ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2204/2025

Ședința publică din data de 29 aprilie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, la data de 17.10.2024, petenta A., lichidator judiciar al debitoarei S.C. B. S.R.L. (în faliment), a solicitat restituirea cauțiunii consemnată prin recipisa nr. x/28.02.2012, în dosarul nr. x/2013, aflat pe rolul Curții de Apel Pitești, ce are ca obiect cererea de suspendare a executării deciziei de impunere nr. x/7.12.2012.

Prin sentința nr. 317/F-COM din 12 decembrie 2024, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, excepția autorității de lucru judecat.

A admis cererea și a dispus restituirea, către petentă, a cauțiunii în sumă de 38.642 RON, consemnată în dosarul nr. x/2013 prin Recipisa de consemnare nr. x emisă la 28 februarie 2013 de C.- Câmpulung.

Împotriva sentinței nr. 317/F-COM din 12 decembrie 2024 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiesti - Administratia Judeteană a Finantelor Publice Argeș.

Critica principală formulată în recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind invocată aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, recurenta susține că instanța de fond a interpretat eronat regimul juridic al cauțiunii, ignorând scopul acesteia și efectele juridice produse în contextul procesual anterior. Cauțiunea a fost consemnată în dosarul nr. x/2013 ca o condiție obligatorie pentru soluționarea cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x/07.12.2012, emisă de organul fiscal. Această cerere a fost admisă prin sentința nr. 79/F-CONT, rămasă definitivă prin Decizia nr. 714/13.02.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recurenta arată că, ulterior, reclamanta a renunțat la judecarea cererii de suspendare, iar cererea de anulare a Deciziei nr. 36/07.02.2013 a fost respinsă ca nefondată, iar cea privind anularea deciziei de impunere a fost respinsă ca inadmisibilă, întrucât nu fusese finalizată etapa administrativă a contestației. În acest context, se susține că instanța de fond nu a avut temei legal pentru a dispune restituirea cauțiunii.

În argumentația sa, recurenta susține că depunerea cauțiunii de către debitorul fiscal reprezintă o garanție în favoarea instituției fiscale, având ca scop protejarea intereselor bugetului general consolidat al statului în ipoteza în care instanța de judecată ar respinge contestația formulată împotriva deciziilor de impunere. În această situație, creditorul fiscal ar fi îndreptățit să solicite și să obțină despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a neexecutării actului administrativ fiscal, prejudicii care decurg din întârzierea în încasarea creanțelor fiscale, ce trebuie realizată cu celeritate potrivit principiilor fiscalității.

Recurenta mai arată că, indiferent de materia în care se regăsește, cauțiunea are o dublă funcție juridică: pe de o parte, constituie o garanție reală pentru acoperirea eventualelor daune provocate creditorilor prin măsurile dispuse de instanță, iar pe de altă parte, are un caracter punitiv, întrucât sancționează conduita abuzivă și neserioasă a debitorului care formulează cereri nefondate sau lipsite de temei. În acest sens, se invocă faptul că imposibilitatea punerii în executare a unui act administrativ fiscal, ca urmare a suspendării acestuia prin intermediul cauțiunii, a generat un prejudiciu direct bugetului de stat, afectând eficiența colectării creanțelor fiscale.

Prin urmare, recurenta solicită instanței de control judiciar să constate că restituirea cauțiunii nu este justificată în raport cu scopul acesteia și cu efectele juridice produse în cauză, fiind necesară menținerea acesteia ca garanție în vederea eventualei dezdăunări a creditorului fiscal, în conformitate cu dispozițiile legale incidente și cu jurisprudența relevantă în materie fiscală și contencios administrativ.

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum și în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente.

Temeiul juridic al cererii intimatei-reclamante l-a constituit art. 723

1

alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia "Cauțiunea se eliberează celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptățit în cauză nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite, până la împlinirea termenului de 30 de zile de la data la care, prin hotărâre irevocabilă, s-a soluționat fondul cauzei. Cu toate acestea, cauțiunea se eliberează de îndată, dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmărește obligarea părții adverse la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate".

Din interpretarea acestui text de lege rezultă că pentru formularea cererii de restituire a cauțiunii trebuie îndeplinite în prealabil două condiții imperative: hotărârea de fond să fie irevocabilă și, în al doilea rând, partea interesată, respectiv creditorul, să nu fi formulat cerere pentru plata de despăgubiri din suma achitată cu titlu de cauțiune.

Cauțiunea a fost instituită ca o condiție a suspendării executării actului administrativ fiscal, pentru acoperirea eventualelor daune suferite prin efectul suspendării acestuia, iar, pe de altă parte, prin acest mecanism, s-a urmărit să se prevină și să se limiteze eventualele abuzuri în valorificarea unui atare drept de către părți.

În cazul actelor administrativ fiscale cauțiunea se plătește în vederea soluționării cererii de suspendare, având în vedere caracterul executoriu, din oficiu, al actului administrativ.

Înalta Curte constată că instanța de fond, cu ocazia soluționării cererii de restituire, a verificat îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 723

1

alin. (3) C. proc. civ. pentru restituirea cauțiunii, reținând în mod corect că nu sunt dovezi la dosar și nici mențiuni în sistemul informatic ECRIS că Decizia nr. 2150/20.06.2023 privind soluționarea contestației a fost contestată, iar în cauză nu s-a făcut dovada că asupra cauțiunii s-a formulat de către partea interesată cerere pentru plata unor despăgubiri, în termenul legal de 30 de zile.

Împrejurarea că recurenta invocă debite neexecutate pe care intimata le are la bugetul de stat, nu are relevanță raportat la dispozițiile art. 723

1

C. proc. civ., în condițiile în care cauțiunea nu reprezintă o garanție instituită pe numele creditoarei - recurente, în general, cu privire la orice obligații fiscale ale petentei, ci doar cu privire la prejudiciul suferit urmare a măsurii dispuse de către instanță.

Constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiesti - Administratia Judeteană a Finantelor Publice Argeș împotriva sentinței nr. 317/F-COM din 12 decembrie 2024 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 aprilie 2025.