ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1330/2025

Ședința publică din data de 11 martie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 23.07.2024, contestatoarea S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu intimatul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General Pentru Imigrări - Direcția Migrație - Biroul Pentru Imigrări Arad, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea actului emis de către pârâtă și obligarea pârâtei de a emite un nou act privind soluționarea favorabila a cererii de acordare a avizului de angajare pentru cetățeanul străin.

Prin sentința civilă nr. 571 din 16 septembrie 2024, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul M.A.I. - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație - Biroul pentru Imigrări Arad, ca nefondată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței atacate, iar, în rejudecare, admiterea contestației, anularea actului de refuz al pârâtei-intimate și obligarea acesteia la emiterea unui nou act prin care să soluționeze favorabil, raportat la înscrisurile în probațiune depuse la dosarul cauzei cererea privind eliberarea avizului de angajare solicitat pentru B., cetățean al statului India.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la neîndeplinirea de către reclamantă a condițiilor generale și speciale de acordare a avizului de angajare pentru cetățeanul străin, raportat la toate înscrisurile depuse în vederea soluționării prezentului dosar.

Astfel, a apreciat că prima instanță, în mod eronat, nu a ținut seama de dispozițiile Codului Muncii, H.G. nr. 1256/2011 privind organizarea si funcționarea agentului de muncă temporară, precum și de Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncă temporară, câtă vreme din prevederile legale anterior menționate, art. 88-102 Codul Muncii, cât si H.G. nr. 1256/2011, reiese în mod expres faptul ca agentul de muncă temporar nu are nevoie de un punct de lucru efectiv pentru a putea să funcționeze și să își desfășoare activitatea pe piața muncii din România.

În aceeași ordine de idei, a arătat că reclamanta este autorizată să funcționeze ca și agent de munca temporară, fiind autorizată în acest sens de către Ministerul Muncii si Solidarității Sociale, context în care nu pot fi avute în vedere alegațiile intimatului-pârât referitoare la faptul că din cuprinsul certificatului constatator rezultă că societatea are zero angajați și zero cifra de afaceri, deoarece din certificatul constatator reiese faptul că în anul 2022 nu exista înregistrări, pentru că societatea a fost înființată în cursul anului 2023 la recomandarea Inspectoratului Teritorial de Muncă Timiș pentru a fi autorizată ca agent de muncă temporară. Mai mult, nu poate fi acceptată nici susținerea că acele contracte de prestări servicii ar fi fictive sau că sediul societății ar fi fictiv, atâta timp cât a depus la dosarul cauzei acte contabile ale societății de unde reiese faptul că desfășoară activități pe teritoriul României.

De asemenea, este eronată și susținerea că nu a făcut dovada depunerii eforturilor de a încadra în muncă cetățeni ai statului roman sau cetățeni UE înainte de a recruta cetățeni străini non UE, atâta timp cat a depus la dosar actele care dovedesc acest fapt, respectiv adeverința de la AJOFM.

Prin urmare, a apreciat că, în mod eronat, prima instanța a respins contestația, neapreciind că ar fi fost util din partea intimatului-pârât ca la soluționarea dosarului administrativ sa facă aplicarea dispozițiilor art. 28 alin. (2)

l

din O.G. nr. 25/2014 privind solicitarea de informații suplimentare.

Conform recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și susținerile privind faptul ca au fost desfășurate controale la punctele de lucru ale reclamantei, care în opinia părții pârâte sunt toate fictive, în condițiile în care aceasta funcționează ca și agent de muncă temporară, astfel că, potrivit legii nu are nevoie de puncte de lucru efectiv pentru a funcționa în legalitate.

În continuare, a învederat că reclamanta se încadrează în toate condițiile cerute de O.G. nr. 25/2014, având în vedere că cetățenii străini desfășoară activități lucrative în baza unor contracte de prestări servicii încheiate între A., în calitate de prestator și alte societăți comerciale, în calitate de beneficiari, prin care se prevede faptul că angajații A. își vor desfășura activitatea la aceste societăți beneficiare. De asemenea, a mai arătat că societatea este constituită ca și agent de muncă temporară, iar angajații săi sunt trimiși la alte societăți prin leasing de personal, societatea având activitate autorizată la terți, fapt care reiese din certificatul constatator depus în probațiune la dosar.

Conform recurentei-reclamante, chestiunea privind calitatea de angajator al agentului de muncă temporară este tranșată prin coroborarea prevederilor Codului muncii și a legislației speciale în domeniul angajării străinilor în muncă O.G. nr. 25/2014, agentul de muncă temporară fiind calificat ca angajator de ambele acte normative.

