ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1765/2025

Ședința publică din data de 27 martie 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 07.04.2022, reclamantul Municipiul Cluj Napoca a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației și Ministrul Educației, Ministerul Finanțelor Publice și Guvernul României:

- obligarea pârâtului Guvernul României la adoptarea hotărârii de Guvern în conformitate cu art. 56 din Legea nr. 317/2021, prin care să se stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de către autoritățile publice locale operatorului de transport public local în baza art. 84 alin. (1)

2

din Legea nr. 1/2011, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, sub sancțiunea aplicării penalităților prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, pentru fiecare zi de întârziere;

- obligarea pârâților Ministerul Educației și Ministrul Educației la emiterea ordinului de ministru în conformitate cu art. 84 alin. (1)

6

din Legea nr. 1/2011, prin care să stabilească modalitatea de decontare a sumelor de bani achitate de către autoritățile publice locale operatorului de transport, astfel cum s-a stabilit prin art. II din O.G. nr. 50/2021 pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, sub sancțiunea aplicării penalităților prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, pentru fiecare zi de întârziere;

- obligarea pârâților să asigure sursa de finanțare pentru transportul elevilor și să achite Municipiului Cluj-Napoca suma de 15.406.738 RON plătită de către Municipiul Cluj-Napoca pentru perioada 30.11.2020-31.12.2021 operatorului de transport, conform Legii serviciilor publice de transport persoane în unitățile administrativ-teritoriale nr. 92/2007, în baza art. 84 alin. (1)

2

din Legea nr. 1/2011, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 09.06.2022, pârâtul Guvernul României a invocat excepțiile lipsei calității sale procesuale pasive și a prematurității, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La data de 07.11.2022, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Feleacu a depus la dosar cerere de intervenție principală, care a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu prin încheierea de ședință din 10.01.2023.

Prin notele scrise formulate la data de 08.11.2022, pârâtul Ministerul Finanțelor a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, excepția lipsei de obiect a capătului 2 de cerere, excepția inadmisibilității capătului 3 de cerere.

Prin sentința civilă nr. 1099 din 5 iulie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-au hotărât următoarele:

- s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Guvernul României și Ministerul Finanțelor;

- s-a respins excepția decăderii pârâtului Ministerul Finanțelor din dreptul de a invoca excepțiile inadmisibilității;

- s-au respins excepțiile prematurității, lipsei de obiect și inadmisibilității;

- s-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul Municipiul Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației, Ministerul Finanțelor Publice și Guvernul României;

- a fost obligat Guvernul României să adopte o hotărâre de Guvern prin care să pună în aplicare art. 56 din Legea nr. 317/2021 prin care să stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de autoritățile publice locale operatorului de transport public local în baza art. 84 alin. (1) indice 2 din Legea nr. 1/2011;

- s-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată;

- s-a respins cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 3 din 14.01.2025 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de completare dispozitiv formulată de reclamantul Municipiul Cluj - Napoca, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Educației, Ministrul Educației și Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1099 din 5 iulie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamantul Municipiul Cluj-Napoca și pârâții Ministerul Educației, Ministerul Finanțelor Publice și Guvernul României.

Împotriva sentinței civile nr. 3 din 14.01.2025 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul Municipiul Cluj-Napoca.

3.1 Recurentul-pârât Ministerul Educației, prin memoriul de recurs, a criticat hotărârea instanței de fond, întrucât a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii.

În acest sens, a susținut că prima instanță a reținut în considerente că respinge petitul nr. 2 și 3 și admite petitul nr. 1 în sensul obligării Guvernul României să adopte o hotărâre de Guvern prin care să pună în aplicare art. 56 din Legea nr. 317/2021 prin care să stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de autoritățile publice locale operatorului de transport public local în baza art. 84 alin. (1) indice 2 din Legea nr. 1/2011. Cu toate acestea, admite în parte cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu Ministerul Educației și Ministerul Finanțelor Publice, fără stabili care sunt petitele care sunt admise în contradictoriu cu instituția.

În concluzie, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanța de fond a respins solicitările reclamantului în contradictoriu cu instituția pârâtă.

A mai criticat hotărârea instanței de fond întrucât, în opinia sa, a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 lit. d) C. proc. civ.

Astfel, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare stabilește la art. 1 care sunt subiectele de sesizare a instanței, iar la art. 2 din lege se definește la lit. p), respectiv r), interesul legitim.

Or, în opinia sa, reclamantul nu justifică un interes în promovarea prezentei acțiuni. Nicăieri în cuprinsul cererii de chemare în judecată aceasta nu motivează și nu dovedește vătămarea produsă prin emiterea actului administrativ individual nici dreptul/interesul încălcat.

Ca un prim aspect, Ministrul educației are competența de a iniția proiecte de acte normative doar în domeniul său de activitate, ministrul educației neavând competența de a reglementa dispoziții care intră în sfera de competență a altor autorității publice ale statului.

Dreptul la educație este asigurat prin identificarea soluțiilor legislative pentru elevii care trăiesc în medii și condiții deosebite și care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu conform dispozițiilor art. 84 alin. (1

3

) din Legea nr. 1/2011, nu prin oferirea unor beneficii cu privire la gratuitatea transportului local (art. 84 alin. (1)-(l

2

).

