ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 252/2025

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28.10.2021 sub nr. de dosar x/2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. anularea Hotărârii arbitrale finale pronunțate la data de 23.09.2021 în dosarul ICC nr. x/MHM/HBH, trimiterea cauzei spre rejudecare către un tribunal arbitral constituit în conformitate cu clauza compromisorie existentă în contractul încheiat între părți, conform prevederilor art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., cu cheltuieli de judecată.

Prin Hotărârea arbitrală s-a stabilit, în primul rând, că beneficiarul Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. nu a contestat Decizia CAD în ceea ce privește Pretențiile 1, 4 si 5, potrivit Sub-Clauzei 20.4, paragraf 6 din Condițiile Generale ale contractului, astfel că Decizia CAD este finală și obligatorie sub aspectul chestiunilor soluționate.

Tribunalul arbitral a mai stabilit că, în ceea ce privește Pretențiile 2, 3, 6 si 7, Decizia CAD este obligatorie, dar nu și finală, având în vedere că CNAIR S.A. a emis o înștiințare de nemulțumire cu privire la aceste pretenții. CNAIR S.A. a fost obligată să plătească reclamantei suma prevăzută în situația de lucrări la finalizare în legătură cu pretențiile 2-6 (Pretenția 1). A. este îndreptățită la costurile adiționale suportate ca urmare a celor doua suspendări instructate de către CNAIR S.A.. A obligat CNAIR S.A. la plata sumei de 38.832.916,44 RON (Pretenția 2).

Totodată, Tribunalul arbitral a respins pretenția A. pentru costurile aferente combustibilului (Pretenția 3), dar a obligat CNAIR la plata către A. a sumei de 1.940.247,32 RON pentru pretenția referitoare la utilizarea bitumenului modificat (Pretenția 4), a sumei de 490.640,55 RON pentru pretenția referitoare la semnele de trafic si marcaje rutiere (Pretenția 5), la plata sumei de 1.466.035,07 RON pentru pretenția referitoare la lucrările suplimentare de întreținere in sezonul de iarna (Pretenția 6). În continuare, a obligat CNAIR S.A. la plata dobânzii. A respins solicitarea CNAIR de a se constata că pretențiile reclamantei sunt supuse limitei de 10% prevăzute de clauza 3 din contractul de lucrări și a respins cererea reconvenționala a pârâtei privind plata sumei de 516.825 Euro, cu titlu de daune reprezentând costuri cu supervizarea lucrărilor.

Împotriva acestei hotărâri, CNAIR a formulat cerere în anulare, invocând prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 2451 pronunțată la 20 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., în contradictoriu cu pârâta A., ca nefondată și a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 53065 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva sentinței civile nr. 2451 pronunțate la 20 decembrie 2022 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii și anularea Hotărârii Arbitrale din 23 septembrie 2021.

După prezentarea exhaustivă a situației de fapt, a formei aplicabile a cadrului legal și a istoricului legislativ recent, respectiv a actului administrativ contestat, se învederează următoarele:

- critica formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. vizează nelegalitatea hotărârii arbitrale, pronunțată cu încălcarea normelor imperative de procedură și a principiului legalității.

Susține că Tribunalul Arbitral a soluționat cauza în echitate, fără a fi autorizat expres de către părți, deși acestea au stabilit în mod clar, prin Termenii de referință și prin prevederile contractuale, că litigiul va fi soluționat conform Contractului de Lucrări și legii române. Judecata în echitate este permisă doar cu acordul expres al părților, iar în lipsa acestuia, aplicarea unui astfel de raționament contravine dispozițiilor art. 5, art. 601 și art. 1120 din C. proc. civ.