Prin urmare, nu trebuie confundată instituția juridică a muncii prin agent de muncă temporară, care este reglementată la capitolul VII din Codul muncii, sediul materiei fiind art. 88-102 din acest cod, cu instituțiile juridice ale delegării și detașării, care își regăsesc reglementarea în "Capitolul III - Modificarea contractului individual de muncă", sediul materiei fiind art. 45 și art. 46 din Codul muncii. Delegarea sau detașarea reprezintă modificări temporare ale contractului individual de muncă, având un scop diametral opus față de scopul agentului de muncă temporară.

A mai subliniat că sediul agentului de muncă temporară nu are relevanță pentru activitatea lucrativă prestată efectiv de lucrătorii angajați ai agentului de muncă temporară, întrucât activitatea se desfășoară la locul unde se desfășoară misiunea de muncă temporară sub supravegherea și conducerea utilizatorului, așa cum este definit de art. 88 alin. (4) Codul muncii.

Faptul că O.G. nr. 25/2014 nu prevede o reglementare a condițiilor de angajare a cetățeanului străin în cadrul unei persoane juridice autorizate ca agent de muncă temporară se datorează faptului că agentul de muncă temporară este reglementat de Codul muncii, dispozițiile H.G. nr. 1256/2011 și cele ale Directivei 2008/104/CE, toate aceste ultime acte consacrând calitatea de angajator al agentului de muncă temporară.

Așadar, nu poate fi primită afirmația că O.G. nr. 25/2014 ar avea caracter de lege specială față de actele normative amintite, din moment ce chiar O.G. nr. 25/2014 face referire la noțiunea de angajator.

În opinia recurentei-reclamante, interpretarea articolului 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014 în sensul că nu agentul de muncă temporară ar trebui să obțină avizul de angajare, ci utilizatorul este cel care trebuie să obțină avizul de angajare, este de natură să lipsească de obiect dispozițiile legale privind agentul de muncă temporară, fiind lipsite de scop atât legislația internă cu rang mai mare decât ordonanța guvernamentală, respectiv Legea organică nr. 53/2003 privind Codul muncii, cât și dispozițiile dreptului UE prevăzute de Directiva 2008/104/CE.

Mai mult, impunerea obligației agentului de muncă temporară să presteze el activitatea pentru care cere avizul de angajare, lipsește din nou scopul pentru care agentul de muncă temporară a fost reglementat respectiv, punerea la dispoziția unor întreprinderi utilizatoare a forței de muncă pentru a lucra cu titlu temporar sub supravegherea și conducerea acestora.

Nu în ultimul rând, a mai arătat că, în ce privește noile modificări ale O.G. nr. 25/2014 introduse prin Legea nr. 28/2024, contrar motivării instanței, acestea nu se aflau în vigoare la data introducerii contestației, ca atare nu pot fi aplicate retroactiv.

De asemenea, recurenta-reclamantă a făcut trimitere și practica Curții de Apel Timișoara, care s-a pronunțat în alte două dosare în sensul admiterii contestației sale, hotărârile rămânând definitive prin nerecurare de către intimatul-pârât.

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație - Serviciul pentru Imigrări Arad a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esență, a susținut că interpretarea art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014 propusă de recurentă este una eronată, întrucât, potrivit acestei prevederi legale, este necesar ca pentru obținerea unui aviz de angajare, societatea comercială solicitantă să facă dovada că desfășoară pe teritoriul României activități compatibile cu funcția pentru care se solicită încadrarea în muncă a străinului. Prin urmare, nu se poate afirma că simpla depunere a documentelor prevăzute de art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 25/2014 ar fi suficientă pentru îndeplinirea condiției prevăzute de art. 4 alin. (2) lit. a) atunci când, în urma verificărilor efectuate de IGI, prin structurile acesteia, se constată că societatea comercială înființată nu desfășoară niciun fel de activitate economică, fiind înființată exclusiv în scopul facilitării obținerii dreptului de ședere al străinilor pe teritoriul României.

În ședința publică de la termenul de judecată din 11 martie 2025, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări - Serviciul pentru Imigrări al Județului Arad prin întâmpinare, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, din data de 20 ianuarie 2025, s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 11 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit situației de fapt, astfel cum a fost reținută de prima instanță, prin cererea depusă la data de 29.05.2024 (conform documentelor eliberate de pârât) și înregistrată de pârât sub nr. x/29.05.2024, reclamanta A. S.R.L. a solicitat eliberarea avizului de angajare pentru cetățeanul străin B., cetățean al statului India.