In vederea realizări acestui drept, legea educației naționale îi creează ministrul educației naționale pârghiile necesare doar decontării transportului elevilor care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu, nu decontarea transportului local de care beneficiază elevii conform Legii nr. 92/2007.

In vederea asigurării dreptului la educație, potrivit competențelor sale date Ministerului Educației de acest act de nivel superior, încă de la momentul elaborării legii educației naționale, a existat distincția privind asigurarea/decontarea cheltuielilor privind transportul elevilor, astfel: suportarea transportului local al elevilor prin asigurarea din bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ preuniversitar, din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată (art. 105 și art. 84 alin. (1); decontarea cheltuielilor de transport din bugetul Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pentru elevilor care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu (art. 84 alin. (3).

A arătat că, încă de la momentul adoptării Legeii educației naționale nr. 1/2011, art. 84 din această lege a reglementat, în mod expres și limitativ, două situații.

Prima situație vizează beneficiul oferit elevilor care sunt școlarizați în aceeași localitate de domiciliu, incidente fiind prevederile art. 84 alin. (1) - (1

2

), respectiv asigurarea transportului prin serviciile publice locale, gratuitatea fiind asigurată de către autoritățile publice locale prin subvenționarea operatorului de transport conform Legii serviciilor publice de transport persoane nr. 92/2007, cu modificările și completările ulterioare (lege care nu intră în sfera de reglementare a Ministerului Educației).

Cea de-a doua situație vizează elevii care nu pot fi școlarizați la o școală din aceeași localitate cu domiciliul, pentru care autoritatea competentă în domeniul educației, respectiv Ministerul Educație a încercat să găsească soluții, susținând prin bugetul său cheltuielile de transport pentru acești elevi, inclusiv prin adoptarea metodologiei de decontare a cheltuielilor de transport.

Pe de altă parte, în aplicarea și executarea actului normativ superior, respectiv Legea nr. 1/2011, și, în conformitate cu funcția sa de reglementare prin asigurarea elaborării cadrului normativ din domeniul de activitate, ministrul educației a emis Ordinul nr. 4426/2021 privind metodologia de decontare a cheltuielilor de transport pentru elevii care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciului. Acest ordin a fost emis de Ministerul Educației și în temeiul actului normativ de nivel superior, O.U.G. nr. 50/2021.

În aplicarea și executarea legii de nivel superior antereferită (O.U.G. nr. 70/2020), Ministerul Educației a elaborat Normele metodologice privind aprobarea procedurii de decontare a cheltuielilor de transport al elevilor, precum și pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind acordarea facilităților de transport intern feroviar și cu metroul pentru elevi și studenți, aprobate prin Hotărârea de Guvern nr. 435/28.05.2020.

Ulterior, la data de 30.10.2020, prin Legea nr. 226/2020 pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011, s-a revenit la reglementarea inițială privind decontarea/asigurarea cheltuielilor privind transportul local al elevilor, decontarea acestora realizându-se de la bugetul de stat, prin transfer, către unitățile administrativ teritoriale, Gratuitatea este asigurată de către autoritățile administrației publice locale, prin subvenționarea operatorului de transport conform Legii serviciilor publice de transport persoane în unitățile administrativ-teritoriale nr. 92/2007.

A precizat recurentul că această lege, prin modul de inserare a sintagmei "prin bugetul de stat", nu a creat Ministerului Educației bază legală pentru emiterea vreunui act normativ de nivel inferior.

Cu atât mai mult, este de notorietate faptul că, "bugetul de stat" este apanajul Ministerului Finanțelor Publice, în conformitate cu H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea acestuia. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 19-47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Finanțelor Publice răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite al acestui buget precum și a proiectelor bugetelor locale.

În același sens conduc și reglementările din domeniul finanțelor publice locale, respectiv art. 52 alin. (1) din Legea 273/2006.

Prin urmare, din coroborarea temeiurile legale din domeniul bugetar cu dispozițiile legale din domeniul educației naționale (art. 84 alin. (1)

1

și 1

2

din Legea nr. 1/2011) rezultă, fără tăgadă că Ministerul Educației nu are atribuții în ceea ce privește servicii publice de transport local și județean, rutier, naval, cu metroul, precum și feroviar la toate categoriile de trenuri, clasa a II-a.

În condițiile în care, cu excepția perioadei mai 2020- noiembrie 2020, perioadă în care, aceste sume se suportau în solidar atât de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Educației și Cercetării (în temeiul art. 69 pct. 4 din O.U.G. nr. 70/2020), cât și din bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale, aceste cheltuieli s-au acordat exclusiv din bugetele locale.

Mai mult decât atât, prin hotărâre s-a dispus emiterea unei hotărâri de Guvern în baza unor legi abrogate.