În cauză, Tribunalul Arbitral a ignorat clauzele contractuale care reglementau strict mecanismul de suspendare a lucrărilor, atribuțiile Inginerului și condițiile de formulare a notificărilor de revendicare. Suspendarea lucrărilor putea fi dispusă exclusiv de către Inginer, conform sub-clauzei 8.8, iar în lipsa unei astfel de instrucțiuni, nu puteau fi aplicate consecințele prevăzute de sub-clauza 8.9. Scrisorile transmise de Beneficiar în anii 2013 și 2014 nu conțineau nicio referire la suspendare, ci doar notificări privind restricțiile bugetare. Antreprenorul a suspendat lucrările fără a respecta obligația de notificare prealabilă, ceea ce constituie o încălcare contractuală. Tribunalul Arbitral a considerat că lipsa notificării nu împiedică formularea unei revendicări, însă această concluzie ignoră cerințele contractuale și reprezintă o judecată în echitate, neautorizată de părți.

De asemenea, Tribunalul Arbitral a interpretat greșit efectele notificării de revendicare formulate de Antreprenor în legătură cu Decizia Comisiei de Adjudecare a Disputelor (CAD) nr. 1 din 2 martie 2017. Deși Antreprenorul a detaliat motivele de revendicare doar cu privire la anumite puncte, notificarea exprimă în mod clar intenția de a contesta întreaga decizie. Conform sub-clauzei 20.4, dacă o parte transmite o notificare de revendicare în termenul legal, decizia CAD nu devine definitivă și obligatorie. Tribunalul Arbitral a considerat în mod eronat că necontestarea expresă a fiecărui punct echivalează cu acceptarea tacită a celor necontestate, contrar prevederilor contractuale.

În ansamblu, Tribunalul Arbitral a pronunțat o hotărâre bazată pe aprecieri subiective, substituind prevederile contractuale cu propriile considerații privind rezonabilitatea soluției, ceea ce echivalează cu o judecată în echitate neautorizată. Această abordare încalcă principiul legalității, normele imperative de procedură și voința părților, exprimată în mod clar în convenția arbitrală. Având în vedere caracterul internațional al arbitrajului și faptul că locul desfășurării a fost stabilit în România, legea aplicabilă este legea română, inclusiv C. proc. civ.. Prin urmare, hotărârea arbitrală este nelegală și netemeinică, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor care guvernează procedura arbitrală și soluționarea litigiilor conform legii.

- motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. evidențiază faptul că sentința nr. 2451/2022 este nelegală, întrucât nu cuprinde motivarea cu privire la două dintre capetele de cerere esențiale formulate în acțiunea în anulare, respectiv încălcarea prevederilor imperative ale art. 5 din C. proc. civ. și ale Instructiunii ANAP nr. 1/2016.

Potrivit art. 5 din C. proc. civ., judecătorul are obligația de a soluționa cauza conform legii, iar instanța de fond nu a analizat acest aspect, deși a fost invocat expres ca motiv de anulare. În mod similar, instanța nu a analizat nici prevederile imperative ale Instructiunii ANAP nr. 1/2016, care reglementează condițiile în care se pot modifica contractele de achiziție publică fără parcurgerea unei noi proceduri de atribuire. Această instrucțiune distinge între modificările substanțiale, care impun o nouă procedură, și cele nesubstanțiale, care pot fi realizate prin act adițional, cu respectarea unor condiții cumulative.

În speță, modificările financiare aduse Contractului de Lucrări nu au rezultat din aplicarea mecanică a clauzelor contractuale, ci au presupus decizii ale părților contractante sau ale reprezentanților acestora, ceea ce exclude caracterul nesubstanțial al acestor modificări. Deși părțile au convenit un prag maxim de 10% pentru modificarea valorii contractului, prin acte adiționale succesive s-a stabilit că prelungirea duratei de execuție nu atrage o modificare financiară. Chiar și în ipoteza în care această stipulație nu ar fi fost menținută în actul adițional nr. x, în lipsa unei prevederi exprese privind majorarea prețului, acesta rămâne nemodificat, conform dispozițiilor imperative din O.U.G. nr. 34/2006.

