ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1428/2025

Ședința publică din data de 13 martie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 25 septembrie 2023 sub nr. x/2023, reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Vamală Română a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 6596, 6892/14.03.2023 emise de pârâtă în soluționarea procedurii prealabile administrative, solicitând instanței anularea în totalitate a Deciziei nr. 6596, 6892/14.03.2023, a Răspunsului nr. x/17.01.2023 și a Răspunsului nr. x/16.01.2023, precum și obligarea pârâtei la plata daunelor morale în valoare de 99.684,36 euro suportate de contestatoare drept urmare a actelor administrative nelegale.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1003 din 5 iunie 2024 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-au respins excepțiile invocate de pârâtă, precum și cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca nefondate.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe reclamanta a formulat recurs, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În esență, în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a invocat încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 9, art. 14, art. 20, art. 22 și art. 397 C. proc. civ., arătând că instanța a omis aspecte importante invocate în cuprinsul contestației, iar mai apoi dezvoltate în notele scrise depuse la dosarul cauzei la data de 5 iunie 2024 și prin pledoaria din fața Curții de la aceeași dată.

În primul rând, instanța a reținut greșit că nu s-ar fi invocat critici de nelegalitate extrinseci în legătură cu necompetența emitentului actelor. Or, atât recurenta-reclamantă, dar mai ales intimata-pârâtă AVR au invocat în fața Curții de Apel București faptul că AVR nu era competentă să emită deciziile contestate, respectiv a emis răspunsurile și decizia AVR cu depășirea competenței sale printr-un exces de putere. În aceste condiții, deși Curtea de Apel București a reținut faptul că actele emise de AVR sunt acte administrative, nu s-a pronunțat și asupra competenței AVR de a fi analizat și emis derogarea de la regimul sancțiunilor internaționale, adică de a emite și impune răspunsurile și decizia atacate în prezenta cauză.

În al doilea rând, instanța a omis să analizeze faptul că AVR (de fapt autoritatea competentă, ANAF) ar fi trebuit să acționeze diferit din punct de vedere procedural atunci când a emis refuzul acordării unei derogări. Astfel, a arătat că potrivit art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 202/2008 AVR (de fapt autoritatea competentă, ANAF) avea obligația ca, înainte de a decide asupra acordării derogării solicitate, să obțină din partea Ministerului Afacerilor Externe avizul de conformitate cu dreptul internațional. Or, din cuprinsului dosarului se poate lesne observa lipsa acestui document, iar instanța nu a avut în vedere nicio dispoziție a O.U.G. nr. 202/2008 în pronunțarea hotărârii recurate.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raportat la argumentele prezentate anterior, recurenta-reclamantă a considerat că, în mod natural, decurge și lipsa motivării instanței, având în vedere omisiunea completă și evidentă de a analiza motivele contestației vizând necompetența Autorității Vamale Române [art. 12 alin. (1) lit. a) O.U.G. nr. 202/2008] și lipsa avizului Ministerului de Afaceri Externe [art. 8 alin. (2) O.U.G. nr. 202/2008].

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat, sub un prim aspect, că instanța a reținut în mod greșit faptul că scăderea debitului Dunării nu reprezintă un caz de forță majoră, cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1351 C. civ.. În acest sens, a precizat că scăderea debitului Dunării nu fusese și nu putea fi preconizată pentru o perioadă de timp determinată (mai precis, înainte sau după expirarea termenului de 10 august 2022), urmările secetei nefiind în niciun caz un eveniment previzibil raportat la debitul celui de-al doilea cel mai lung fluviu din Europa cu peste 300 de afluenți.

Determinarea caracterului unui eveniment meteorologic ca fiind unul de forță majoră nu se determină prin raportare la caracterul repetitiv (sau nu) al acestui eveniment. Dacă ar fi să se admită și să se aplice raționamentul primei instanțe ar însemna că, practic, după înregistrarea primului cutremur, primei inundații, primului incendiu de vegetație, primei tornade din România să nu mai existe niciun alt eveniment de forță majoră întemeiat pe un astfel de incident meteorologic, având în vedere că a existat deja un astfel de eveniment în trecut. Or, o astfel de interpretare nu poate fi acceptată în mod rațional și în bună credință. În cazul în care s-ar reține contrariul, s-ar ajunge în situația absurdă în care cei care fac comerț folosind calea apei să își întrerupă activitatea pe perioada sezonului estival, căci seceta poate cauza scăderea debitului Dunării în orice clipă, iar aceștia pot pierde sume semnificative odată cu apariția acestui eveniment.

