a amenzii cu sancțiunea avertismentului, se reține că judecătorul fondului a precizat în mod concret în considerentele hotărârii recurate că un simplu avertisment ori o amendă în cuantumul minim nu s-ar justifica, prin raportare la toate circumstanțele cauzei.

De asemenea, instanța de fond a subliniat fără echivoc că justificările invocate de reclamant nu pot conduce la aplicarea unei sancțiuni mai blânde, dată fiind conduita acestuia persistent contravențională.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligație nerespectată de instanța de fond în opinia recurentului, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/României, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar lipsa motivării sau motivarea contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată.

De asemenea, Înalta Curte nu a identificat, în sentința recurată, motive străine de natura cauzei și reține că, în orice caz, pentru a putea fi incidentă această ipoteză prevăzută în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se impunea ca hotărârea recurată să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce în mod evident, nu este cazul în speță.

Prin urmare, aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere similitudinea criticilor formulate de recurenți, prin care au invocat, în esență, greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 151 din Legea nr. 24/2017, în raport de circumstanțele relevante cauzei, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată, circumscris acestui motiv de recurs.

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reținută în cauză.

În fapt, în cadrul activității de control permanent desfășurate de Autoritatea de Supraveghere Financiară a fost verificat modul în care societățile emitente ale căror acțiuni se tranzacționează pe piața reglementată sau în cadrul sistemului multilateral de tranzacționare administrat de Bursa de Valori București au dus la îndeplinire obligația de transparență privind publicarea și transmiterea la operatorul de piață/sistem și la A.S.F. a Raportului financiar anual aferent exercițiului financiar pe anul 2022.

În urma verificărilor efectuate, având în vedere statutul societății recurente-reclamante, s-a reținut faptul că aceasta nu a întreprins în timp util demersurile necesare publicării și transmiterii la operatorul de sistem și la Autoritatea de Supraveghere Financiară, în termenul legal, a Raportului financiar anual pentru exercițiul financiar pe anul 2022 (incluzând Raportul auditorului financiar), având în vedere faptul că aceasta a publicat pe site-ul operatorului de sistem B.V.B. Raportul financiar anual aferent exercițiului financiar 2022 certificat de un auditor financiar în data de 31 mai 2023, în condițiile în care termenul legal s-a împlinit la data de 02 mai 2023.

Prin urmare, prin Decizia nr. 759/01.08.2033, Autoritatea de Supraveghere Financiară a aplicat reclamantului o amendă în cuantum de 22.600 RON, în temeiul art. 122, art. 146 alin. (1) lit. a) pct. 7 și art. 147 alin. (1) lit. c) pct. 2 (ii) din Legea nr. 24/2017 si al art. 223 lit. A). alin. (1) din Regulamentul A.S.F. nr. 5/2018.

Împotriva acestei decizii a formulat plângere reclamantul Studioul Cinematografic Animafilm S.A., fără a contesta săvârșirea faptei sau că fapta nu ar întruni elementele constitutive ale contravenției reținute, formulând critici strict sub aspectul individualizării sancțiunii.

Prin sentința recurată, s-a constatat că reclamantului i s-a aplicat o sancțiune în conformitate cu prevederile art. 151 din Legea nr. 24/2017, în raport de circumstanțele relevante cauzei, fiind dispusă astfel respingerea cererii de chemare în judecată, reclamantul și intervenientul reiterând aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte va respinge ca nefondate criticile recurenților privind greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor 151 din Legea nr. 24/2017, invocate atât din prisma individualizării sancțiunii și a lipsei unui prejudiciu, cât și din prisma refuzului primei instanțe de a înlocui sancțiunea amenzii cu cea a avertismentului.

Contrar susținerilor recurenților referitoare la inexistența unui prejudiciu, instanța de recurs constată că decizia contestată a vizat încălcarea prevederilor legale, iar nu constatarea unui prejudiciu, în raport de conduita neadecvată a recurentului-reclamant, care, deși în calitatea sa de emitent de valori mobiliare îi revenea obligația de raportare periodică, nu a dispus măsurile necesare pentru întocmirea și publicarea, în termenul legal, a Raportului financiar anual aferent exercițiului financiar 2022, afectând astfel dreptul legal al investitorilor la informare corespunzătoare.

În acest context se are și în vedere și că, în condițiile în care fapta reținută în sarcina recurentului-reclamant este una de pericol, ce rezultă din chiar materialitatea faptei, fără a fi condiționată de producerea unui rezultat păgubitor, lipsa prejudiciului nu are nicio relevanță/pertinență. În cazul contravențiilor de pericol, cum este cea reținută în cauză în sarcina recurentului-reclamant, acestea se consumă în momentul desfășurării acțiunii ori inacțiunii prevăzute în norma de incriminare, fără a fi necesară producerea unui anumit rezultat.

În orice caz, fapta acestuia a creat posibilitatea afectării dreptului legal al investitorilor la informare corespunzătoare, iar de altfel, așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, reclamantul nici nu a susținut că fapta ce i-a fost imputată nu ar întruni elementele constitutive ale contravenției reținute.

În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, în mod corect a reținut instanța de fond că sancțiunea aplicată, amenda în valoare de 22.600 RON, a fost îndreptată spre minimumul legal, cu toate că autoritatea pârâtă arată că reclamantul a mai fost sancționat cu avertisment pentru aceeași faptă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în ultimii 3 ani, aspect de altfel necontestat în cauză.

Prin urmare, având în vedere inclusiv conduita recurentului-reclamant persistent contravențională, sancțiunea amenzii a fost aplicată cu respectarea principiului proportionalitătii. Potrivit prevederilor legale reținute în cauză, contravenția săvârșită de recurentul-reclamant putea fi sancționată cu amendă de la 15.000 RON până la cea mai mare valoare dintre 45.000.000 RON sau 5% din cifra de afaceri anuală totală, sens în care amenda aplicată este orientată către minimul prevăzut de lege.

Așa cum s-a reținut și anterior, la stabilirea naturii și valorii amenzii au fost avute în vedere circumstanțele personale și reale ale săvârșirii faptei și conduita făptuitorului, cu luarea în considerare a sancțiunilor anterioare din ultimii 3 ani aplicabile acestuia.

Prin urmare, niciuna dintre criticile formulate de recurenți nu are aptitudinea de a demonstra nelegalitatea sentinței de fond atacate, aceasta fiind temeinic motivată și pronunțată cu interpretarea și aplicarea normelor legale incidente, astfel că Înalta Curte urmează să respingă ca nefondate cererile de recurs declarate în cauză și să mențină hotărârea recurată sub toate aspectele criticate.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant Studioul Cinematografic Animafilm S.A. și de recurentul-intervenient Ministerul Culturii împotriva sentinței civile nr. 1051 din 17 iunie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant Studioul Cinematografic Animafilm S.A. și de recurentul-intervenient Ministerul Culturii împotriva sentinței civile nr. 1051 din 17 iunie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 29 mai 2025.