În soluționarea cererii, Serviciul pentru Imigrări al Județului Arad a emis actul nr. x/SIAR/GMI din 06.06.2024 prin care, raportat la prevederile O.G. nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor în România, aprobată prin Legea 14/2015, a procedat la neacordarea avizului de angajare solicitat, motivat în drept de neîndeplinirea condițiilor legale, prevăzute la art. 4 alin. (2). lit. a) și art. 7 lit. d) din O.G. nr. 25/2014, motivat în fapt de către pârâta prin aceea că, în urma verificărilor, s-a constatat că reclamanta nu desfășura activități specifice funcției pentru care s-a solicitat aviz de angajare pentru cetățeanul străin.

Nemulțumită de răspunsul primit, reclamanta s-a adresat instanței de contencios administrativ, în temeiul art. 28 alin. (5) din O.G. nr. 25/2014, solicitând anularea adresei și obligarea pârâtului la emiterea avizului de angajare pentru cetățeanul străin.

Verificând legalitatea refuzului de eliberare a avizului de angajare, curtea de apel a reținut că refuzul pârâtei este întemeiat întrucât societatea reclamantă nu a dovedit că ar desfășura efectiv pe teritoriul României vreo activitate compatibilă cu funcția pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului, muncitor necalificat la asamblarea, montarea pieselor, cod COR 932906.

Recurenta-reclamantă a criticat această soluție din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile legale ce reglementează condițiile generale și speciale de eliberare a avizelor de angajare, respectiv art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014, coroborate cu dispozițiile Codului muncii care reglementează agentul de muncă temporară, câtă vreme se încadrează în toate condițiile prevăzute de O.G. nr. 25/2014, întrucât cetățenii străini desfășoară activități lucrative în baza unor contracte de prestări servicii încheiate între A., în calitate de prestator și alte societăți comerciale, în calitate de beneficiari, prin care se prevede faptul că angajații A. își vor desfășura activitatea la aceste societăți beneficiare.

De asemenea, a mai arătat că societatea este constituită ca și agent de muncă temporară, iar angajații săi sunt trimiși la alte societăți prin leasing de personal, societatea având activitate autorizată la terți, fapt care reiese din certificatul constatator depus în probațiune la dosar.

Dispozițiile relevante pe subiectul analizat sunt cele cuprinse la art. 4 alin. (1) și (2) lit. a), art. 7 alin.)1) și (2) și art. 8 din O.G. nr. 25/2014, aprobată prin Legea nr. 14/2016, aplicabilă la data depunerii cererii în cauză, potrivit cărora:

"(1) Avizul de angajare se eliberează de către Inspectoratul General pentru Imigrări la cererea angajatorului dacă sunt îndeplinite condițiile generale prevăzute la alin. (2) și condițiile speciale prevăzute de prezenta ordonanță în funcție de tipul de lucrător."

În continuare, la alin. (2) lit. a) al aceluiași articol se prevede că "(2) Condițiile generale pentru eliberarea avizului de angajare sunt următoarele: a) angajatorul persoană juridică, persoană fizică autorizată sau întreprindere individuală desfășoară efectiv pe teritoriul României activități compatibile cu funcția pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului".

Art. 7 (1) Avizul de angajare pentru lucrători permanenți se eliberează angajatorului în vederea încadrării în muncă a unui străin cu contract individual de muncă cu normă întreagă pe durată nedeterminată sau determinată. Contractul individual de muncă pe perioadă determinată se prelungește în condițiile prevăzute de Codul muncii, fără obținerea unui nou aviz de angajare, în situația în care se mențin condițiile de angajare pe locul de muncă respectiv.

(2) Condițiile speciale pentru eliberarea avizului de angajare pentru lucrători permanenți sunt următoarele:

a) angajatorul a depus diligențe pentru ocuparea locului de muncă vacant de către un cetățean român, de către un cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European, de către un cetățean al Confederației Elvețiene sau de către un străin titular al dreptului de ședere pe termen lung pe teritoriul României;" (...).

b) angajatorul intenționează să încadreze în muncă un străin cu contract individual de muncă cu normă întreagă pe durată nedeterminată sau determinată;

c) străinul pe care angajatorul intenționează să îl încadreze pe locul de muncă vacant îndeplinește condițiile de autorizare prevăzute de legislația în vigoare pentru ocuparea acelui loc de muncă și nu are antecedente penale incompatibile cu activitatea pe care urmează să o desfășoare pe teritoriul României.

d) angajatorul desfășoară efectiv activitate în domeniul de activitate pentru care solicită avizul de angajare de minimum 1 an.