Sub un al doilea aspect, a invocat interpretarea și aplicarea greșită a art. 3j alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 833/2014, instanța ignorând problema supusă analizei, anume excepția de care s-a prevalat recurenta-reclamantă. Astfel, a precizat că la data de 23 martie 2022, în calitate de cumpărătoare, împreună cu B., în calitate de vânzătoare, a semnat Contractul nr. x/22 pentru vânzarea, cumpărarea și livrarea unui total de 80.000 tone de antracit de origine Rusia. Deci, raportat la data încheierii contractului, se află în ipoteza reglementată de art. 3j alin. (3) al Regulamentului, fiind exceptă de la impunerea sancțiunii internaționale și, prin urmare, fiind permisă tranzitarea antracitul pe teritoriul României, iar numai din cauza evenimentului de forță majoră s-a aflat în imposibilitatea de a finaliza tranzitarea anterior termenului de 10 august 2022.

Or, în mod evident, Curtea de Apel București a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 3j din Regulamentul (UE) nr. 833/2014 prin înlăturarea eronată a argumentelor privind efectul forței majore și prin omiterea completă a excepției instituite de prevederile alin. (3) al aceluiași articol (3j) din Regulament.

Sub al treilea aspect, a invocat interpretarea și aplicarea greșită a art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 202/2008, respectiv ignorarea completă de către prima instanță a dispozițiilor O.U.G. nr. 202/2008, în special art. 8 alin. (2), cât și art. 12 alin. (1).

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea Vamală Română a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Recurenta-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ cu contestație împotriva Deciziei nr. 6596, 6892/14.03.2023 emise de Autoritatea Vamală Română prin care s-a soluționat plângerea prealabilă administrativă împotriva Răspunsului nr. x/17.01.2023 și Răspunsului nr. x/16.01.2023 emise de pârâtă, solicitând anularea acestor acte și obligarea pârâtei la plata daunelor morale în valoare de 99.684,36 euro pe care le-a suportat drept urmare a actelor administrative nelegale.

Prima instanță a respins cererea reclamantei ca nefondată, reținând că motivele de nelegalitate invocate nu sunt de natură să probeze o nelegalitate formală sau substanțială a actului contestat.

Instanța de control judiciar își însușește soluția primei instanțe, apreciind că nu este susceptibilă de casare prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, pe care le va analiza punctual.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

În cauză, invocând încălcarea dispozițiilor art. 9, art. 14, art. 22 și art. 397 C. proc. civ. referitoare la dreptul de dispoziție al părților, principiul contradictorialității, rolul judecătorului în aflarea adevărului și obligația instanței de a se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății, recurenta-reclamantă susține că instanța a omis să analizeze aspecte importante invocate de părți, respectiv: necompetența pârâtei Autoritatea Vamală Română de a emite actele contestate și nerespectarea prevederilor art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 202/2008, potrivit cărora autoritatea competentă avea obligația ca, înainte de a decide asupra acordării derogării solicitate, să obțină din partea Ministerului Afacerilor Externe avizul de conformitate cu dreptul internațional.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că niciuna dintre părți nu a invocat expres necompetența Autorității Vamale Române de a emite actele contestate.

Astfel, chiar recurenta-reclamantă, prin contestația formulată în fața instanței de fond, a considerat că Autoritatea Vamală Română este competentă să soluționeze cererea înregistrată sub nr. x/09.01.2023, aspect care reiese, cu certitudine, din cuprinsul contestației (la pct. III - 29.) "Mai departe, în baza dispozițiilor art. 12 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 202/2008, Autoritatea Vamală Română este autoritatea competentă să primească și să soluționeze cererile formulate potrivit art. 8 din O.U.G. nr. 202/2008, astfel cum a fost cererea formulată de Subscrisa la data de 06.01.2023 și înregistrată la AVR sub nr. x/09.01.2023" sau (la pct. III - 32.) "(...) iar AVR fiind autoritatea publică abilitată conform O.U.G. nr. 202/2008 să aplice respectivele sancțiuni, dar și să autorizeze derogări de la acestea, rezultă cu certitudine că Răspunsurile 580 și 33102 emise de AVR au dat naștere unui raport juridic de subordonare între Subscrisa și AVR."

Totodată, prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond, pârâta Autoritatea Vamală Română a invocat excepția inadmisibilității acțiunii considerând că cele trei înscrisuri nu sunt acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, precizând că nu a emis o decizie în sensul art. 8 și art. 9 din O.U.G. nr. 202/2008 și că blocarea resurselor economice este de competența exclusivă a Agenției Naționale de Administrare Fiscală potrivit art. 12 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 2 lit. f) și g) din O.U.G. nr. 202/2008.

