ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2538/2024

Ședința publică din data de 15 mai 2024

Deliberând asupra prezentelor recursuri, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/2018, reclamanta S.C. "A." S.A. a chemat în judecată pârâții Guvernul României, prin Primul Ministru și Municipiul Iași, prin Primarul Municipiului Iași, solicitând anularea parțială a Hotărârii de Guvern nr. 35/2012 pentru modificarea anexei nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1.354/2001 privind atestarea domeniului public al județului Iași, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Iași, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 85 din 02 februarie 2012, privitor la poziția nr. curent 2797 Cod clasificare 1372, cu cheltuieli de judecată.

Cauza a fost soluționată prin sentința nr. 137/30.10.2019 a Curții de Apel Iași, sentința care a fost casată prin Decizia nr. 1943/30.03.2022 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, cauza fiind trimisă spre rejudecare.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de apel Iași sub nr. x/2018*.

Prin sentința nr. 212 din 14 iulie 2023, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Municipiul Iași.

A dispus anularea în parte a Anexei Hotărârii de Guvern nr. 35/2012 - poziția nr. 2797, exclusiv în ce privește suprafața de teren de 2576 m.p. (din totalul de 3690 m.p.) din care suprafața de teren de 2463 m.p identificată cu număr cadastral x și delimitată prin punctele de contur nr. x în anexa 1 a Raportului de expertiză întocmit în cauză de expert B. și suprafața de teren de 113 m.p identificată cu număr cadastral nr. x și delimitată prin punctele de contur nr. x în aceeași anexă a raportului de expertiză.

A obligat pârâții la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.579 RON.

Împotriva sentinței nr. 212 din 14 iulie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâții Unitatea Administrativ-Teritorială a Muncipiului Iași, prin primarul Municipiului Iași și Guvernul României.

Recurentul-pârât Guvernul României a formulat recurs pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului s-a arătat - în esență - că bunul în privința căruia reclamanta A. S.A. a solicitat anularea parțială a anexei 2 din H.G. nr. 35/2012 este identificat ca stradă, chestiune ce nu a fost contestată în cauză de către nici una dintre părțile litigante și nici de judecătorul fondului.

În aceste condiții, recurentul a apreciat că soluția instanței de fond a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998, fiind negată posibilitatea constituirii ex lege a dreptului de proprietate publică al unităților administrativ-teritoriale.

În raport cu data emiterii actului administrativ contestat, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 213/1998, modificată prin dispozițiile Legii nr. 7/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Recurentul a susținut că, prin raportare la dispozițiilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 și punctul III din anexa Legii nr. 213/1998, izvorul dreptului de proprietate publică în privința străzilor îl constituie legea, astfel încât concluzia instanței de fond privind inventarierea în domeniul public fără a exista un titlu valabil al Municipiului Iași asupra bunului stradă Sergent Grigore Ioan este contrară acestor acestor dispoziții legale.

Invocând și prevederile art. 26 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, recurentul a apreciat că apartenența bunului stradă Sergent Grigore Ioan la domeniul public al Municipiului Iași este opozabilă erga omnes și fără înscrierea în cartea funciară.

A arătat că, din analiza art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 (în vigoare la data emiterii hotărârii contestate) se desprind criteriile principale în baza cărora sunt incluse în domeniul public anumite bunuri, și anume: declarația legii (fac parte din domeniul public bunurile expres enumerate în acest sens de lege), natura bunurilor (intră în componența domeniului public acele bunuri care, datorită calităților lor intrinseci, sunt de uz sau de interes public), afectațiunea bunurilor (intră în alcătuirea domeniului public acele bunuri care sunt destinate uzului sau interesului public).

A invocat practica instanței de contencios constituțional, potrivit căreia dreptul de proprietate nu este un drept absolut, susținând că prevederile art. 44 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege", precum și cele ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterul inviolabil al proprietății private "în condițiile legii organice", au în vedere tocmai circumstanțieri ale exercițiului prerogativelor dreptului de proprietate, justificate de necesitatea ocrotirii interesului public.