Autoritatea contractantă, CNAIR S.A., are obligația de a se asigura că valoarea finală a contractului se încadrează în limitele legale, inclusiv în plafonul de cheltuieli diverse și neprevăzute, iar depășirea valorii inițiale poate indica deficiențe în proiectul tehnic sau în specificațiile contractului. Conform art. 122 din O.U.G. nr. 34/2006, modificarea prețului contractual este permisă doar prin act adițional și numai în cazul în care nu se depășește pragul de modificare considerat substanțial.

În concluzie, instanța de fond nu a motivat soluția pronunțată în raport cu două dintre motivele de anulare invocate, ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. Omisiunea de a analiza aceste aspecte esențiale constituie o încălcare a obligației de motivare a hotărârii și a principiului legalității procesului civil, impunând casarea hotărârii atacate.

- în ceea ce privește dispozițile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă apreciază că sentința a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșita a normelor de drept material reprezentate de art. 2 alin. (2) lit. b), d) si f, art. 28 alin. (7), art. 29 alin. (2

1

) si art. 122 lit. i) din O.U.G.. nr. 34/2006, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 337/2006, precum si prevederile art. 5 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achizitie publica din O.U.G. nr. 34/2006.

În mod greșit instanța de fond a considerat că nu sunt încălcate prevederile art. 2 alin. (2) lit. b), d) si f, art. 28 alin. (7), art. 29 alin. (2/1) si art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006, întrucât niciuna dintre parțile convenției nu putea ignora posibilitatea intervenirii, pe parcursul derularii contractului de executie, a unor imprejurari care nu sunt previzibile, care nu au stat la baza vointei partilor si nici nu au fost avute in vedere la derularea procedurii de achizitie publica, dar care sunt de natura sa conduca la ruperea echilibrului contractual.

Sentința pronunțată în cauza analizată reflectă o aplicare și interpretare greșită a normelor de drept material incidente în materia achizițiilor publice, în special a dispozițiilor din O.U.G. nr. 34/2006, aprobată prin Legea nr. 337/2006, și a prevederilor din H.G. nr. 925/2006. Instanța de fond a considerat în mod eronat că modificarea valorii contractului, chiar dacă este substanțială și depășește pragurile legale, nu atrage încălcarea principiilor fundamentale care guvernează procedura de atribuire, invocând existența unor împrejurări neprevăzute ce ar fi condus la dezechilibrul contractual. Această abordare contravine regimului juridic aplicabil, întrucât orice modificare substanțială a unui contract de achiziție publică impune parcurgerea unei noi proceduri de atribuire, conform normelor imperative în vigoare.

În speță, părțile au convenit prin Clauza 3 din Acordul contractual că Valoarea de Contract Acceptată nu poate fi majorată cu mai mult de 10% pe parcursul implementării contractului. Această limitare a fost respectată în actele adiționale nr. 1-3, care au vizat exclusiv prelungirea duratei de execuție, fără modificarea condițiilor financiare. Actul adițional nr. x a menținut această abordare, stipulând că prelungirea duratei nu atrage o modificare financiară. Valoarea de Contract Acceptată, stabilită ca sumă forfetară prin Scrisoarea de Acceptare, poate fi ajustată doar în condițiile sub-clauzei 14.1 din Condițiile Generale ale contractului, fără a depăși pragul convenit.

Curtea a interpretat greșit aceste clauze, considerând că prețul contractului poate fi ajustat fără limită, ceea ce contravine principiilor transparenței, tratamentului egal și eficienței utilizării fondurilor publice, consacrate de art. 2 alin. (2) lit. b), d) și f) din O.U.G. nr. 34/2006. Sentința nr. 2451/2023 încalcă și dispozițiile art. 28 alin. (7), art. 29 alin. (2)

1

și art. 122 lit. i) din același act normativ, precum și prevederile art. 5 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006, norme imperative care nu pot fi înlăturate prin voința părților.