Totodată, art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2014 prevede:

"(1) Dovada îndeplinirii condiției speciale prevăzute la art. 7 alin. (2) lit. a) se face prin prezentarea de către angajator a următoarelor documente:

a) organigrama angajatorului cu precizarea funcțiilor ocupate și vacante;

b) adeverința cu privire la forța de muncă disponibilă pentru locul de muncă vacant, eliberată cu cel mult 60 de zile anterior depunerii cererii pentru avizul de angajare de agenția pentru ocuparea forței de muncă în a cărei rază teritorială își are sediul social sau profesional angajatorul;

c) dovada publicării prin mijloace de informare în masă din România a unui anunț pentru ocuparea locului de muncă vacant;

d) copia procesului-verbal întocmit de angajator din care să rezulte efectuarea selecției realizată pentru ocuparea locului de muncă vacant, ca urmare a publicării anunțului prevăzut la lit. c), precum și faptul că străinul pe care angajatorul intenționează să îl încadreze pe locul de muncă vacant îndeplinește condițiile de pregătire profesională și experiență în activitate prevăzute de legislația în vigoare pentru ocuparea acelui loc de muncă.".

(2) Dovada îndeplinirii condiției speciale prevăzute la art. 7 alin. (2) lit. b) se face prin prezentarea de către angajator a copiei ofertei ferme de angajare.

(3) Dovada îndeplinirii condiției speciale prevăzute la art. 7 alin. (2) lit. c) se face prin prezentarea de către angajator a următoarelor documente:

a) curriculum vitae al străinului;

b) documentul de autorizare prevăzut de lege, atunci când este cazul;

c) cazierul judiciar al străinului sau alt document cu aceeași valoare juridică, eliberat de autoritățile din țara de origine ori reședință, tradus și legalizat în condițiile legii.

Din interpretarea gramaticală, sistematică și teleologică a prevederilor legale mai sus citate, Înalta Curte reține că textul de la art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014 trebuie interpretat în sensul că legiuitorul a avut în vedere desfășurarea de către angajator, în concret, direct și nemijlocit, a activității compatibile pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului, deci realizează efectiv prestațiile caracteristice activității autorizate, pentru care se solicită avizele de angajare. Încheierea unui contract de muncă temporară, în vederea desfășurării efective a muncii la altă persoană (utilizator), nu se încadrează în cerințele legii, ci depășește scopul acesteia.

Înalta Curte notează și că, prin condițiile inserate la art. 4 alin. (2) lit. a)

1

din O.G. nr. 25/2014, legiuitorul a adus o precizare și mai mare scopului și limitelor actului normativ indicat, stipulând că avizul de angajare nu poate fi eliberat angajatorului a cărui activitate nu a fost înființată sau se derulează în scopul principal de a facilita intrarea străinilor pe teritoriul României.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, normele care reglementează avizul de angajare a unui străin reprezintă norme speciale, care potrivit principiului specialia generalibus derogant se aplică cu prioritate, astfel că nu pot fi aduse argumente cuprinse în nomele de dreptul muncii referitoare la agentul de muncă temporară pentru a contrazice sau înlătura condițiile impuse de art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014.

Din probele administrate în cauză, rezultă că recurenta-reclamantă a depus în probațiune contractul de prestări servicii nr. x/18.03.2024 încheiat între reclamantă și S.C. C. S.R.L., respectiv contractul de prestări servicii nr. x/28.02.2024 încheiat între reclamantă și S.C. D. S.R.L., înscrisuri din care rezultă că, reclamanta în calitate de prestator va presta în favoarea beneficiarilor servicii suport producție, respectiv în fapt angajatul străin va lucra la aceste societăți, cu alt obiect de activitate decât cel indicat de reclamantă, cod CAEN 2562 operațiuni de mecanică generală, cele două societăți amintite având ca obiect de activitate amenajări, întreținere spații verzi, conform informațiilor existente în spațiul public.

Nici în calea de atac a recursului recurenta - reclamantă nu a susținut o altă situație de fapt și nu a depus dovezi conform cărora are în derulare contracte de prestări servicii corespunzătoare codului CAEN 2562 (asamblarea și montarea pieselor), pentru care s-a solicitat avizul de angajare.