A considerat că, potrivit textelor de lege mai sus precizate, drumurile comunale, vicinale și străzile fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

A reiterat că soluția pronunțată de judecătorul fondului este nelegală, de vreme ce această modalitate de dobândire a proprietății publice a fost prevăzută de lege, în sensul dispozițiilor art. 7 lit. f) din Legea nr. 213/1998. Cât timp Legea nr. 213/1998 era în vigoare la data adoptării Hotărârii Guvernului nr. 35/2012, prima instanță nu avea competența materială în a face aprecieri asupra apartenenței bunului stradă Sergent Grigore Ioan la domeniul public al Municipiului Iași, dreptul de proprietate publică născându-se ope legis.

Recurentul-pârât a mai susținut că, în realitate, societatea reclamantă a contestat doar întinderea dreptului de proprietate publică al Municipiului Iași, pe care nu l-a negat în integralitatea sa, din dezbateri reieșind necesitatea identificării exacte a bunului imobil aflat în proprietatea publică a unității administrativ-teritoriale și determinarea elementelor tehnice prin care acesta se individualizează, aspecte nereglementate prin actul administrativ atacat.

Prin concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, experții au susținut că nu există o suprapunere între terenul aflat în proprietatea reclamantei A. S.A. și cel inventariat în domeniul public al Municipiului Iași, conform H.G. nr. 35/2012, împrejurare ce ar fi justificat respingerea cererii de anulare parțială a actului administrativ.

Cu toate acestea, judecătorul fondului a înlăturat nejustificat concluziile raportului de expertiză invocând motivele acțiunii înregistrate inițial pe rolul Judecătoriei Iași sub nr. x/2016, în care Municipiul Iași are calitate de reclamant, iar A. S.A. și Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. au calitate de pârâți.

Or, susținerile reprezentanților Municipiului Iași în litigiul ce face obiectul dosarului nr. x/2016, în care Guvernul României nu este parte, sunt lipsite de relevanță în analiza legalității prevederilor H.G. nr. 35/2012, care nu pot fi completate, instanța de fond raportându-se nelegal la aspecte care nu au fost reglementate prin actul administrativ atacat, situație care se reflectă negativ în soluția pronunțată.

În concluzie, recurentul-pârât Guvernul României a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ-Teritorială a Muncipiului Iași prin primarul Municipiului Iași a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susținut că, potrivit art. 501 din același cod, în etapa rejudecării cauzei, instanța de judecată avea obligația legal-procedurală de a analiza toate aspectele ce definesc situația concretă dedusă judecății, prin raportare la întregul cadru legislativ aplicabil speței, la practica judiciară incidență, toate aceste elemente fiind necesare clarificării în mod complet a cauzei, cu prioritate în ceea ce privește regimul juridic de drept public al drumurilor ce sunt deschise circulației publice, având statut de utilitate publică, ce asigură o conectivitate între rețelele stradale utilizate de comunitatea locală din cadrul unei unități administrativ teritoriale.

În opinia recurentei, sentința curții de apel nu conține o analiză completă a tuturor elementelor deduse judecății, fiind încălcate dispozițiile date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia de trimitere nr. 1943/2022, precum și prevederile art. 501 și următoarele din C. proc. civ., referitoare la obligativitatea respectării limitelor rejudecării în fond după casare.

Recurenta a citat din considerentele deciziei de casare și considerentele sentinței recurate, arătând că, deși instanța de fond a reținut existența pe rolul Tribunalului Iași a dosarului nr. x/2017 ce are ca obiect acțiunea promovată de Municipiul Iași în vederea constatării dreptului de proprietate publică a străzii Sergent Grigore Ioan nr. 7, în suprafață de 3690 mp, a procedat la compararea de titluri, efectuând o veritabilă judecată pe fond în materia dreptului de proprietate publică disputat între A. S.A. și UAT Municipiul Iași, finalizată cu validarea titlului de proprietate invocat de A. S.A. în defavoarea celui deținut de UAT Municipiul lași, în lipsa unei analize a situației concrete, precum și în lipsa coroborării cu întregul cadru legal aplicabil regimului juridic al drumurilor publice, destinate circulației și utilității publice.

