ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2225/2024

Obiectul cereri de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 4.09.2023 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA VAMALĂ ROMÂNĂ a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării Deciziei referitoare la informații tarifare obligatorii având număr de referință RO BTI 2023/004248 ("Decizia ITO") emisă de către Autoritatea Vamală Română până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2023 1.

Hotărârea instanței de fond Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1521 din 6 octombrie 2023, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Vamală Română, ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva hotărârii menționate anterior, în termen legal, a promovat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L., în condițiile art. 493 C. proc. civ. Susținând că aceasta a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței in parte și, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare astfel cum a fost formulată. Așadar, recurenta critică sentința doar cu privire la aplicarea și interpretarea condiției privind paguba iminentă. Criticile formulate de recurentă au vizat, în esență, următoarele aspecte: Prin Sentința atacată, Curtea de Apel București a reținut că este îndeplinită condiția privind cazul bine justificat, însă a respins cererea de suspendare întrucât nu ar fi îndeplinită condiția referitoare al producerea unei pagube iminente. Sub un prim aspect, instanța a menționat că "dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege prevăd că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat". În esență, prima instanță a considerat că îndeplinirea condiției referitoare la paguba iminentă "presupune administrarea de dovezi care să probeze iminența producerii pagubei invocate, precum și imposibilitatea sau dificultatea reparării acesteia în viitor"; Sub un al doilea aspect, prima instanță a admis că există un prejudiciu material în cuantum de 6.241,3 RON ce ar reprezenta diferența de TVA calculată la produsele vândute în perioada 1.01.2023 - 31.08.2023, însă un astfel de prejudiciu ar putea fi recuperat de subscrisa "foarte ușor prin formularea unei cereri de repunere a părților în situația anterioară emiterii actului nelegal"; Sub un al treilea aspect, prima instanță a admis inclusiv că o creștere a prețului produselor ca urmare a aplicării unei cote de TVA mai mari se poate evalua pecuniar, însă se poate recupera în aceleași condiții. Sub un al patrulea aspect, prima instanță a reținut că recurenta nu ar fi probat o "perturbare gravă a activității" pentru a fi îndeplinită condiția pagubei iminente. Prin urmare, prima instanță a reținut că cererea de suspendare a executării Deciziei contestate nu este însoțită de dovezi din care să reiasă că activitatea economică a subscrisei ar fi într-un mod grav perturbată sau că prejudiciul astfel produs ar fi imposibil sau greu de reparat. Prima instanță a reținut că numai în astfel de ipoteze s-ar îndeplini condiția privind producerea unei pagube iminente. Concluzia recurentei-reclamante a fost în sensul că prejudiciul produs prin emiterea Deciziilor ITO în ansamblul lor precum și a fiecărei Decizii ITO luată în parte este în mod vădit greu sau imposibil de reparat pe viitor, cât timp există un risc real și iminent ca recurenta să fie expusă unor inspecții fiscale și vamale având ca obiect taxa pe valoare adăugată generată de clasificarea tarifară a produselor, cu previzibila consecință de a impune TVA suplimentar de plată. Ca atare, în ceea ce privește paguba iminentă, învederează că instanța de fond a interpretat extra legem art. 2 lit. ș) din Legea 554/2004. În acest context, susține că în această cauză este incidentă prima teză din art. 2 lit. ș), anume definiția pagubei iminente, iar instanța de fond a reținut că în această speță este vorba despre un prejudiciu material și viitor. Astfel, arată că prejudiciul suferit de societatea A. S.R.L. rezultă în mod evident întrucât autoritatea vamală sau autoritatea fiscală să impună TVA majorat ca urmare a emiterii Deciziei RO BTI 2023/004248 emisă de către Autoritatea Vamală Română. 1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată intimata-pârâtă Autoritatea Vamală Română a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A arătat că TVA-ul reprezintă o taxă specială, care este cuprinsă în prețul produsului, respectiv produsul farmaceutic și această taxă este suportată de către cumpărătorul produsului respectiv. Astfel, arată că singura ipoteză prin care recurenta-reclamantă ar putea fi prejudiciată este cea conform căreia îi revine obligația de a colecta taxa respectivă și de a o rambursa la bugetul consolidat al statului. 1.

