SZKUP v. POLAND

Reclamantul, dna Alicja Szkup, este un național polonez care locuiește în Čowicz. Guvernul contestat a fost reprezentat de agentul lor, dl J. Wołāsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumat după cum urmează. Părinții reclamantului dețineau o proprietate moștenită de copiii lor și o nepoată în acțiuni diferite. Se pare că moștenitorii nu au putut fi de acord cu administrarea comună a proprietății co-deținute. La 24 aprilie 1989, reclamantul a instituit o procedură pentru diviziunea proprietății și dizolvarea co-proprietatei. În invocarea ei din 23 noiembrie 1989, reclamantul a susținut, de asemenea, că a achiziționat 1/2 din proprietate prin prescripție.

Audierea s-a desfășurat la 23 mai 1990. Întrucât reclamantul era absent și avocatul ei nu a depus documente relevante, instanța a hotărât să rămână în procedură. La 19 octombrie 1990, reclamantul a solicitat instanței să relueze procedura. La 4 aprilie 1991, cu privire la depunerea reclamantului, instanța a pronunțat o pronunțare interzisă a coproprietenților să își vândă acțiunile respective în proprietatea în așteptarea rezultatului procedurii. La 31 decembrie 1991, prin o decizie parțială, instanța a respins decizia reclamantului prin care a susținut că a achiziționat 1/2 din proprietate prin prescripție. La apelul reclamantului, Curtea Regională de Skierniewice a anulat decizia și a trimis această chestiune instanței de reexaminare.

După reexaminarea propunerii reclamantului, la 3 noiembrie 1994, Curtea de District a emis o nouă hotărâre parțială. La apelul reclamantului și al J.S., la 7 aprilie 1995, Curtea Regională de Skierniewice a anulat din nou hotărârea de primă instanță și a remis chestiunea de reconsiderare. În plus, instanța a constatat de oficiu că ultima etapă a procedurii a trebuit să fie invalidată, deoarece unul dintre participanți a murit și succesorii săi nu au fost reprezentați. Între timp, la 14 noiembrie 1995 J.S. a solicitat instanței să anuleze ordinul interimar din 4 aprilie 1991, interzicând părților să își vândă acțiunile în proprietate. Reclamantul s-a opus cererii și, la 12 ianuarie 1996, cererea a fost respinsă și ordinul interimar inițial a fost susținut.

După examinarea propunerii reclamantei pentru a treia oară, Curtea de District a pronunțat o hotărâre parțială la 10 februarie 1997. Reclamantul a apelat la 7 martie 1997. La 24 februarie 1998, Curtea Regională de Skierniewice a anulat hotărârea impugnată și a trimis această chestiune instanței de primă instanță. După examinarea propunerii reclamantei pentru a patra oară, la 7 iunie 1999, Curtea de District a emis o decizie parțială prin care a respins din nou propunerea reclamantului. La 6 august 1999, reclamantul a depus un recurs. La 21 mai 2001, Curtea regională a respins recursul reclamantului. La 2 august 2001, reclamantul a depus un recurs în casație. La 3 august 2001, Curtea Regională a respins recursul, deoarece reclamantul nu a plătit taxe de judecată.

Reclamantul a solicitat, în continuare, reintegrarea termenului pentru depunerea unui recurs de casă. Această cerere a fost respinsă de Curtea Regională și noul recurs al reclamantului a fost respins de Curtea Supremă la 9 mai 2002. În ședința din 28 aprilie 2003, instanța de judecată a auzit concluziile finale ale părților. La 12 mai 2003 au fost luate două decizii: una care a anulat ordinul interimar din 4 aprilie 1999 și cealaltă care a respins cererea reclamantului de dizolvare a coproprietății. La 23 iunie 2003, reclamantul a apelat împotriva deciziei anterioare. La 25 iunie 2003, instanța i-a ordonat să prezinte valoarea terenurilor. Ea a respectat ordinul la 7 iulie 2003. La 30 iunie 2003, reclamantul a interzis să respingă acțiunea.

Prin decizia din 30 aprilie 2004, instanța a anulat decizia din 12 mai 2003 de anulare a ordinii interioare din 4 aprilie 1999. Prin hotărârea din 4 iunie 2004, instanța a susținut decizia din 12 mai 2003 privind fondurile cauzei. La 6 august 2004, reclamantul a depus un recurs de cassare împotriva acestei hotărâri în fața Curții Supreme. Prin decizia din 8 februarie 2005, Curtea Supremă a refuzat să aducă recursul de cassare. La 17 septembrie 2004, legea din 17 iunie 2004 privind plângerile privind încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil (Ustawa o skardze na narszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sādowym bez nieuzasadnionej zwłoki) („Legea 2004”) a intrat în vigoare.

Acesta stabilește diverse mijloace juridice destinate să contracarce și/sau să remedieze durata nejustificată a procedurilor judiciare. Secțiunea 18 din Legea din 2004 stabilește următoarele norme tranzitorii în ceea ce privește cererile deja întârziate în fața Curții: „1. În termen de șase luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoane care, înainte de această dată, au depus o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului ... depunerea unei încălcări a dreptului la un proces într-un termen rezonabil garantat de art. 6 alineatul (1) din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale ..., poate depune o plângere cu privire la lungimea necorespunzătoare a procedurii pe baza dispozițiilor prezentei legi, în cazul în care plângerea lor la Curte a fost depusă în cursul procedurii încurcate și în cazul în care Curtea nu a adoptat o decizie privind admisibilitatea cauzei lor.