Procedând astfel, instanța de fond a încălcat puterea de lucru judecat și competența materială, așa cum acestea sunt statuate în mod definitiv prin sentința curții de Apel Iași nr. 187/2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017, prin care s-a reglat conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul Iași, secția civilă și Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește judecarea cauzei cu nr. x/2017, Curtea de Apel Iași stabilind competența materială în favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că prin tranșarea în prezentul cadru procesual specializat în materia contenciosului administrativ a chestiunii litigioase referitoare la natura și apartenența dreptului de proprietate publică a străzii Sergent Grigore Ioan nr. 7, instanța de fond a privat UAT Municipiul Iași de parcurgerea tuturor etapelor procesuale specifice acțiunii civile și drepturilor reale principale, întrucât acțiunea ce formează obiectul dosarul cu nr. x/2017 se desfășoară pe parcursul a trei grade de jurisdicție - fond, apel și recurs, iar prin pronuțarea sentinței recurate, UAT Municipiul Iași a fost privată de parcurgerea tututor gradelor de jurisdicție specifice unei cauze civile.

Deși prin decizia de casare s-a dispus instanței de rejudecare punerea în discuția părților a valabilității titlurilor de proprietate invocate, cu mențiunea existenței pe rolul instanței de drept civil a acțiunii ce tinde la tranșarea aceleiași chestiuni litigioase, curtea de apel a procedat la judecarea cauzei, cu toate că se impunea suspendarea acesteia, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea în mod definitiv a acțiunii civile, și anume până la stabilirea în mod definitiv a naturii și a titularului dreptului, așa cum acestea au fost deduse judecății în cauza civilă.

În continuare, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea conține considerente contradictorii, deoarece nu rezultă în mod clar care sunt cu adevărat motivele de nelegalitate identificate și validate de către instanța de judecată, ce au condus la decizia de anulare a H.G. nr. 35/2012, reprezentând titlul de proprietate al UAT municipiul Iași.

În opinia recurentei, concluzia instanței de rejudecare este una pur tehnică, rezultată din simpla comparare a datelor de emitere a celor două titluri - Certificatul de atestare a proprietății din anul 1993 și H.G. nr. 35/2012, fără a se proceda la analizarea tuturor motivelor și apărărilor ce au fost formulate de către pârâți și fără a se raporta la întregul cadru legal aplicabil speței,

Curtea de apel nu a ținut cont de datele concrete, respectiv de situația existentă, evidentă la fața locului, de faptul că este vorba de o stradă, de un drum public, de o arteră de ciculație importantă din municipiul Iași, toate aceste elemente fiind indicate de către Înalta Curte prin decizia de casare, însă ignorate de către instanța de rejudecare.

Recurenta a considerat că motivarea instanței este contradictorie, deoarece, deși a reținut incidența prevederilor art. 3 din H.G. nr. 834/1991, respectiv existența unei cauze de nulitate absolută derivată din încălcarea la momentul emiterii titlului A. S.A. a unor prevederi legale exprese și imperative, instanța de fond a validat titlul A. S.A. și a anulat titlul UAT municipiul Iași.

Din această perspectivă, a solicitat admiterea recursului și pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta a susținut că instanța de fond nu a analizat în concret toate criticile și apărările formulate de ambii pârâți cu privire la legalitatea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate invocat de A. S.A., ignorând faptul că legiuitorul a stabilit imperativ inițial prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 18/1991 și art. 82 alin. (1) din Legea nr. 69/1991, iar apoi și prin cele ale art. 11 din Legea nr. 213/1998 că terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, fiind inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.