3.2 Recurentul-pârât Guvernul României, prin cererea de recurs, a arătat că un prim motiv de recurs pe care a înțeles să îl invoce este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., soluția instanței de fond fiind dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Astfel, raportat la dispozițiile legale menționate de către intimatul-reclamant ca temei al acțiunii, cererea de obligare a executivului la emiterea hotărârii de Guvern prin care să se pună în aplicare dispozițiile art. 56 din Legea nr. 317/2021, prin care să se stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de către autoritățile publice locale operatorului de tranport public local în baza art. 84 alin. (1)

2

din Legea nr. 1/2011, excedează competenței instanței judecătorești care nu se poate substitui puterii executive în exercitarea atribuțiilor sale legale, atribuții care au fost stabilite prin lege organică, drept pentru care soluția în acest sens a instanței de fond încalcă principiul constituțional al separației puterilor în stat.

Instanța de fond a eludat faptul că, în prealabil, este necesar să fie elaborat instrumentul de prezentare și motivare (în cazul hotărârilor Guvernului - Nota de fundamentare, studiu de impact etc, care să cuprindă impactul socio-economic. financiar, precum și, după caz, alte aspecte, în funcție de conținutul reglementării), (art. 31 din Legea nr. 24/2000, republicată).

Așa cum este imaginat contenciosul administrativ, obiectul acțiunii judiciare nu include și această posibilitate și nici soluția ce se poate da conflictului nu are în vedere o atare ipoteză, relevante în acest caz fiind dispozițiile art. 8 alin. (1) și ale art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare.

Pe cale de consecință, instanța de fond, implicându-se în rezolvarea unui astfel de raport de conflict, putea cel mult să constate refuzul nejustificat de îndeplinire a operațiunii administrative ori de răspuns la cerere, iar nu de a rezolva conflictul de o manieră care ar presupune substituirea autorităților publice aceasta din urmă nefiind o soluție legală.

Cu toate acestea, instanța nu constată doar un refuz nejustificat, ci dispune direct obligarea Guvernului la emiterea hotărârii solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Or, așa cum s-a arătat constant în doctrină și jurisprudență, procedura de înfăptuire a justiției nu înseamnă imixtiunea instanțelor judecătorești în activitatea altor puteri statale, ci sancționarea actelor și conduitelor ilicite și corectarea acestora în spiritul și litera legii.

Nu în ultimul rând, trebuie observat că implementarea politicilor bugetare și sociale reprezintă prerogativa Guvernului și a Parlamentului și nu a instanței de judecată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că soluția pronunțată de prima instanță asupra excepției lipsei de interes, a excepției prematurității cererii, dar și asupra fondului cauzei, este rezultatul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor legale indicate în motivarea acțiunii de către intimatul-reclamant.

În esență a susținut, că raportat la art. 56 din Legea nr. 317/2021, în interpretarea și aplicarea legislației în vigoare, Guvernul României nu poate adopta actul normativ solicitat în lipsa parcurgerii procedurii prealabile, anterior aprobării efective, respectiv etapa care presupune inițierea proiectuluide hotărâre de guvern.

Chiar din modul în care sunt formulate normele ce reglementează procedura elaborării, avizării și prezentării proiectelor de acte normative se distinge aspectul expus, și anume că actele se inițiază de către autoritățile de specialitate, potrivit domeniului de activitate, în vederea adoptării/aprobării de către Guvern.

Așadar, Guvernul nu are atribuții în ceea ce privește inițierea proiectelor de acte normative, atribuțiile în acest sens aparținând autoritățiilor/instituțiilor publice prevăzute de art. 1 din Regulament.

Astfel, sentința civilă prin care s-a dispus obligarea Guvernului la adoptarea hotărârii de Guvern în conformitate cu art. 56 din Legea nr. 317/2021, prin care să se stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de către autoritățile publice locale operatorului de transport public local în baza art. 84 alin. (1)

2

din Legea nr. 1/2011 reprezintă o imixtiune a puterii judecătorești asupra puterii executive exercitate de Guvern.

Așadar, pentru soluționarea judicioasă a cererii reclamantului, în opinia sa, se impunea ca instanța de fond să constate că în cazul unui act administrativ, în general, și în cazul unei hotărâri a Guvernului, în special, nu se poate vorbi despre existența unui refuz de adoptare, activitatea de elaborare și adoptare a actelor normative fiind exercitată de către autoritatea competentă, în condițiile în care, din însăși procedura de adoptare, rezultă că dreptul de apreciere a fost conferit de legiuitor într-o marjă cu limite foarte largi.

Enunțând art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, recurentul a susținut că, din interpretarea prevederilor legale, rezultă că atunci când are de analizat caracterul justificat sau nejustificat al refuzului de rezolvare a unei cereri, instanța de contencios administrativ nu se limitează la un control de legalitate formală, ci trebuie să evalueze conduita autorității din perspectiva scopului legii, printr-o interpretare rațională a acesteia, pentru că principiul proporționalității măsurilor administrative individuale în raport cu interesul public ocrotit impune ca actele administrative să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel ca inconvenientele cauzate particularului să nu fie excesiv de împovărătoare, disproporționate în raport cu scopurile vizate (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Buzescu c. României, Hotărârea din 24 mai 2005, parag. 96).

3.3 Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor, prin cererea de recurs, a susținut că, dată fiind strânsa legătură dintre aceste motive, în cauză, respectiv incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., vor fi tratate împreună.