Autoritatea contractantă are obligația de a se asigura că modificările contractului nu afectează conținutul propunerii tehnice sau financiare pe baza căreia operatorul economic a fost declarat câștigător și nu alterează rezultatul procedurii de atribuire. În cazul modificărilor nesubstanțiale, acestea pot fi realizate prin aplicarea clauzelor contractuale sau prin încheierea unui act adițional. În schimb, modificările substanțiale impun parcurgerea unei noi proceduri de achiziție publică.

În această cauză, modificările financiare au fost reglementate prin acordul expres al părților, în limita de 10% din valoarea acceptată. Nu a fost încheiat niciun act adițional care să modifice această limită, iar modificarea tacită a unei clauze contractuale este inadmisibilă. Chiar și în ipoteza unei renunțări exprese la aplicarea clauzei privind limita de 10%, aceasta nu ar produce efecte juridice, întrucât autoritatea contractantă nu poate deroga de la principiile imperative ale legislației în materie de achiziții publice.

În plus, principiul egalității de tratament, consacrat în Directivele 2004/18/CE și 2014/24/UE și preluat în legislația națională, a fost reafirmat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea din 7 septembrie 2016, pronunțată în Cauza C-549/14. Prin urmare, orice modificare contractuală trebuie să respecte atât cadrul legal național, cât și principiile fundamentale ale dreptului european în materia achizițiilor publice.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care, în principal, a invocat excepția nulității recursului în baza art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. și, în secundar, a solicitat respingerea căii de atac ca nefondată, menținerea sentinței recurate și acordarea cheltuielilor de judecată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost evidențiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează anularea Hotărârii arbitrale finale pronunțate la data de 23.09.2021 în dosarul ICC nr. x/MHM/HBH, trimiterea cauzei spre rejudecare către un tribunal arbitral constituit în conformitate cu clauza compromisorie existentă în contractul încheiat între părți, conform prevederilor art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința recurată s-a respins acțiunea formulată de către reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., ca nefondată, aceasta formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., a căror incidență nu poate fi reținută în cauză.

Înalta Curte constată că instanța de fond a efectuat o analiză corectă a cauzei deduse judecății, ținând seama de conținutul actelor atacate, a coroborat dispozițiile incidente și a răspuns criticilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care a fost investită.

Instanța de recurs reține că recursul formulat de reclamantă este nefondat, întrucât motivele invocate nu sunt de natură să conducă la casarea hotărârii atacate.

Cu titlu de chestiune prealabilă Curtea reține faptul că, în privința criticilor ce vizează netemeinicia hotărârii, respectiv a celor referitoare la stabilirea situației de fapt acestea exced controlului instanței de recurs. Astfel, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitate care trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., sub denumirea de motive de casare. De lege lata, o critică de netemeinicie a sentinței nu poate fi formulată prin intermediul căii de atac a recursului, aceasta fiind o cale de atac extraordinară, care se poate exercita numai pentru motivele prevăzute de lege și nedevolutivă, neavând loc o rejudecare a fondului pricinii în recurs.

Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă.

În raport cu criticile formulate de recurenta CNAIR S.A. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se impune constatarea caracterului nefondat al acestora, întrucât nu se identifică în cuprinsul hotărârii arbitrale și al sentinței pronunțate de Curtea de Apel București vreo încălcare a normelor imperative de procedură care să atragă sancțiunea nulității, în sensul dispoziției legale invocate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri este permisă doar în situația în care instanța a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea. Or, în prezenta cauză, recurenta-reclamantă nu indică o veritabilă abatere procedurală, ci formulează critici care vizează interpretarea clauzelor contractuale și aprecierea probelor, aspect care nu pot fi cenzurate în recurs decât în măsura în care ar fi fost încălcate norme imperative de procedură, ceea ce nu este cazul.