Astfel, H.G. nr. 834/1991 a trebuit să țină seama de reglementările referitoare la bunurile care fac parte din domeniul public sau din cel privat aparținând statului sau unităților administrativ teritoriale cuprinse in Constituția României, textul nerevizuit, Legea 18/1991 și Legea nr. 69/1991, acte normative intrate în vigoare ulterior Legii nr. 15/1990, însă anterioare adoptării acestui act administrativ normativ, astfel încât au fost excluse de la procedura stabilirii și evaluării

Prin urmare, argumentele reclamantei referitoare la existența dreptului de proprietate pretins vătămat prin H.G. nr. 1354/2011 și H.G. nr. 35/2012 ignoră deopotrivă atât prevederile enunțate anterior, cât și pe cele ale art. 82 alin. (1) din Legea 69/1991 și art. 5 din Legea 18/1991, care au stabilit că dreptul de proprietate asupra bunurilor ce fac parte din domeniul public este inalienabil, insesizabil și imprescriptibil.

Prin soluția pronunțată, instanța a dispus cu privire la un bun ce face parte din proprietatea publică, destinat uzului și utilității publice, subordonând interesul privat, particular, celui general, public.

Recurenta a reiterat că aspectele mai sus expuse sunt invocate și fac obiectul verificării de legalitate în cadrul litigiului de natură civilă înregistrat cu nr. x/2017* aflat în curs de judecată pe rolul Tribunalului Iași, această acțiune fiind menționată de instanța de rejudecare, dar ignorată complet, deși cauza civilă vizează același imobil. În continuare, a expus în detaliu obiectul și motivarea acțiunii înregistrate sub dosar nr. x/2017 al Tribunalului Iași.

S-a criticat și faptul că instanța a înlăturat constatările expertizei topocadastrale. Deși într-o primă etapă a analizei sale, din totalul suprafeței de teren de 3690 mp, instanța a recunoscut dreptul de proprietate publică a municipiului Iași pentru porțiunea de stradă în suprafață de 1817 mp, în conformitate cu mențiunile înscrise în Cartea funciară a municipiului Iași nr. x, în final instanța a stabilit că acest drept de proprietate se rezumă doar la suprafața de 1114 mp, ca rezultat al diferenței dintre ST 3690 mp și ST 2567 mp recunoscută pentru A. S.A..

Instanța de judecată a omis să analizeze mențiunile înscrise în cartea funciară nr. x a A. S.A., în care se specifică în mod expres cu privire la suprafața de 2564 mp situată în strada x nr. 7, că aceasta are categoria de folosință de drum, fiind aceea de stradă, de drum secundar și nu de drum de incintă.

Recurenta a susținut că instanța de fond nu a analizat situația de fapt, concretă, dedusă judecății, așa cum a dispus Înalta Curte prin decizia de casare, nefăcând aplicarea în cauză a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor.

Astfel, a apreciat că, în etapa de rejudecare a cauzei, s-a dispus efectuarea doar a unei expertize tehnice topo cadastrale, deși se impunea a se efectua o expertiză în domeniul construcțiilor infrastructurii rutiere-drumuri, care să conțină inclusiv un Studiu de trafic. Această expertiză era necesară pentru a se confirma elementele expres prevăzute de O.G. nr. 43/1997, respectiv faptul că drumul public în discuție este executat conform stas-urilor, cu îndeplinirea cerințelor de calitate și siguranță specifice lucrărilor de infrastructură căi rutiere, iar în urma efectuării acestor studii de specialitate să se ateste utilitatea publică a acestui drum.

A considerat că la rejudecarea cauzei s-a omis o reglementare esențială, respectiv Hotărârea de Guvern nr. 925/20.11.1995 pentru aprobarea Regulamentului privind verificarea și expertizarea tehnică a proiectelor, expertizarea tehnică a execuției lucrărilor și a construcțiilor, precum și verificarea calității lucrărilor executate, prin care se statuează în mod imperativ definiția și specializarea persoanei abilitate să întocmească o expertizare tehnică a execuției lucrărilor de construcții.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că prima instanță a încălcat normele de drept material și procesual incidente în materia operațiunilor de inventariere a bunurilor ce fac parte din domeniul public sau privat al UAT-urilor.