Enunțând art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în opinia sa, instanța de fond a nesocotit apărările formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor, lipsind astfel hotărârea de indicarea elementelor care atrag criticile și în raport de care trebuie să fie formulat recursul.

În legătură cu soluția pronunțată cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, a arătat că instanța de fond a motivat soluția de respingere a acestei excepții, la pagina 8 din hotărârea judecătorească, redând motivarea respectivă.

Or, din lecturarea textului din considerentele hotărârii judecătorești, rezultă că instanța de fond nu a analizat acestă excepție, câtă vreme în cuprinsul argumentației soluției de respingere nu se regăsesc motivele pentru care au fost respinse considerentele invocate de pârât în susținerea excepției.

Prin urmare, se impune rejudecarea aceastei excepții în raport cu motivarea acesteia, să se dispună admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor și să fie respinsă acțiunea formulată de reclamant împotriva acestui pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

În legătură cu soluția pronunțată cu privire la excepția inadmisibilității capătului 1 de cerere, redând motivarea instanței de fond a arătat că în acestă motivare instanța de fond a redat de două ori textul art. 56 din Legea nr. 317/2021, astfel cum a fost modificat prin art. 39 pct. 10 din O.G. nr. 19/2022, după care a făcut mențiunile redate.

Referitor la soluția pronunțată cu privire la excepția inadmisibitității capătului 3 din cererea de chemare în judecată, sub aspectul că, prin aceasta se tinde la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, de asemenea, redând motivarea primei instanțe de la pagina 9 din hotărârea judecătorească, a arătat că niciun moment Ministerul Finanțelor nu este deținătorul unei obligații de rezultat, constând în "alocarea efectivă" a unor sume către solicitant, astfel că o hotărâre judecătorească prin care acesta ar fi obligat la acest lucru, reprezintă în opinia sa o modificare sau completare a legii, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului separației puterilor în stat, principiu reglementat de art. 1 alin. (4) din Constituția României.

Atâta timp cât un act normativ de drept public, imperativ, reglementează o procedură administrativă de "deschidere a creditelor bugetare", precum și instituțiile/persoanele care au calitate activă, respectiv pasivă în această procedură de soluționare, a considerat că o acțiune judecătorească prin care se urmărește nu numai evitarea acestei proceduri, ci chiar soluționarea favorabilă a cererii, are caracter inadmisibil, iar o hotărâre pronunțată într-o astfel de cauză, prin care s-ar admite acțiunea, ar fi dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, și cu încălcarea atribuțiilor constituționale ale Parlamentului și ale puterii executive.

Prin urmare, în opinia sa, nici puterea executivă și nici puterea legislativă nu pot fi obligate prin hotărâre judecătorească să inițieze sau să adopte un act normativ cu conținutul dorit de reclamantă ("să asigure sursa de finanțare pentru transportul elevilor și să achite Municipiului Cluj-Napoca suma de 15.406.738 RON plătită de către Municipiul Cluj-Napoca pentru perioada 30.11.2020-31.12.2021 operatorului de transport conform Legii serviciilor publice de transport persoane în unitățile administrativ-teritoriale nr. 92/2007, în baza art. 84 alin. (1)

2

din Legea nr. 1/2011"), fără a exista o imixtiune a puterii judecătorești în activitatea și atribuțiile acestora.

În cadrul acțiunii formulate de recurentul - reclamant, intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat să promoveze proiectul acestui act normativ, în primul rând pentru că nu acesta este obiectul cererii de chemare în judecată și în al doilea rând pentru că, așa cum motivează și instanța de fond, judecătorul nu se poate substitui legislativului fără a-și depăși atribuțiile judecătorești.

Pe de altă parte, trebuie observat faptul că al treilea capăt de cerere nu este un capăt de cerere accesoriu, ci oricând ar fi putut face obiectul unei acțiuni separate, fiind independent de capetele 1 și 2 din cererea de chemare în judecată.

În egală măsură, trebuie reținut că instanța de fond nu a justificat cum a dedus că acest capăt de cerere ar reprezenta "o modalitate de reparare a prejudiciului pretins săvârșit prin inacțiunea pârâților."

De altfel, din motivarea cererii de chemare în judecată nu rezultă niciun moment că reclamantul ar fi formulat capătul trei de cerere în sensul indicat de instanța de fond. În această situație, este evident că instanța de fond, în lipsa depunerii unei cereri modificatoare de către reclamant, ar fi trebuit să pună în discuția părților această chestiune, respectiv dacă acest capăt de cerere ar reprezenta "o modalitate de reparare a prejudiciului pretins săvârșit prin inacțiunea pârâților", căruia i-ar fi aplicabile dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Or, este evident că instanța de fond s-a aflat în confuzie ca urmare a faptului că, în partea finală a acestui capăt de cerere, reclamantul a arătat că solicită ca pârâții să fie obligați să asigure sursa de finanțare și să achite reclamantului suma de bani, "în termen de cel mult 30 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, sub sancțiunea aplicării penalităților prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, pentru fiecare zi de întârziere."