Procedura derulată în recurs. Prin rezoluția din 15 ianuarie 2024 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 17 aprilie 2024, cu citarea părților. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Înalta Curte constată că, prin criticile de recurs formulate, recurenta procedează la reiterarea aspectelor invocate în fața instanței de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiții în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului, ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor veritabile motive de recurs. Amintește Înalta Curte că suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați. Legiuitorul național a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a acestora cu normele juridice aplicabile în speță. Măsura cu caracter provizoriu anterior individualizată determină punerea în balanță a interesului social cu cel personal, preeminența unuia dintre ele fiind subsumată principiului legalității. Cu privire la cererea de suspendare formulată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că din conținutul art. 14 alin. (1) al Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, rezultă că pentru soluționarea favorabilă a cererii de suspendare, trebuie îndeplinite în mod cumulativ două condiții: cazul să fie bine justificat și paguba să fie iminentă. Suspendarea actului administrativ ca operație juridică de întrerupere vremelnică a efectului acestuia, apare ca o situație de excepție de la regulă. Așa cum reiese din considerentele sentinței atacate au fost analizate condițiile amintite anterior iar, instanța de fond a constatat că nu este îndeplinită în cauză condiția necesității prevenirii unei pagube iminente. În analiza acestei condiții, Curtea de apel a reținut că dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege prevăd că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat. Îndeplinirea condiției referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze iminența producerii pagubei invocate, precum și imposibilitatea sau dificultatea reparării acesteia în viitor. În concret, instanța de fond legal a reținut că în cauză este invocată o pagubă în valoare de 6.241,3 RON ce ar reprezenta diferența de TVA calculată la produsele vândute în perioada 1.01.2023 - 31.08.2023, diferență rezultată din aplicarea unei cote de TVA diferite în funcție de clasificarea tarifară făcută de pârâtă. A concluzionat instanța fondului că un astfel de prejudiciu material poate fi recuperat însă foarte ușor prin formularea unei cereri de repunere a părților în situația anterioară emiterii actului nelegal, nu numai prin valoarea sa, ci prin faptul că reprezintă o sumă de bani ce poate fi plătită reclamantei în cazul anulării actului cu titlu de prejudiciu conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Aceeași este situația și pentru produsele ce vor fi vândute în continuare, prejudiciul fiind ușor de recuperat ulterior în cazul anulării deciziei pârâtei. La fel și creșterea prețului produsului ca urmare a aplicării unei cote de TVA mai mari se poate evalua pecuniar și recupera în aceleași condiții, reclamanta neprobând în nici un caz susținerea sa privind perturbarea gravă a activității societății reclamante prin aplicarea acestei cote de TVA. Un astfel de prejudiciu material și viitor este ușor de cuantificat și recuperat ulterior, nejustificându-se o eventuală imposibilitate ori dificultate a reparării pagubei pe viitor. Nici faptul că există riscul emiterii unei decizii de organul fiscal în raport de stabilirea unei cote de TVA greșite nu probează îndeplinirea condiției, în acest caz actul administrativ fiscal depinzând în mod evident de soarta actului administrativ vamal. Așadar, cât privește criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, Curtea constată, că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente. Or, în cauză nu s-a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice. Ca atare, iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate. Transpunând aceste noțiuni teoretice la datele speței, recurenta- reclamantă a susținut că paguba iminentă derivă, cu precădere, din faptul că, odată emisă Decizia ITO, este supusă obligației de a colecta taxa pe valoarea adăugată aferentă poziției tarifare stabilită (cod NC 2202991919). În plus, autoritățile fiscale și vamale pot efectua inspecții având ca obiect taxa pe valoare adăugată generată de clasificarea tarifară a produselor, cu previzibila consecință de a impune obligații fiscale suplimentare de plată. S-a mai susținut că prima instanță a apreciat în mod corect că recurenta ar suferi un prejudiciu viitor și previzibil, însă instanța fondului a adăugat în mod nepermis la textul definiției legale a pagubei iminente, reținând că în cauză nu este îndeplinită a treia condiție prevăzută de art. 14 din legea nr. 554/2004, aceea a necesității prevenirii unei pagube iminente. Instanța de control judiciar consideră că cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză. Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ. Revine judecătorului de contencios administrativ, investit cu soluționarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant dacă efectele actului aflat în discuție sunt de natură să justifice urgența. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătorești ce urmează a se pronunța cu privire la cererea de anulare a actului. Soluția suspendării actului administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităților administrative prin care se impun particularilor o serie de obligații. Suspendarea pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicționale. Or, în cauză, recurenta nu a produs probe din care să rezulte că se află în ipoteza unui prejudiciu care nu s-a produs sau că, odată produs, ar fi extrem de greu de reparat sau imposibil de reparat. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanța de fond în mod corect a respins cererea de suspendare. În consecință, Înalta Curte constată că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În fine, este evident că instanța fondului a comis o eroare materială de tehnoredactare, menționând greșit ca fiind a treia condiție, cea referitoare la necesitatea prevenirii unei pagube iminente. Având în vedere aceste aspecte, instanța de control judiciar apreciază că sentința recurată este legală, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente circumstanțelor factuale reținute, motivele invocate de recurentă prin memoriul de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.