Citând dispozițiile art. 2 și art. 6 din O.G. nr. 392/2020, art. 357 alin. (3) și art. 356 alin. (6) din O.G. nr. 57/2019 și pct. 44 din OMFP nr. 2861/2009, recurenta a susținut că operațiunea de actualizare a inventarierii se fundamentează în mod obligatoriu pe conținutul unor înscrisuri cu valoare juridică certă, producătoare de efecte juridice definitive în ceea ce privește regimul proprietății bunului imobil obiect al procedurii de actualizare.

Or, anularea unei poziții dintr-un inventar, în lipsa unei analize complete a titlurilor de proprietate arătate de părți și fără a se analiza situația de fapt, are ca efect concret anularea regimului juridic de drept public a unei străzi.

În final, recurenta-pârâtă a invocat practica judiciară pe care a considerat-o relevantă.

Intimata-reclamantă Societatea A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursurilor iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamanta Societatea A. S.A. a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Hotărârea de Guvern nr. 35/2012 pentru modificarea anexei 2 la H.G. nr. 1354/2001 privind atestarea domeniului public al Județului Iași precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din Județul Iași privitor la poziția nr. curent 2797, cod clasificare 1372.

Prin acțiunea formulată s-a susținut că Municipiul Iași nu este proprietar al poziției nr. curent 2797, cod clasificare 1372, că această poziție este ilegal inserată în anexa 2, reclamanta având calitate de proprietar și posesor al imobilului indicat în H.G. nr. 35/2012, imobil pe care îl posedă neîntrerupt din anul 1973 împreună cu autorul său, conform certificatul de atestare a dreptului de proprietate MO 3 emis de Ministerul Industriei.

Instanța de fond, în rejudecare după casare, a admis în parte acțiunea și a dispus anularea în parte a Anexei Hotărârii de Guvern nr. 35/2012 - poziția nr. 2797, exclusiv în ce privește suprafața de teren de 2576 mp (din totalul de 3690 mp), reținând că, la momentul emiterii H.G. nr. 35/2012, exista un act administrativ care atesta dreptul de proprietate al reclamantei, iar nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu a fost constatată de instanța de judecată, astfel încât operațiunea de inventariere a unor suprafețe de teren ce fac obiectul acestui certificat și respectiv actul prin care se atestă apartenența bunurilor la domeniul public al Unității administrativ teritoriale sunt nelegale.

Recurentul-pârât Guvernul României a susținut - în esență - că, prin raportare la dispozițiilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 și punctul III din anexa Legii nr. 213/1998, izvorul dreptului de proprietate publică în privința străzilor îl constituie legea, astfel încât concluzia instanței de fond privind nelegalitatea operațiunii de inventariere în domeniul public fără a exista un titlu valabil al Municipiului Iași asupra bunului stradă Sergent Grigore Ioan este contrară acestor acestor dispoziții legale.

Înalta Curte constată că susținerile recurentului-pârât sunt nefondate, întrucât un bun este parte din domeniul public în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998 doar dacă este de uz sau de interes public, potrivit legii sau prin natura sa (art. 1) și dacă este dobândit conform prevederilor art. 6 sau art. 7 din Lege.

Astfel, în jurisprudența pronunțată în materie, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul că includerea unui imobil în inventarul centralizat al bunurilor aparținând domeniului public al unității administrativ-teritoriale nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea unității administrativ teritoriale, valabilitatea atestării domeniului public fiind condiționată de existența, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietății publice (Decizia nr. 1080/28 februarie 2012, Decizia nr. 3830 din 30 iunie 2011 și Decizia nr. 561 din 7 februarie 2014, pronunțate de ÎCCJ, secția de contencios administrativ și fiscal).