O plângere depusă în conformitate cu subsecțiunea 1 indică data la care cererea a fost depusă în fața Curții. Curtea relevantă informează imediat Ministrul Afacerilor Externe cu privire la orice plângeri depuse în temeiul subsecțiunea 1.” Pentru o prezentare mai detaliată a legislației interne relevante, a se vedea Ratajczyk c. Polonia (dec.), nr. 11215/02, CEDH 2005; Charzyński c. Polonia (dec.), nr. 15212/03, CEDO 2005.

The applicant, Mrs Alicja Szkup, is a Polish national, who lives in Łowicz. The respondent Government were represented by their Agent, Mr J. Wołąsiewicz of the Ministry of Foreign Affairs. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant’s parents owned a property which was inherited by their children and a granddaughter in different shares. Apparently, the heirs could not agree on the common administration of the co-owned property. On 24 April 1989, the applicant instituted proceedings for the division of the estate and dissolution of the co-ownership. In her pleadings of 23 November 1989 the applicant also argued that she had acquired 1/2 of the property by prescription.

The hearing was held on 23 May 1990. As the applicant was absent and her attorney failed to submit relevant documents, the court decided to stay the proceedings. On 19 October 1990 the applicant requested the court to resume the proceedings. On 4 April 1991, upon the applicant’s motion, the court made an interim order prohibiting the co-owners from selling their respective shares in the property pending the outcome of the proceedings. On 31 December 1991, by a partial decision, the court dismissed the applicant’s motion whereby she claimed to have acquired 1/2 of the property by prescription. Upon the applicant’s appeal, the Skierniewice Regional Court quashed the decision and remitted the matter to the trial court for reconsideration.

Having re-examined the applicant’s motion, on 3 November 1994, the Łowicz District Court issued a new partial decision. Upon the applicant’s and J.S.’s appeal, on 7 April 1995 the Skierniewice Regional Court again quashed the firstinstance decision and remitted the matter for reconsideration. Additionally, the court found ex officio that the last stage of the proceedings had to be in any event invalidated, as one of the participants had passed away and his successors were not represented. In the meantime, on 14 November 1995 J.S. requested the court to quash the interim order of 4 April 1991 prohibiting the parties from selling their shares in the property. The applicant opposed the request and, on 12 January 1996, the request was dismissed and the original interim order was upheld.

Having examined the applicant’s motion for the third time, the Łowicz District Court rendered a partial decision on 10 February 1997. The applicant appealed on 7 March 1997. On 24 February 1998, the Skierniewice Regional Court quashed the impugned decision and remitted the matter to the first-instance court. Having examined the applicant’s motion for the fourth time, on 7 June 1999 the Łowicz District Court issued a partial decision whereby it again dismissed the applicant’s motion. On 6 August 1999 the applicant filed an appeal. On 21 May 2001 the Łódź Regional Court dismissed the applicant’s appeal. On 2 August 2001 the applicant filed a cassation appeal. On 3 August 2001 the Łódź Regional Court rejected the appeal as the applicant had failed to pay court fees.

The applicant further requested the reinstatement of the time limit for filing a cassation appeal. This request was dismissed by the Łódź Regional Court and the applicant’s further appeal was rejected by the Supreme Court on 9 May 2002. At the hearing of 28 April 2003 the trial court heard the parties’ final submissions. On 12 May 2003 two decisions were given: one quashing the interim order of 4 April 1999 and the other dismissing the applicant’s claim for the dissolution of the co-ownership. On 23 June 2003 the applicant appealed against the former decision. On 25 June 2003 the court ordered her to indicate the value of the land. She complied with the order on 7 July 2003. On 30 June 2003 the applicant appealed against the decision dismissing her action.

By a decision of 30 April 2004 the court set aside the decision of 12 May 2003 quashing the interim order of 4 April 1999. By a decision of 4 June 2004 the court upheld the decision of 12 May 2003 on the merits of the case. On 6 August 2004 the applicant lodged a cassation appeal against this decision with the Supreme Court. By a decision of 8 February 2005 the Supreme Court refused to entertain the cassation appeal. On 17 September 2004 the Law of 17 June 2004 on complaints about a breach of the right to a trial within a reasonable time (Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki) (“the 2004 Act”) entered into force. It lays down various legal means designed to counteract and/or redress the undue length of judicial proceedings.

Section 18 of the 2004 Act lays down the following transitional rules in relation to applications already pending before the Court: “1. Within six months after the date of entry into force of this law persons who, before that date, had lodged a complaint with the European Court of Human Rights ... complaining of a breach of the right to a trial within a reasonable time guaranteed by Article 6 (1) of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms ..., may lodge a complaint about the unreasonable length of the proceedings on the basis of the provisions of this law if their complaint to the Court had been lodged in the course of the impugned proceedings and if the Court has not adopted a decision concerning the admissibility of their case.

2. A complaint lodged under subsection 1 shall indicate the date on which the application was lodged with the Court. 3. The relevant court shall immediately inform the Minister of Foreign Affairs of any complaints lodged under subsection 1.” For a more detailed presentation of the relevant domestic law see Ratajczyk v. Poland (dec.), no. 11215/02, ECHR 2005; Charzyński v. Poland (dec.), no. 15212/03, ECHR 2005.