Susținerea potrivit căreia Tribunalul Arbitral ar fi soluționat cauza în echitate, fără acordul expres al părților, este infirmată de conținutul hotărârii arbitrale. Din analiza motivării instanței arbitrale rezultă că aceasta a pronunțat soluția în temeiul prevederilor contractului de lucrări și al normelor de drept aplicabile, conform art. 601 alin. (1) C. proc. civ., fără a substitui dispozițiile legale cu considerente de echitate. Judecata în echitate, reglementată de art. 601 alin. (2) C. proc. civ., este permisă doar în baza unui acord expres al părților, acord care nu a fost exprimat în cauză.

Tribunalul Arbitral a interpretat în mod sistematic și gramatical clauzele contractului, inclusiv sub-clauzele 8.8, 8.9, 20.1 și 20.4, a analizat situația de fapt pe baza probelor administrate și a aplicat standardele FIDIC, fără a se abate de la cadrul convențional stabilit de părți. Criticile recurentei privind mecanismul de suspendare a lucrărilor și efectele notificărilor de revendicare nu relevă o judecată în echitate, ci exprimă nemulțumirea față de modul în care instanța arbitrală a interpretat și aplicat dispozițiile contractuale.

De asemenea, Curtea de Apel București, învestită cu soluționarea cererii de anulare, a analizat în mod complet și temeinic susținerile părților, pronunțând o soluție în deplină concordanță cu dispozițiile legale incidente și cu limitele convenției arbitrale. Instanța a reținut că tribunalul arbitral nu a încălcat principiile consacrate de art. 2 alin. (2) lit. b), d) și f) din O.U.G. nr. 34/2006, nici dispozițiile art. 28 alin. (7), art. 29 alin. (2

1

), art. 122 lit. i) din același act normativ, și nici prevederile art. 5 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006.

În concluzie, Tribunalul Arbitral a pronunțat hotărârea în limitele convenției arbitrale și cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile, iar instanța de control a confirmat legalitatea acesteia. Criticile formulate în recurs nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind lipsite de fundament juridic. În consecință, se impune respingerea recursului ca neîntemeiat.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea, caracterul nefondat al acestuia, sentința nr. 2451/2022 pronunțată de Curtea de Apel București îndeplinește cerințele de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod, iar instanța de fond a analizat în mod complet și coerent susținerile părților, raportându-se la dispozițiile legale incidente și la limitele convenției arbitrale.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de fond nu a omis să analizeze capetele de cerere referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor imperative ale art. 5 din C. proc. civ. și ale Instrucțiunii ANAP nr. 1/2016. Din considerentele sentinței rezultă că instanța a examinat cadrul normativ aplicabil contractelor de achiziție publică, inclusiv dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006 și H.G. nr. 925/2006, reținând că tribunalul arbitral nu a încălcat principiile de transparență, tratament egal și eficiență în utilizarea fondurilor publice, consacrate de art. 2 alin. (2) lit. b), d) și f) din O.U.G. nr. 34/2006.

Instanța de fond a arătat că modificările financiare aduse Contractului nr. x nu au rezultat din lucrări sau servicii suplimentare, ci din prelungirea duratei de execuție, în contextul suspendării lucrărilor din motive bugetare, aspecte care nu atrag incidența art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006. De asemenea, s-a reținut că clauza contractuală privind limita de 10% nu poate fi interpretată în mod absolut, întrucât contractul include și prevederi privind prețul total, distinct de valoarea acceptată, permițând adaptarea la circumstanțe imprevizibile.

În acest sens, instanța de fond a constatat corect că tribunalul arbitral a interpretat în mod legal, sistematic și gramatical clauzele contractului, a analizat situația de fapt pe baza probelor administrate și a aplicat standardele FIDIC, fără a substitui normele juridice cu considerente de echitate.

Referitor la obligația de motivare, instanța de fond a expus în mod clar raționamentul juridic și factual care a condus la soluția pronunțată, îndeplinind exigențele prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, motivarea hotărârii reprezintă o garanție a imparțialității și o condiție a procesului echitabil, însă nu impune o motivare exhaustivă, ci una suficientă și pertinentă, adaptată naturii litigiului. În speță, instanța a indicat în mod explicit elementele de drept și de fapt care au fundamentat soluția, inclusiv analiza dispozițiilor legale invocate de reclamantă.