Din interpretarea coroborată a textelor de lege redate anterior rezultă faptul că sub nicio formă acestea nu reglementează cu privire la despăgubirile (materiale sau morale) care pot face obiectul unui capăt accesoriu, ci acestea privesc exclusiv punerea în executare a hotărârii judecătorești.

Pe fond, redând motivarea primei instanțe pentru admiterea capătului 1 din cererea de chemare în judecată, a arătat că reclamantul a solicitat la capătul 1 de cerere obligarea pârâtului Guvernul României la adoptarea hotărârii de Guvern în conformitate cu art. 56 din Legea nr. 317/2021, prin care să se stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de către autoritățile publice locale operatorului de transport public local în baza art. 84 alin. (1)

2

din Legea nr. 1/2011.

Într-adevăr, art. 56 din Legea nr. 317/2021 prevedea, la data sesizării instanței de către reclamant, după cum urmează: "Cheltuielile aferente gratuității acordate elevilor din învățământul preuniversitar acreditat/autorizat pentru transportul local rutier și naval finanțate din bugetele locale, conform prevederilor art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fi scai-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, se restituie de la bugetul de stat pe baza unei metodologii aprobate prin hotărâre a Guvernului prin care se vor stabili criteriile și modalitatea de restituire de la bugetul de stat a acestor cheltuieli."

Însă, trebuie avut în vedere că art. 39 pct. 10 din O.G. nr. 19/18.08.2022 cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2022, prevede după cum urmează: «Legea bugetului de stat pe anul 2022 nr. 317/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1238 și 1238 bis din 28 decembrie 2021, se modifică și se completează după cum urmează:

Articolul 56 se modifică și va avea următorul cuprins: "Art. 56 Pentru unitățile/subdiviziunile administrativ-teritoriale care finanțează din bugetele locale în anul 2022 cheltuielile aferente gratuității acordate elevilor din învățământul preuniversitar acreditat/autorizat pentru transportul local rutier și naval, conform prevederilor art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările ulterioare, se alocă de la bugetul de stat sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru echilibrarea bugetelor locale, prin derogare de la prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 273/2006, cu modificările și completările ulterioare."

Așadar, începând cu data de 21.08.2022, nu mai este în vigoare textul de lege în raport de care reclamantul a solicitat instanței obligarea Guvernului României la emiterea unei metodologii aprobate prin hotărâre a Guvernului prin care se vor stabili criteriile și modalitatea de restituire de la bugetul de stat a cheltuielilor aferente gratuității acordate elevilor din învățământul preuniversitar acreditat/autorizat pentru transportul local rutier și naval finanțate din bugetele locale.

Or, instanța de fond a apreciat în mod greșit, că la data pronunțării hotărârii judecătorești, pe de o parte, ar mai putea fi avută în vedere o dispoziție legală abrogată, iar, pe de altă parte, că printr-o hotărâre de guvern emisă în anul 2023 sau ulterior ar putea să se stabilească o metodologie care să prevadă efectuarea unor plăți aferente anilor 2020 și 2021, din bugetul de stat stabilit pentru anul 2023 sau pentru anii următori.

Prin urmare, soluția pronunțată de instanța de fond în cauza de față este, în parte, nelegală.

3.4 Recurentul-reclamant Municipiul Cluj-Napoca, prin memoriul de recurs formulat împotriva sentinței pronunțate pe fondul cauzei, a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii atacate, în principal, trimiterea spre rejudecare instanței de fond, iar în subsidiar, rejudecarea pe fond a cauzei prin admiterea acțiunii introductive astfel cum a fost formulată.

A invocat motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., și anume încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea instanței nefiind motivată corespunzător, contrar prevederilor art. 22 din C. proc. civ.

O hotărâre nu poate fi temeinică și legală în situația în care în soluționarea pctitului 3 instanța de fond s-a rezumat la a afirma că "(...) totodată, va fi respins și cel de-al treilea capăt de cerere privind metodologia ce se va emite ca urmare a admiterii primului capăt de cerere, în cadrul căreia se vor lămuri atât aspectele referitoare la sursa de finanțare, cât și modul de realizare efectivă a acestei decontări". Astfel, în opinia sa, reținerile instanței de fond nu pot fi considerate suficiente și lămuritoare în privința soluției pronunțate fapt pentru care a invocat, pe această cale, nemotivarea hotărârii.

Întrucât sentința civilă atacată nu este motivată în mod corespunzător, nefiind respectate prevederile art. 477 din C. civ., a apreciat că sunt încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

In ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea instanței a fost dată cu încălcarea normelor de drept material înscrise în prevederilor art. 84 din Legea nr. 1/2011, art. 6 din Legea nr. 273/2006, art. 6, art. 16, art. 20, art. 21, art. 28 din Legea nr. 500/2002, art. 18, art. 19 din Legea nr. 273/2006, H.G. nr. 34/2009.

Din ansamblul acestor dispoziții rezultă în mod neechivoc că elevii din învățământul preuniversitar acreditat sau autorizat beneficiază de gratuitate la serviciile de transport local rutier pe tot parcursul anului, modalitatea concretă de asigurare a gratuității fiind stabilită prin instituirea mecanismului de subvenționare a operatorului de transport de către autoritățile administrației publice locale, urmând ca decontarea acestor cheltuieli să se facă de la bugetul de stat, prin transfer, către unitățile administrativ-teritoriale.