Așadar, Înalta Curte constată că pârâta Autoritatea Vamală Română nu a afirmat niciodată că a emis actele cu depășirea competențelor legale, din contră, a susținut, pe tot parcursul judecății, că acestea nu sunt emise în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 202/2008 și că reprezintă o simplă corespondență, emisă la solicitarea recurentei-reclamante, privitoare la controlul vamal al mărfurilor intrate sau ieșite din Uniune.

Din actele dosarului, reiese că recurenta-reclamantă s-a adresat și Agenției Naționale de Administrare Fiscală la data de 05.01.2023, cu o solicitare pentru obținerea unei derogări, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 202/2008 (Anexa 13, dosarul de fond) și a primit răspuns de la această autoritate, în sensul că ANAF nu a procedat la emiterea unui ordin de blocare a fondurilor și resurselor economice potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 202/2008 (Adresa nr. A_DIF 30/10.02.2023 aflată la dosarul instanței de fond), însă acest din urmă act nu face obiectul prezentului dosar, nefiind supus controlului de legalitate al primei instanțe. În plus, judecătorul fondului a pus în discuție în ședința din 24.04.2024 inclusiv necesitatea introducerii în cauză a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, iar apărătorul reclamantei a apreciat că nu este necesară, deoarece în prezenta speță, actele administrative contestate sunt emise exclusiv de Autoritatea Vamală Română, aceasta fiind cea care nu a acordat liber de vamă și a blocat bunurile în Portul Constanța.

A doua critică de nelegalitate referitoare la omiterea instanței de a analiza faptul că "Autoritatea Vamală Română (de fapt autoritatea competentă, ANAF) ar fi trebuit să acționeze diferit din punct de vedere procedural atunci când a emis refuzul acordării unei derogări", făcând trimitere la prevederile art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 202/2008, potrivit cărora autoritatea competentă ANAF avea obligația ca, înainte de a decide asupra acordării derogării solicitate, să obțină din partea Ministerului Afacerilor Externe avizul de conformitate cu dreptul internațional, este nefondată, câtă vreme instanța de fond nu a fost investită cu analiza legalității unui act emis în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 202/2008, ci cu analiza unor acte care vizează controlul vamal al mărfurilor intrate sau ieșite din Uniune realizat de Autoritatea Vamală Română prin raportare la interdicțiile impuse de Regulamentul UE nr. 833/2014 al Consiliului din 31 iulie 2014 privind măsuri restrictive având în vedere acțiunile Rusiei de destabilizare a situației în Ucraina.

Prin urmare, instanța de control judiciar reține că recurenta-reclamantă nu formulează critici privind încălcarea unor reguli de procedură de către prima instanță sau a unor principii fundamentale, a căror nerespectare să atragă sancțiunea nulității, ci este nemulțumită de soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a considerat că, raportat la argumentele pe care le-a prezentat la motivul anterior, decurge și lipsa motivării instanței, având în vedere omisiunea completă și evidentă de a analiza motivele contestației vizând necompetența Autorității Vamale Române [art. 12 alin. (1) lit. a) O.U.G. nr. 202/2008] și lipsa avizului Ministerului de Afaceri Externe [art. 8 alin. (2) O.U.G. nr. 202/2008].

Înalta Curte va respinge acest motiv de casare ca nefondat, constatând că nu se poate reține o lipsă a motivării instanței de fond cu privire la aspectele invocate pentru considerentele deja arătate. Pe de o parte, câtă vreme nu s-a invocat necompetența Autorității Vamale Române de a emite actele contestate, nu se poate reține o omisiune a instanței de a analiza acest aspect, iar pe de altă parte, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată, nefiind obligată să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație, nu constituie automat motiv de casare a sentinței. Pentru a avea această consecință, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părții, ceea ce nu este cazul în speță câtă vreme instanța s-a raportat strict la prevederile incidente cauzei care au făcut obiectul analizei autorității publice, respectiv art. 3j din Regulamentul (UE) nr. 833/2014 al Consiliului din 31 iulie 2014 privind măsuri restrictive având în vedere acțiunile Rusiei de destabilizare a situației în Ucraina și art. 1351 C. civ. care definește cazul de forță majoră. În concluzie, instanța de fond nu avea oblibația să își motiveze hotărârea în raport de toate actele normative pe care reclamanta le-a considerat relevante în cauză, respectiv O.U.G. nr. 202/2008 care, în raport de situația de fapt dedusă judecății, nu are aplicabilitate în speță.