Totodată, în Decizia nr. 244/09.03.2006 prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, Curtea Constituțională a arătat că posibilitatea prevăzută de lege ca în alcătuirea domeniului public de interes local să intre și bunuri declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local nu are semnificația de a converti hotărârea consiliului local în titlu valabil de trecere în proprietatea statului a unor bunuri din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, o atare hotărâre de consiliul local nescutind unitatea administrativ-teritorială de a face dovada că un anumit bun a intrat în mod legal în proprietatea sa.

Prin urmare, hotărârile de guvern au un caracter constatator, iar nu constitutiv de drepturi, neputând constitui temei pentru includerea bunului în patrimoniul unității administrativ-teritoriale, întrucât acest act nu este apt să transfere proprietatea, ci doar să reglementeze regimul juridic al unor bunuri care preexistau în acest patrimoniu.

Așadar, întrucât în prezenta cauză este pus în discuție dreptul de proprietate constatat în hotărârea de guvern emisă în favoarea unei unități administrative, aceasta din urmă trebuie să probeze modalitatea în care a dobândit dreptul de proprietate pe care îl afirmă, dovadă care nu s-a realizat în speță, inventarul bunurilor proprietate publică neputând suplini existența actului de proprietate, față de natura juridică a acestei inventarieri (inventarierea - operațiune materială care poate fi efectuată doar în baza actului de proprietate, operațiunea materială a inventarierii și existența actului de proprietate aflându-se într-o interdependență reciprocă).

Așa cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, pârâta UAT municipiul Iași nu a făcut dovada titlului legal de dobândire, nefiind suficientă dovada îndeplinirii formale a prevederilor Legii nr. 213/1998, fiind obligatorie dovedirea titlului cu care unitatea administrativ-teritorială a dobândit bunul, respectiv prezentarea unui titlu valabil de dobândire legală, anterior includerii bunului în anexa la hotărârea de guvern atacată.

De altfel, instanța de fond a analizat cauza în conformitate cu indicațiile Deciziei de casare nr. 1943/30.03.2022 (obligatorii potrivit art. 501 din C. proc. civ.), prin care Înalta Curte a stabilit că existența "dovezii dreptului de proprietate a municipiului Iași este cu atât mai importantă cu cât pretinsa cale de acces care figurează în la poziția nr. curent 2797 - str. x - este identificată generic prin limite delimitate de str. x și str. x (cu o suprafață de 3690 m

2

), fără nr. de identificare cadastral a terenurilor.

Aceste chestiuni, cum ar fi lipsa criteriilor de identificare, precum și absența din procedura atestării domeniului public a extraselor de carte funciară aferente bunurilor vizate, trebuiesc stabilite în concret de către Curtea de Apel Iași."

Nu pot fi primite nici criticile recurentului-pârât potrivit cărora instanța de fond a înlăturat nejustificat concluziile raportului de expertiză prin care experții au susținut că nu ar exista o suprapunere între terenul aflat în proprietatea reclamantei A. S.A. și cel inventariat în domeniu public al Municipiului Iași conform hotărârii de guvern ce face obiectul cauzei.

Contrar acestor susțineri, instanța de recurs constată că judecătorul fondului a avut în vedere că limitele Străzii Sergent Grigore Ioan sunt date de străzile Canta și Tabacului, potrivit anexei la H.G. nr. 35/2012 și anexelor HCL-urilor de inventariere. În cartea funciară, Municipiul Iași apare ca titular al dreptului de proprietate publică doar în privința suprafeței de teren de 1817 mp având număr cadastral x (delimitată - potrivit anexei 2 la Raportului de expertiză - de Str. x și de parcela cu număr cadastral x înscrisă în cartea funciară pe numele SNCFR Iași). Întrucât suprafața străzii Străzii Sergent Grigore Ioan măsurată între strada x și strada x este de 3690 mp, este evident că operațiunea de inventariere a vizat și suprafața de 2576 mp aflată în proprietatea reclamantei.