In contextul prevederilor legale redate în precedent, intimaților le revenea obligația decontării acestor cheltuieli de la bugetul de stat, fiind lipsit de relevanță faptul că în bugetul de stat nu au fost alocate sumele necesare în acest sens sau că nu au fost elaborate norme metodologice. Întrucât pârâții nu și-au îndeplinit obligațiile legale privind adoptarea normelor în temenul legal prevăzut, iar instituția a notificat pârâții în această privință, aspecte care au fost reținute și de instanța de fond, în cauză este vorba despre un refuz nejustificat din partea ențităților pârâte.

A solicitat a se avea în vedere și cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 7/2021 - recurs în interesul legii, decizie care, chiar dacă vizează o altă problemă de drept, tratează și o chestiune similară speței pendinte, respectiv situația nerespectării obligației unei autorități de a elabora, într-un termen stabilit, norme, regulamente, instrucțiuni.

Totodată, acest lucru se impune și din perspectiva faptului că prin Decizia nr. 23/2021 a Camerei de Conturi Cluj la punctul 3 s-a impus în sarcina autorității publice recuperarea acestor sume care deși au fost plătite operatorului de transport nu au fost transferate conform prevederilor legale de către entitățile pârâte, ori recurentul este în situația în care nu poate recupera prejudiciul având în vedere că nici în prezent intimații nu și-au îndeplinit obligațiile legale.

In mod cert, intimații au la îndemână toate mijloacele legale pentru a asigura sursa de finanțare pentru transportul elevilor pentru punerea în aplicare a Legii nr. 1/2011 și de a achita efectiv Municipiului Cluj-Napoca suma de 15.406.738 RON plătită de către Municipiul Cluj-Napoca pentru perioada 30.11.2020-31.12.2021.

Pornind de la prevederile legale antereferite, a solicitat să se dispună obligarea pârâților la asigurarea sursei de finanțare pentru transportul elevilor și să achite/transfere Municipiului Cluj-Napoca suma de 15.406.738 RON achitată de către Municipiul Cluj-Napoca Companiei de Transport Public Cluj-Napoca pentru perioada 30.11.2020-31.12.2021, în baza art. 84 alin. (1)

2

din Legea nr. 1/2011, conform dovezilor anexate cererii de chemare în judecată, în termen de cel mult 30 zile de la data de rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, sub sancțiunea aplicării penalităților prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, pentru fiecare zi de întârziere.

3.5 Prin cererea de recurs formulată de reclamantul Municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinței de completare dispozitiv, acesta a susținut că, prin sentința civilă nr. 3 din 14 ianuarie 2025, Curtea de Apel București a respins cererea de completare a dispozitivului formulată de reclamantul Municipiul Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Educației și Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Astfel, a înțeles să critice hotărârea instanței de fond sub aspectul legalității, prin raportare la motivul de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) punctul 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

A arătat că, prin cererea de completare a arătat faptul că prin acțiunea dedusă judecății a solicitat obligarea pârâtului Guvernul României la adoptarea hotărârii de Guvern în conformitate cu art. 56 din Legea nr. 317/2021 prin care să se stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de către autoritățile publice locale operatorului de transport public local în baza art. 84 alin. (1)

2

din Legea nr. 1/2011, în termen de cel mult 30 zile de la data de rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, sub sancțiunea aplicării penalităților prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, pentru fiecare zi de întârziere.

În motivarea soluției privind respingerea cererii de completare, instanța de fond reține netemeinicia cererii de completare având în vedere faptul că acțiunea a fost admisă în parte, menționându-se expres care este obligația pusă în sarcina pârâtului Guvernul României, aceea de a adopta o hotărâre de Guvern prin care să pună în aplicare art. 56 din Legea nr. 317/2021 prin care să stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de autoritățile publice locale operatorului de transport public local în baza art. 84 alin. (1) indice 2 din Legea nr. 1/2011.

Mai departe, instanța de fond a argumentat faptul că "solicitarea de precizare a termenului în care să se îndeplinească obligația, de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești sub sancțiunea aplicării penalităților prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, pentru fiecare zi de întârziere, a fost respinsă, astfelcum rezultă din dispozitivul sentinței, în care se arată că cererea a fost respinsă în rest, nefiind necesară menționarea termenului de 30 de zile întrucât este același cu cel prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 incident în cazul în care nu se menționează niciun termen de executare în cuprinsul hotărârii. Totodată, aspectul stabilirii obligației sub sancțiunea aplicării de penalități pe zi de întârziere intră sub incidența sintagmei "respinge în rest cererea, ca neîntemeiată", instanța apreciind că nu este necesară stabilirea acestei sancțiuni."

Raportat la soluția instanței de fond și a considerentelor care au stat la baza respingerii cererii de completare, a considerat că hotărârea pronunțată este nelegală și a invocat într-o primă măsură motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., respectiv încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și nemotivarea hotărârii/insuficienta motivare a hotărârii și anume apreciind că au fost încălcate prevederile art. 444-445 și art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., ale art. 18 și 24 din Legea nr. 554/2004, hotărârea instanței fiind atât nemotivată corespunzător cât și cuprinde motive străine de natura cauzei, contrar prevederilor art. 22 din C. proc. civ.

