ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1162/2025

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la data de 10.01.2023, reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune, au solicitat: obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită ordin de ministru prin care să rectifice OMJ nr. 28/2020 în sensul stabilirii valorii de referință sectorială în sumă de 605,225 RON pentru personalul de probațiune în intervalul de referință 01.08.2016 - 31.12.2017, precum și în continuare, cu toate consecințele juridice ce decurg din aplicarea noii valori și obligarea pârâtei DNP să execute întocmai și cu celeritate atribuțiile ce-i revin ca ordonator terțiar de credite, ca urmare a stabilirii noii valori de referință sectorială.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 875 din data de 17 mai 2024, Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității, tardivității și lipsei de interes, ca neîntemeiate. A calificat excepția prescripției dreptului material la acțiune ca fiind o apărare pe fondul cauzei. A admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamanților noi ordine de încadrare prin raportate la valoarea de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 și în continuare.

Cererile de recurs Împotriva sentinței civile nr. 875 din data de 17 mai 2024 a Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune. Ministerul Justiției a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Prima critică vizează respingerea de către instanța de fond a excepției inadmisibilității acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, în condițiile în care reclamanții nu au contestat actele administrative prin care li s-a stabilit indemnizația de încadrare, ci au solicitat direct emiterea unui nou ordin de salarizare. În acest sens, se invocă dispozițiile art. 193 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., precum și prevederile art. 7 din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, care impun parcurgerea unei proceduri speciale în fața ordonatorului de credite. Jurisprudența relevantă este reprezentată de Decizia nr. 9/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care confirmă necesitatea acestei proceduri în cazul în care pretențiile angajaților decurg dintr-o încadrare sau reîncadrare pretins nelegală. A doua critică privește respingerea excepției tardivității formulării acțiunii, întrucât aceasta a fost introdusă peste termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, iar corespondența invocată nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 12 din aceeași lege. În consecință, Ministerul solicită respingerea acțiunii ca tardiv formulată. În continuare, se susține lipsa de interes a reclamanților în promovarea acțiunii, având în vedere că aceștia beneficiază, începând cu 01.01.2018, de salariul maxim prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017. Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual, iar în speță aceste condiții nu sunt îndeplinite. Ministerul Justiției mai critică calificarea greșită de către instanță a excepției prescripției dreptului material la acțiune ca fiind o apărare de fond. Se invocă dispozițiile art. 2500 și art. 2517 din C. civ., coroborate cu art. 171 alin. (1) din Codul muncii, care stabilesc un termen de prescripție de 3 ani pentru drepturile salariale. În raport cu data introducerii acțiunii, orice pretenție anterioară datei de 19.07.2020 este considerată prescrisă. O altă critică privește obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare prin raportare la o valoare de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016. Se susține că această valoare include deja majorarea de 25% acordată personalului de probațiune prin O.U.G. nr. 20/2016, astfel că admiterea acțiunii conduce la o dublă aplicare a acestei majorări. În sprijinul acestei susțineri sunt invocate ordinele de ministru nr. 2883/C/2018 și nr. 28/C/2020, precum și dispozițiile art. 38 alin. (3) și (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. Se arată că, începând cu 01.01.2018, drepturile salariale ale consilierilor de probațiune sunt stabilite conform grilei din anexa la lege, fără raportare la VRS. Ministerul Justiției mai susține că, pentru perioada ulterioară datei de 03.08.2023, acțiunea a rămas fără obiect, întrucât a fost emis OMJ nr. 1407/C/2023, prin care s-a stabilit egalizarea drepturilor salariale ale personalului de probațiune cu cele ale consilierilor din Serviciul de Probațiune Timiș, prin raportare la VRS de 605,225 RON. Se invocă în acest sens Deciziile nr. 55/2021 și nr. 13/2023 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care consacră principiul aplicării unitare a VRS în cadrul aceleiași familii ocupaționale, cu diferențierea veniturilor doar prin coeficienți de multiplicare. În final, Ministerul Justiției susține că obligarea la emiterea unui ordin de ministru pentru acordarea VRS de 605,225 