Din această perspectivă, se constată nerelevantă apărarea potrivit căreia autoritatea pârâtă avea obligația de a face dovada comunicării cererii de suplimentare a informațiilor, cât timp recurenta - reclamantă în procedura cercetării judecătorești nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014.

De asemenea, refuzul eliberării avizului de angajare pentru cetățeanul străin B. a mai fost motivat de autoritatea pârâtă prin faptul că, în speță nu ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 7 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 25/2014, respectiv, "d)angajatorul desfășoară efectiv activitate în domeniul de activitate pentru care solicită avizul de angajare de minimum 1 an", modificare legislativă aflată în vigoare la data introducerii cererii de către reclamantă, motiv pentru care criticile referitoare la aplicarea legii în timp sunt nefondate, recurenta-reclamantă neputând dovedi că îndeplinește această condiție prevăzută de lege.

Totodată, nici apărarea recurentei-reclamante potrivit căreia ar îndeplini toate condițiile prevăzute de O.G. nr. 25/2014 întrucât cetățeanul străin desfășoară activități lucrative în baza unor contracte de prestări servicii încheiate între ea, în calitate de prestator și alte societăți comerciale, în calitate de beneficiari, în cuprinsul cărora se prevede faptul că angajații A. își vor desfășura activitatea la aceste societăți beneficiare, nu este întemeiată, câtă vreme dispozițiile art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014 impun ca activitatea pe care angajatul o va desfășura să se identifice cu una dintre activitățile înscrise în obiectul de activitate al angajatorului potrivit certificatului de înmatriculare sau înregistrare în registrul comerțului ori certificatul de înscriere în Registrul asociațiilor și fundațiilor, precum și suplimentar ca angajatorul să desfășoare, deja, în mod efectiv activitatea respectivă. Corelativ, condiția nu se verifică în ipoteza în care titularul cererii de avizare desfășoară activitatea, ci o altă persoană juridică cu care acestea se află în raporturi contractuale.

Așadar, chiar dacă recurenta-reclamantă a arătat că este constituită ca agent de muncă temporară, iar angajații săi sunt trimiși la alte societăți de leasing personal, societatea având activitate autorizată la terți, fapt care reiese din certificatul constatator anexat cererii sale, condiția lipsă pentru a i se acorda avizul de la instituția pârâtă vizează faptul că societatea recurentă nu desfășoară efectiv activități compatibile cu funcția pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului.

În consecință, prin raportare la textele de lege aplicabile în cauza dedusă judecății, în mod corect a reținut instanța de fond că angajatorul care solicită emiterea avizului de angajare trebuie să desfășoare în mod efectiv, direct și nemijlocit, activitatea cu funcția pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului, încheierea unui contract de muncă temporară, în vederea desfășurării efective a muncii la altă persoană (utilizator), neîncadrându-se în cerințele legii.

Această concluzie nu intră în contradicție cu prevederile H.G. nr. 1256/2011 privind condițiile de funcționare, precum și procedura de autorizare a agentului de muncă temporară, invocate în cuprinsul cererii de recurs, întrucât domeniile de aplicare a celor două acte normative nu se suprapun. În acest sens, după cum rezultă din art. 2 al actului normativ menționat, punerea la dispoziție a lucrătorilor temporari străini presupune două cerințe specifice cumulative, anume ca angajatorii să dețină calitatea de agenți de muncă autorizați conform respectivei hotărâri și ca angajații să fie domiciliați sau să dețină reședința în România, în baza autorizației de muncă sau a permisului de ședere în scop de muncă eliberată/eliberat potrivit legii.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține și că indicarea de către recurenta-reclamantă a unor decizii de speță, apreciate a fi pronunțate în cauze similare, nu poate conduce spre o altă soluție, câtă vreme, în dreptul național român, hotărârile judecătorești sunt pronunțate de instanțele învestite cu respectivele litigii în raport de datele particulare ale fiecărei cauze în parte, astfel că instanța învestită cu prezenta cauză nu poate analiza/evalua elementele avute în vedere la pronunțarea respectivei jurisprudențe. Invocarea unei soluții date într-o altă speță nu poate influența soluția dată în cauza pendinte decât în măsura în care ar fi incidentă autoritatea de lucru judecat, potrivit art. 430 și urm. C. proc. civ., situație neregăsită în cazul de față.

În concluzie, se constată că hotărârea instanței de fond este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 571 din 16 septembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 martie 2025.