Conform prevederilor art. 444 din C. proc. civ., cererea de completare a hotărârii a fost formulată având în vedere soluția instanței din sentința civilă nr. 1099/2023, din care a rezultat că petitul 1 al acțiunii introductive a fost admis de către instanța de fond. Acest aspect rezultă în mod special din considerentele hotărârii de la (pagina 11 din hotărâre unde se precizează argumentele care stau la baza admiterii primului capăt de cerere:

"Curtea constată că dreptul de decontare de la bugetul de stat a cheltuielilor aferente gratuității acordate elevilor din învățământul preuniversitar acreditat/autorizat pentru transportul local finanțat de Ia bugetele locale a fost recunoscut constant, atât prin art. 84 alin. (1)

1

din Legea 1/2011, cât și prin art. 56 din Legea nr. 317/2021, astfel încât solicitarea reclamantului formulată prin primul capăt de cerere este întemeiat, motiv pentru care Curtea va obliga Guvernul României să adopte o hotărâre de Guvern prin care să pună în aplicare art. 56 din Legea 317/2021 prin care să stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de autoritățile publice locale operatorului de transport public local în baza art. 84 alin. (1)

2

din Legea nr. 1/2011.

Având în vedere considerentele sentinței civile nr. 1099/2023 în care se precizează în mod clar că solicitarea reclamantului formulată prin primul capăt de cerere este întemeiat, coroborat cu faptul că nicăieri în cuprinsul hotărârii nu s-a făcut vreo mențiune cu privire la respingerea solicitării de precizare a termenului de executare sub sancțiunea penalităților de întârziere în raport de prevederile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, recurentul a considerat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 444 din C. proc. civ., iar hotărârea se impunea a fi completată în privința petitului 1 al acțiunii introductive, acesta fiind remediul procesual aplicabil hotărârii pronunțate.

Contrar opiniei instanței de fond, din motivarea hotărârii nu rezultă că solicitările care au fost formulate prin intermediul cererii de completare intră sub sintagma care se regăsește de altfel doar în dispozitiv "respinge în rest cererea".

În acest context, având în vedere că în mod evident raportat la considerentele sentinței civile nr. 1099/2023, instanța de fond a omis a se pronunța cu privire la solicitarea de precizare a termenului de executare sub sancțiunea aplicării penalităților prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cererea de completare era admisibilă, și chiar întemeiată, instanța de fond având obligația de a se pronunța asupra acesteia și să dispună completarea hotărârii, fapt pentru care hotărârea recurată nu îndeplinește condițiile de legalitate prevăzute de C. proc. civ.

De asemenea, a apreciat că hotărârea recurată conține motive străine de natura cauzei, întrucât completarea hotărârii a solicitat-o în raport de prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004 și nu în raport de prevederile art. 24 din aceași lege, iar trimiterile pe care instanța le face la incidența procedurii prevăzute de art. 24 din Legea contenciosului administrative nu fac obiectul acțiunii deduse judecății. Instanța de fond era obligată să completeze hotărârea cu motivele pentru care se impune sau nu acordarea penalităților de întârziere în termenul solicitat de reclamanți, în raport de art. 18 din Lege nr. 554/2004, fapt pentru care condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 444 și 445 din C. proc. civ. erau îndeplinite.

Enunțând art. 22 alin. (2), teza 1 din C. proc. civ., a susținut că o hotărâre nu poate fi temeinică și legală în situația în care instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii de completare, având în vedere că în mod evident că nu s-a pronunțat asupra aspectelor sesizate prin cerere. Astfel, a apreciat că reținerile instanței nu pot fi considerate suficiente și lămuritoare în privința soluției pronunțate fapt pentru care invocăm pe această cale, nemotivarea hotărârii.

Nu se poate considera că menționarea în cuprinsul hotărârii a sintagmei "respinge în rest cererea, ca neîntemeiată" reprezintă o motivare corespunzătoare și în acord cu regulile de procedură, fiind imposibilă de altfel exercitarea de către instanța de recurs a controlului judiciar a hotărârii, întrucât această formulare este mult prea generală pentru a fi cenzurată.

În acest context, nu sunt respectate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ..civ.

În concluzie, nemotivarea hotărârii este susceptibilă de a atrage anularea acesteia și obligația instanței de fond de a relua cercetarea procesului, la dispoziția instanței de recurs, astfel încât hotărârea ulterioară să fie una legală și să cuprindă toate aspectele prevăzute de C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ., a arătat că hotărârea instanței de fond în ceea ce privește completarea hotărârii a fost dată cu interpetarea și aplicarea greșită a normelor de drept material inscrise în prevederilor art. 18 și ale art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Enunțând prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, a arătat că motivarea hotărârii recurate este greșită, întrucât cererea de completare a fost solicitată în raport de prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că instanța de fond a fost însărcinată cu o cerere formulată în raport de prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar, în acest context, solicitarea de completare a hotărârii trebuia să fie analizată din perspectiva prevederilor art. 18 și nu ale art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Rațiunea este aceea că solicitarea formulată se dorea a fi un mijloc de constrângere a autorităților pârâte de a îndeplini obligația de la petitul 1 într-un termen de 30 de zile de la pronunțare, sub sancțiunea penalităților de întârziere prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ, având în vedere că din conduita autorităților pârâte nu rezultă vreo intenție de a executa obligația legală care cade în sarcina acestora de a asigura sursa de finanțare și de a deconta sumele care au fost deja suportate de Municipiul Cluj-Napoca și care au provocat deja o pagubă la bugetul local, sumele solicitate fiind din perioada 30.11.2020-31.12.2021.