În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-reclamantă UAT municipiul Iași, Înalta Curte constată că este nefondată critica referitoare la necompetența instanței ce a pronunțat hotărârea recurată, critică subsumată motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.. Pentru a fi incident acest motiv de casare, trebuie îndeplinită o condiție procedurală, respectiv aceea ca încălcarea competenței altei instanțe să fi fost invocată în condițiile legii, respectiv prin raportare la prevederile 130 alin. (2) și art. 129 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.. Astfel, competența materială trebuie invocată la primul termen de judecată la care pățrile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Cum în fața Curții de Apel Iași nu a fost invocată nici de către părți și nici de instanță din oficiu necompetența materială, în condițiile legii, respectiv cu respectarea termenului prevăzut de art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., o astfel de neregularitate nu poate fi invocată și analizată direct în recurs.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se impune a se preciza mai întâi că această situație de casare are în vedere împrejurarea în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar jurisprudența și doctrina sunt constante în a aprecia că această neregularitate se referă inclusiv la încălcarea principiilor fundamentale care guvernează procesul civil și afectează îndreptățirea părții la un proces echitabil.

Se constată că niciuna dintre criticile recurentei nu se încadrează în ipotezele expuse care se circumscriu acestei situații de casare, afirmația privind pretinsa nerespectare de către judecătorul fondului a dispozițiilor deciziei de casare nu se confirmă, raportat la situația din dosar. Dimpotrivă, curtea de apel, în rejudecare, a dat curs indicațiilor din Decizia de casare nr. 1943/30.03.2022.

Potrivit deciziei de casare, judecătorul fondului a avut de stabilit în ce măsură UAT municipiul Iași a dovedit existența dreptului de proprietate cu privire la imobilul care figurează la poziția nr. curent 2797 - str. x -identificată generic prin limite delimitate de str. x și str. x (cu o suprafață de 3690 m

2

), fără nr. de identificare cadastral a terenurilor, în condițiile în care lipsesc alte criterii de identificare, iar în procedura atestării domeniului public nu au fost prezentate extrase de carte funciară aferente bunurilor vizate.

Instanța de fond a stabilit situația de fapt concretă prin raportare la înscrisurile depuse la dosar și expertiza tehnică efectuată în cauză, concluzionând că pentru suprafața de teren de 2576 mp, din care suprafața de teren de 2463 mp identificată cu număr cadastral x și delimitată prin punctele de contur nr. x în anexa 1 a Raportului de expertiză întocmit de expert B. și suprafața de teren de 113 mp identificata cu număr cadastral nr. x și delimitată prin punctele de contur nr. x în aceeași anexă a raportului de expertiză, nu a fost dovedit dreptul de proprietate al UAT municipiul Iași.

Așa cum reiese din considerentele sentinței recurate, judecătorul de primă instanță, analizând materialul probator administrat în cauză, inclusiv expertiza tehnică, s-a conformat întocmai dispozițiilor deciziei de trimitere, ceea ce exclude incidența situației de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Instanța de control judiciar reține caracterul nefondat și al criticilor circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudența sa că dispozițiile legale mai sus menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluția și argumentarea o nemulțumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Presupusa motivare contradictorie cu privire la incidența art. 3 din H.G. nr. 834/1991 reprezintă de fapt o greșită interpretare a recurentei pârâte UAT a considerentelor primei instanțe. Prin sentința recurată nu s-a reținut că în speță ar fi aplicabile prevederile anterior menționate, ci, analizând susținerile pârâtului Guvernul României prin care s-a invocat nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/19.02.1993, prima instanță a constatat că atât timp cât legalitatea certificatului nu a fost contestată în condițiile Legii nr. 554/2004, instanța nu poate analiza apărările ce vizează nulitatea absolută a acestui act.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că prin acest motiv de casare, legiuitorul a avut în vedere încălcarea autorității de lucru judecat înțeleasă în sensul art. 431 din C. proc. civ. ca triplă identitate de părți, obiect și cauză.