RON este nelegală, întrucât un asemenea act nu ar produce efecte juridice concrete de ordin patrimonial, fiind lipsit de cauză juridică și, în consecință, lovit de nulitate absolută. Se invocă dispozițiile art. 1325, art. 1179 alin. (1), art. 1235, art. 1236 și art. 1237-1238 din C. civ., care reglementează condițiile de validitate ale actelor juridice și sancțiunea nulității în cazul cauzei ilicite sau imorale. Emiterea unui astfel de ordin ar reprezenta o fraudă la lege, întrucât ar eluda aplicarea normelor legale imperative privind salarizarea personalului de probațiune. Direcția Națională de Probațiune a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată. În motivarea căii de atac exercitate, recurenta a arătat că, deși instanța de fond nu s-a pronunțat explicit asupra capătului secund de cerere, considerându-l formulat generic, hotărârea a fost totuși pronunțată în contradictoriu cu instituția recurentă. În temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1), art. 17 și art. 25 din Legea nr. 252/2013, Direcția Națională de Probațiune justifică interesul în promovarea recursului, întrucât este structură cu personalitate juridică, ordonator terțiar de credite și entitate responsabilă de gestionarea sistemului de salarizare al consilierilor de probațiune, având atribuții de reprezentare în fața instanțelor judecătorești. Se subliniază că soluția pronunțată de instanța de fond, prin care Ministerul Justiției a fost obligat să emită un ordin de salarizare, produce consecințe juridice directe asupra Direcției Naționale de Probațiune, în calitate de entitate care efectuează plata drepturilor salariale. Astfel, recursul este justificat atât din perspectiva contradictorialității procesuale, cât și din perspectiva efectelor patrimoniale generate de hotărârea atacată.

Apărările formulate în cauză Intimații - reclamanți au formulat întâmpinare pentru fiecare recurs, invocând excepția nulității recursului declarat de Ministerul Justiției și excepțiile tardivității și lipsei de interes cu privire la recursul declarat de Direcția Națională de Probațiune. Pe fond, au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursurilor Analizând excepția lipsei de interes a recursului declarat de Direcția Națională de Probațiune, invocată de către intimații - reclamanți prin întâmpinare, în temeiul art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin hotărârea atacată a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D. și E. și a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamanților noi ordine de încadrare prin raportate la valoarea de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 și în continuare. Înalta Curte contată că prin sentința recurată au fost stabilite obligații în sarcina pârâtului Ministerul Justiției fără a fi stabilit ceva în contradictoriu cu pârâta Direcția Națională de Probațiune. Potrivit art. 458 C. proc. civ. "Căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane". Din economia acestui text legal, rezultă că pentru declararea recursului doar calitatea de parte în proces nu este suficientă fiind necesară pentru cel care face recurs să justifice și interesul de a ataca hotărârea. Practic înseamnă că legitimare activă are numai partea care a pierdut procesul, respectiv partea în sarcina căreia au fost stabilite anumite obligații, deoarece partea care nu a fost obligată la o anumită prestație, nu poate demonstra drepturile ce i-au fost lezate. Prin urmare, contrar celor susținute de recurenta - pârâtă, faptul că hotărârea a fost pronunțată și în contradictoriu cu Direcția Națională de Probațiune nu îi permite acesteia să declanșeze prezentul demers procesual. În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes și în temeiul art. 40 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de Direcția Națională de Probațiune, ca lipsit de interes. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este nefondat, pentru următoarele considerente: Examinând criticile invocate în recurs, Înalta Curte reține că nu pot fi primite argumentele expuse de recurentul-pârât în susținerea greșitei soluționări a excepțiilor invocate de acesta în fața primei instanțe, care, de altfel, sunt similare cu cele formulate prin întâmpinarea din dosarul de fond. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, se observă că, în speță, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare, prin raportare și la stabilirea, în mod definitiv, prin hotărâre judecătorească a îndreptățirii lor la aplicarea valorii de referință sectorială solicitată. Astfel, reclamanții nu au învestit instanța de contencios cu o acțiune privind anularea ordinelor de reîncadrare, pentru a fi atrasă aplicarea procedurii speciale prevăzută de lege de art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea 284/2010 și dispozițiile similare din Legea 153/2017, ci a înțeles să sesizeze instanța de judecată cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, prin care a invocat refuzul nejustificat al pârâților de a emite un act administrativ. Înalta Curte are în vedere că anterior formulării acțiunii, reclamanții au solicitat pârâților emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, dar, prin adresa nr. x/03.03.2022 Ministerul Justiției a comunicat un răspuns adresat tuturor consilierilor de probațiune din cadrul Direcției Naționale de Probațiune. Prin urmare, în cauză suntem în prezența unui act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2), raportat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, iar potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 plângerea prealabilă nu este obligatorie în cazul refuzului nejustificat al autorității publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim. De altfel, o atare distincție între tipurile de acțiuni ce impun parcurgerea sau nu a unei proceduri prealabile rezultă și din analiza întregului raționament expus de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii în cuprinsul Deciziei nr. 9/2017, extragerea paragrafelor 35-37 și 49 ale unei astfel de decizii (evocate de recurent) din contextul general din care acestea fac parte neputând reprezenta un demers apt a genera o altă concluzie. De asemenea, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată în raport cu prevederile art. 2500 și art. 2517 C. civ., se constată că aceasta este nefondată având în vedere că, prin prezenta acțiune, nu se solicită obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale pentru a fi aplicabile prevederile C. civ. în materia prescripției extinctive. Obligația la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente și la plata acestor drepturi salariale, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON a fost dedusă deja judecății în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Constanța, secția I civilă, fiind pronunțată sentința definitivă nr. 3247/2019, însă prin acțiunea prezentă se solicită emiterea unui nou ordin de salarizare care să corespundă drepturilor salariale deja stabilite cu autoritate de lucru judecat prin sentința sus menționată. Pentru aceste motive nu se poate da eficiență, în cauza pendinte, aspectelor statuate prin punctele 70-80 ale Deciziei nr. 22/2019, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii. Referitor la lipsa de interes în promovarea acțiunii, Înalta Curte reține că instanța de fond în mod corect a calificat aceste susțineri ca fiind apărări de fond, iar nu o veritabilă excepție procesuală. Cu privire la excepția tardivității formulării acțiunii, pe motiv că întreaga corespondență la care face referire instanța de fond nu îndeplinește toate condițiile prevăzute de art. 12 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, constată că la dosar nu există dovada comunicării răspunsurilor formulate de Ministerul Justiției la plângerile prealabile efectuate de reclamanți. În speță, intimații-reclamanți au solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin prin care să fie stabilită indemnizația de încadrare conform O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, față de împrejurarea că prin art. III din O.U.G. nr. 20/2016 s-a prevăzut că la valoarea de referință sectorială de 484,18 RON se adaugă o majorare de 25%. Din perspectiva fondului cauzei, se reține că, prin sentința definitivă nr. 3247/2019 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, a fost definitiv stabilit dreptul subiectiv al reclamanților la plata unui salariu care să țină seama de valoarea de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, fiind aspecte de drept deja dezlegate printr-o hotărâre judecătorească, ce se impun cu autoritate de lucru judecat în cauza pendinte, fără a mai putea fi reexaminate. Pentru aceste motive argumentele recurentului-pârât referitoare la legalitatea stabilirii drepturilor de natură salarială prin raportare la VRS de 605,225 RON nu pot genera o nouă analiză a unor astfel de aspecte. Având în vedere că reclamanții se află în posesia unei hotărâri judecătorești definitive prin care s-a stabilit dreptul acestora la a li se acorda indemnizația de încadrare și celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016, se constată că, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017 și a dispozițiilor H.G. nr. 652/2009, Ministrul Justiției avea obligația de a proceda la emiterea ordinului individual de salarizare în sensul statuat prin sentința definitivă nr. 3247/2019, refuzul acestuia fiind nejustificat. În consecință, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a constatat, în mod corect, caracterul nejustificat al refuzului pârâtului de a emite reclamanților un nou ordin de salarizare, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, hotărârea recurată fiind apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. În raport de astfel de considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției ca nefondat.