De altfel, procedura la care se referă instanța de fond prevăzută la art. 24 din Legea nr. 554/2004 nu este incompatibilă cu procedura prevăzută la art. 18 din lege, în acest sens fiind si concluziile Deciziei nr. 2/2023 a Inaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că prevederile art. 24 alin. (4) trebuie interpretate în sensul că procedura de fixare a sumei definitive datorate creditorului cu titlu de penalități se aplică inclusiv în situația în care, prin titlul executoriu, instanța de judecată a stabilit penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Din analiza art. 18 și 24 din Legea nr. 554/2004 rezultă că acestea au, în principiu, același scop și aceeași natură juridică. În ambele ipoteze, reclamantul poate solicita instanței de contencios administrativ, fie în etapa judecății, fie în aceea a executării silite, aplicarea unor penalități de întârziere, singura diferență între cele două situații constând în cadrul procesual în care este pronunțată.

Așa cum a arătat recurentul, se dorea urgentarea punerii în executare a hotărârii, fapt pentru care s-a solicitat ca sancțiunea penalităților să fie aplicată conform art. 18 din Legea contenciosului administrativ direct de către instanța care judecă litigiul în fond, fără a mai fi nevoie să se adreseze Municipiul Cluj-Napoca, creditorul obligației de această dată, instanței de judecată pentru a obține această hotărâre de penalități în temeiul art. 24 din lege, cererea de completare fiind astfel în mod nelegal respinsă.

Pentru toate motivele exprimate anterior, a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii atacate, în principal, trimiterea spre rejudecare instanței de fond, iar, în subsidiar rejudecarea pe fond a cauzei prin admiterea cererii de completare astfel cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant Municipiul Cluj-Napoca a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de autoritățile pârâte ca nefondate, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală sub aspectele criticate de acestea, sentința fiind motivate, dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, în limitele exercitării atribuțiilor puterii judecătorești.

5 . Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 27 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul Municipiul Cluj Napoca a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației și Ministrul Educației, Ministerul Finanțelor Publice și Guvernul României: obligarea pârâtului Guvernul României la adoptarea hotărârii de Guvern în conformitate cu art. 56 din Legea nr. 317/2021, prin care să se stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de către autoritățile publice locale operatorului de transport public local în baza art. 84 alin. (1)

2

din legea nr. 1/2011, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, sub sancțiunea aplicării penalităților prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, pentru fiecare zi de întârziere; obligarea pârâților Ministerul Educației și Ministrul Educației la emiterea ordinului de ministru, în conformitate cu art. 84 alin. (1)

6

din Legea nr. 1/2011, prin care să stabilească modalitatea de decontare a sumelor de bani achitate de către autoritățile publice locale operatorului de transport, astfel cum s-a stabilit prin art. II din O.G. nr. 50/2021 pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, sub sancțiunea aplicării penalităților prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, pentru fiecare zi de întârziere; obligarea pârâților să asigure sursa de finanțare pentru transportul elevilor și să achite Municipiului Cluj-Napoca suma de 15.406.738 RON plătită de către Municipiul Cluj-Napoca pentru perioada 30.11.2020-31.12.2021 operatorului de transport conform Legii serviciilor publice de transport persoane în unitățile administrativ-teritoriale nr. 92/2007, în baza art. 84 alin. (1)

2

din Legea nr. 1/2011, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1099 din 5 iulie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-au hotărât următoarele: s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Guvernul României și Ministerul Finanțelor; s-a respins excepția decăderii pârâtului Ministerul Finanțelor din dreptul de a invoca excepțiile inadmisibilității; s-au respins excepțiile prematurității, lipsei de obiect și inadmisibilității; s-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul Municipiul Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației, Ministerul Finanțelor Publice și Guvernul României; a fost obligat Guvernul României să adopte o hotărâre de Guvern prin care să pună în aplicare art. 56 din Legea nr. 317/2021 prin care să stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de autoritățile publice locale operatorului de transport public local în baza art. 84 alin. (1) indice 2 din Legea nr. 1/2011; s-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată; s-a respins cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 3 din 14.01.2025 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de completare dispozitiv formulată de reclamantul Municicpiul Cluj-Napoca.

Împotriva sentinței civile nr. 1099 din 5 iulie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamantul Municipiul Cluj-Napoca și pârâții Ministerul Educației, Ministerul Finanțelor Publice și Guvernul României.

Împotriva sentinței civile nr. 3 din 14.0