Or, este evident că în speță nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, neexistând tripla identitate cerută de lege, de vreme ce prezenta cauză are că obiect anularea parțială a H.G. nr. 35/2012 și este formulată de reclamanta Societatea A. S.A. în contradictoriu cu pârâții Unitatea Administrativ-Teritorială a Muncipiului Iași prin primarul Municipiului Iași și Guvernul României, iar sentința nr. 187/11.12.2017 invocată ca temei al autorității de lucru judecat a fost pronunțată de Curtea de Apel Iași în regulatorul de competență cu privire la cauza ce formează obiectul dosaului nr. 3700/99/2017, în care reclamanta UAT Iași a formulat acțiune în constatare a dreptului de proprietate publică asupra drumului DS 3959 situat Iași, strada x, cerere de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Societatea A. S.A. și Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A..

Astfel, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. este nefondat, de asemenea.

În susținerea incidenței prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a apreciat că instanța de fond în mod greșit nu a făcut în cauză aplicarea dispozițiilor O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, criticând neefectuarea unei expertize în domeniul construcțiilor infrastructurii rutiere.

Nu pot fi primite aceste critici, având în vedere că o astfel de expertiză nu a fost solicitată în cursul procesului, în recurs Înalta Curte având a aprecia asupra legalității sentinței recurate și nu asupra temeiniciei, în condițiile administrării unui probatoriu complex de către instanța de fond, ce a inclus și o expertiză tehnică de specialitate.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond a omis o reglamentare esențială, respectiv H.G. nr. 625/1955, fără însă a indica relevența acestor prevederi în soluționare cauzei de față.

Nefondate sunt și criticile recurentei privind încălcarea dispozițiilor H.G. nr. 392/2020 și a prevederilor art. 256 și art. 357 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ. Astfel, în analiza legalității actului contestat, instanța are în vedere dispozițiile legale în vigoare la data emiterii actului contestat. Or, prevederile invocate pretins a fi încălcate au fost emise la o dată ulterioară adoptării H.G. nr. 35/2012.

Criticile recurentei-pârâte au mai vizat o pretinsă stabilire greșită a situației de fapt, prin raportare la categoria de drum/stradă a imobilului aflat în litigiu, precum și la întinderea suprafaței pentru care instanța ar fi stabilit că este în proprietatea publică a municipiului Iași.

Înalta Curte arată că situația de fapt reținută de instanța de fond nu poate fi contestată în recurs, susținerile recurentei neavând legătură cu limitele rejudecării trasate prin Decizia nr. 1943/2022. Astfel, judecătorul fondului a constatat că pârâta UAT municipiul Iași nu a făcut dovada titlului legal de dobândire și a dat relevanță certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/19.02.1993, în condițiile în care acest din urmă act continuă să producă efecte juridice până la anularea sa.

În sfârșit, referitor la practica invocată de recurenta-reclamantă, instanța de recurs observă că hotărârile au fost pronunțate în cauze care au avut alt obiect și natură juridică, astfel încât nu sunt relevante în prezenta cauză raportat la circumstanțele concrete ale litigiului.

Înalta Curte reamintește că în sistemul românesc de drept hotărârile judecătorești nu au calitatea de izvor de drept, neavând caracter general obligatoriu.

Astfel, instanța subliniază că, în raport cu dispozițiile art. 5 alin. (4) din C. proc. civ., "este interzis judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății". Jurisprudența unei instanțe naționale nu constituie izvor de drept și nu este obligatorie, cu excepția deciziilor Curții Constituționale - conform art. 147 alin. (4) din Constituția României - precum și a soluțiilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii sau în procedura reglementată de art. 519 și următoarele din C. proc. civ., în care instanța supremă este competentă să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Așadar, nu toate hotărârile judecătorești pronunțate de instanța supremă sau alte hotărâri judecătorești definitive sunt general obligatorii.

Față de împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondate recursurile formulate de pârâții Unitatea Administrativ-Teritorială a Muncipiului Iași prin primarul Municipiului Iași și Guvernul României.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de recurenții-pârâți Unitatea Administrativ-Teritorială a Muncipiului Iași prin primarul Municipiului Iași și Guvernul României împotriva sentinței nr. 212 din 14 iulie 2023 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 15 mai 2024.