Totodată, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este incident și atunci când există o contradicție între soluția pronunțată și considerentele ce stau la baza acesteia sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției, ori când instanța s-a pronunțat cu privire la altă acțiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind, însă, întâlnită în cauză.

Faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în sensul invocat de aceasta.

De asemenea, nici incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi reținută în cauză.

Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de fond nu a aplicat greșit dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. b), d) și f), art. 28 alin. (7), art. 29 alin. (2

1

) și art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006.

Astfel cum s-a arătat anterior, din considerentele sentinței recurate rezultă că instanța de fond a analizat în mod detaliat cadrul normativ aplicabil, reținând că modificările intervenite în executarea Contractului nr. x nu au avut caracter substanțial și nu au afectat rezultatul procedurii de atribuire.

În speță, instanța de fond a constatat că prelungirea duratei de execuție a fost determinată de împrejurări obiective, respectiv restricțiile bugetare din anii 2013 și 2014, notificate de autoritatea contractantă, fără ca acestea să implice modificarea valorii de contract acceptate. Actele adiționale nr. 1-4 au vizat exclusiv aspecte legate de durată și graficul de plăți, fără a modifica condițiile financiare, iar clauza 3 din acordul contractual, care limitează majorarea valorii acceptate la 10%, nu a fost încălcată.

Prima instanță și Tribunalul arbitral au reținut în mod corect că această limitare nu poate fi interpretată în mod absolut, întrucât contractul include și prevederi privind prețul total, distinct de valoarea acceptată, permițând adaptarea la circumstanțe imprevizibile, conform sub-clauzei 14.1 din Condițiile Generale.

Curtea de apel a mai reținut că instanța arbitrală nu a pronunțat hotărârea cu ignorarea principiilor fundamentale care guvernează procedura de atribuire, ci a aplicat dispozițiile contractuale și normele de drept pozitiv, fără a substitui regimul juridic cu considerente de echitate. Criticile recurentei privind interpretarea clauzelor contractuale nu relevă o aplicare greșită a normelor de drept material, ci exprimă o nemulțumire subiectivă față de soluția pronunțată.

În ceea ce privește susținerea referitoare la caracterul substanțial al modificărilor, instanța de fond a constatat în mod legal că acestea nu au afectat conținutul propunerii tehnice sau financiare pe baza căreia operatorul economic a fost declarat câștigător și nu au alterat rezultatul procedurii de atribuire. În lipsa unui act adițional care să modifice valoarea de contract acceptată peste limita convenită, nu se poate reține existența unei derogări de la normele imperative ale legislației în materia achizițiilor publice.

Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, inclusiv Hotărârea din 7 septembrie 2016, pronunțată în Cauza C-549/14, invocată în cuprinsul motivelor de recurs, care reafirmă principiul egalității de tratament și necesitatea respectării cadrului legal în cazul modificărilor contractuale. În cauza de față, instanța de fond a reținut în mod corect că tribunalul arbitral a interpretat în mod legal clauzele contractului, a analizat situația de fapt pe baza probelor administrate, a judecat cauza pe baza prevederilor convenționale și a aplicat standardele FIDIC, fără a încălca dispozițiile legale incidente.

Instanța de recurs apreciază că sentința a fost pronunțată cu aplicarea corectă prevederilor art. 601 alin. (2), art. 19 art. 23 alin. (1) lit. g) din Regulile de procedură arbitrală ICC, O.U.G. nr. 34/2006, Legea nr. 337/2006, precum și prevederile H.G. nr. 925/2006, iar criticile formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind lipsite de fundament juridic.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind corespunzător motivată, dată cu corecta interpretare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva sentinței civile nr. 2451 pronunțate la 20 decembrie 2022 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 23 ianuarie 2025.