Analizând sentința de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale. Altfel spus, acest text de lege se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În concret, prin acest motiv de casare, recurenta-reclamantă critică interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3j din Regulamentul (UE) nr. 833/2014 prin înlăturarea eronată a argumentelor privind efectul forței majore (art. 1351 C. civ.) și prin omiterea completă a excepției instituite de prevederile alin. (3) al aceluiași articol 3j din Regulament.

Potrivit art. 3j din Regulamentul (UE) nr. 833/2014 al Consiliului din 31 iulie 2014 privind măsuri restrictive având în vedere acțiunile Rusiei de destabilizare a situației în Ucraina:

"(1) Se interzice achiziționarea, importul sau transferul în Uniune, în mod direct sau indirect, al cărbunelui și al altor produse enumerate în anexa XXII care sunt originare din Rusia sau sunt exportate din Rusia.

(2) Se interzice:

(a) furnizarea de asistență tehnică, de servicii de intermediere sau de alte servicii legate de produsele și tehnologiile menționate la alin. (1) și de furnizarea, fabricarea, întreținerea și utilizarea produselor și tehnologiilor respective, în mod direct sau indirect, în legătură cu interdicția prevăzută la alin. (1);

(b) furnizarea de finanțare sau de asistență financiară legată de produsele și tehnologiile menționate la alin. (1) pentru orice achiziție, import sau transfer al produselor și tehnologiilor respective ori pentru furnizarea de asistență tehnică, de servicii de intermediere sau de alte servicii aferente respectivelor produse și tehnologii, în mod direct sau indirect, în legătură cu interdicția prevăzută la alin. (1).

(3) Interdicțiile prevăzute la alin. (1) și (2) nu se aplică în cazul executării, până la 10 august 2022, a contractelor încheiate înainte de 9 aprilie 2022 sau a contractelor accesorii necesare pentru executarea unor astfel de contracte."

În speță, marfa care face obiectul contractului nr. x/222 intră sub incidența art. 3j alin. (1) din Regulament, așa cum a reținut și judecătorul fondului, acest lucru nefiind contestat de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs. În schimb, recurenta-reclamantă consideră că ar fi trebuit să beneficieze de excepția instituită de art. 3j alin. (3) din Regulament având în vedere încheierea contractului nr. x/222 înainte de 09.04.2022 și intervenirea unui caz de forță majoră (debitul scăzut al Dunării) care a împiedicat-o să livreze marfa înainte de 10 august 2022.

Față de particularitățile speței, Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamantă nu a dovedit că debitul scăzut al Dunării, în perioada relevantă, este un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil de forță majoră.

Astfel, deși contractul de servicii nr. x a fost încheiat la 25.03.2022, prima navă maritimă (C.) a sosit în Portul Constanța la aproape două luni (21.05.2022). Această navă transporta în total 3.240,404 tone de antracit, însă nu a putut fi livrată decât o parte din cantitate, un rest de 672,925 tone antracit rămânând în custodia operatorului portuar D.. Ulterior, a sosit o a doua navă maritimă care transporta 3.333,714 tone antracit, întreaga cantitate neputând fi livrată.

Or, se constată că încă din momentul în care a sosit prima navă (21.05.2022), recurenta-reclamantă cunoștea faptul că nivelul Dunării este unul scăzut, fapt care a și împiedicat-o să livreze întreaga cantitate la data programată, astfel că nu se poate reține caracterul de imprevizibilitate pentru a fi încadrat într-un eveniment de forță majoră.

Totodată, acest eveniment nu poate fi considerat absolut invincibil și inevitabil, câtă vreme se cunoștea încă din anii anteriori că Dunărea avea debite care împiedicau urcarea barjelor în amonte în aceeași perioadă a verii, iar recurenta-reclamantă nu a luat măsurile necesare de diligență pentru a evita această situație, aspect care reiese și din Notificarea oficială făută de E. doo (Anexa 7, dosar) în care informează că la data de 01 iulie 2022 navigația pe Dunăre s-a oprit pe secorul 564-565, că odată cu trecerea timpului, situația s-a îmbunătățit, "dar din cauza caracteristicilor tehnice ale împingătorului și a barjelor încărcate nu am putut începe navigarea până la 31 august 2022."

Barjele angajate de recurenta-reclamantă s-au prezentat pentru încărcare în Portul Constanța abia în luna noiembrie 2022, dată la care marfa rămasă în magaziile operatorului portuar nu mai beneficia excepția prevăzută de art. 3j alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 833/2014, intrând sub incidența art. 3j alin. (1) din același Regulament, cum în mod corect a fost reținut prin actele administrative contestate.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A.. împotriva sentinței civile nr. 1003 din 5 iunie 2024 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.