ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 907/2024

Ședința publică din data de 11 decembrie 2024

Deliberând asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 21 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2024, în baza art. 29 din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă cererea inculpatului A. privind sesizarea Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 147 alin. (4) C. proc. pen. raport la disp. art. 1 alin. (4), (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) și art. 61 alin. (1) din Constituția României.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Analizând cererea formulată după punerea în discuție, judecătorii de cameră preliminară au constatat că în momentul sesizării cu o cerere de trimitere la Curtea Constituțională a unei excepții de neconstituționalitate a unei dispoziții legale, judecătorul trebuie să examineze trei condiții impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată.

Prima condiție se referă la aceea că textul de lege care este criticat din punct de vedere al neconstituționalității, să fie un text de lege aflat în vigoare; o a doua condiție este aceea ca, Curtea Constituțională să nu fi pronunțat o hotărâre de admitere a unei excepții de neconstituționalitate identice, iar a treia condiție se referă la faptul că între excepția de neconstituționalitate invocată în cauză și soluționarea cauzei trebuie să existe o strânsă legătură.

Referindu-ne în concret la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 147 alin. (4) din C. proc. pen. raport la dispozițiile art. 1 alin. (4), (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) și art. 61 alin. (1) din Constituția României, judecătorii de cameră preliminară au constatat că această cerere nu apare ca fiind admisibilă în raport cu cele trei condiții enumerate mai sus, întrucât acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ.

S-a observat că primele două condiții enumerate mai sus sunt îndeplinite, întrucât s-a invocat neconstituționalitatea unui text de lege, respectiv a C. proc. pen., care este în vigoare; de asemenea, Curtea Constituțională nu a mai pronunțat o decizie în sensul admiterii în legătură cu această excepție de neconstituționalitate.

Judecătorii de cameră preliminară însă au apreciat că nu este îndeplinită o a treia condiție esențială, și anume legătura strânsă dintre conținutul excepției de neconstituționalitate și soluționarea dosarului, aspect care conduce la inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Astfel, în opinia judecătorilor de cameră preliminară această cerere vizează interpretarea și aplicarea legii, aspecte ce intră în competența instanțelor de judecată, iar nu a Curții Constituționale.

În sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională a identificat două condiții pentru stabilirea legăturii excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei, condiții care trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ: aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014).

În ceea ce privește cererea privind excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 147 alin. (4) C. proc. pen. raport la dispozițiile art. 1 alin. (4), (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) și art. 61 alin. (1) din Constituția României, excepția vizând faptul că în cauză, norma legală are caracter general, absolut interpretabil și lipsit de predictibilitate, iar în procesele având ca obiect aplicarea art. 147 alin. (4) din C. proc. pen., în mod discreționar se recurge la acest mijloc procedural pentru a se eluda controlul judecătoresc inerent procedurii de drept comun, prin solicitarea mandatului de percheziție, judecătorii de cameră preliminară au constatat că aceasta este o problemă de interpretare și aplicare a legii în funcție de materialul probator aflat la dosarul cauzei, iar nu una de neconstituționalitate.

Susținerile inculpatului potrivit cărora, prin aplicarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din C. proc. pen. de către procuror este permisă o interpretare in extenso și, implicit, un abuz, din partea procurorului, nu pot fi reținute în condițiile în care dispozițiile art. 141 alin. (2)-(8) din C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător, judecătorul de drepturi și libertăți având posibilitatea de a confirma sau infirma măsura dispusă de către procuror în baza art. 147 alin. (4) din C. proc. pen., aceste aspecte neintrând în competența Curții Constituționale, motiv pentru care cea de-a treia condiție cumulativă nu este îndeplinită.

S-a arătat că înțelesul noțiunii de "în cazuri în care există urgență" din textul de lege invocat este acela din limbajul comun potrivit DEX, în condițiile în care legiuitorul nu a înțeles să dea noțiunii o altă explicație, întrucât în această situație ar fi explicat în mod distinct, așa cum este cazul altor termeni din C. pen.

În opinia judecătorilor de cameră preliminară, excepția de neconstituționalitate trebuie să aibă construcția unei argumentări a neconstituționalității textului de lege invocat, iar rezultatul final al excepției de neconstituționalitate (admiterea efectivă a excepției de către instanța competentă) să conducă la un rezultat concret din punct de vedere al mersului dosarului în mod obiectiv.

În prezenta cauză, cererea privind excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, din perspectiva faptului că interpretarea legii și a probatoriului se efectuează de către instanța de judecată.

Împotriva încheierii din 21 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2024, a declarat recurs, în termenul legal, recurentul A., cererea de recurs fiind nemotivată.

În concluziile scrise depuse în ziua ședinței de judecată, recurentul a arătat, în esență, că, raportat la problemele exemplificate, în prezent, norma în cauză încalcă drepturile prevăzute de art. 1 alin. (4) si (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) si art. 61 alin. (1) din Constitutia României, pentru că nu este respectat dreptul de egalitate al cetătenilor, subsemnatul fiind pus într-o situatie discriminatoare, creată de prevederea legală, datorită caracterului ei general, absolut interpretabil și lipsit de predictibilitate.

A învederat că, prin încălcarea dreptului la egalitate al cetățenilor, este încălcat dreptul la apărare, cu consecinta încălcării și a dreptului la un proces echitabil.

Totodată, a arătat că este subminată și puterea de legiferare a Parlamentului din cauza faptului că prin interpretarea și aplicarea dispozitiei legale se adaugă la lege, încălcându-se principiului separației și al echilibrului puterilor în stat.

A solicitat analizarea legalitătii art. 147 alin. (4) din C. proc. pen., deoarece legiuitorul, la momentul legiferării normei, nu a avut în vedere definirea clară a aplicabilității, având în vedere caracterul exceptional al aplicării acesteia, aspect care permite o interpretare in extenso și, implicit, un abuz, din partea procurorului.

În concluzie, a solicitat admiterea cererii și sesizarea Curtii Constitutionale cu exceptia de neconstitutionalitate a art. 147 alin. (4) din C. proc. pen., în vederea analizării legalității acestei norme, raportat la problemele detaliate pe care aplicabilitatea acesteia le creează.

A mai solicitat să se aibă în vedere faptul că, în prezent, în procesele având ca obiect presupuse încălcări ale art. 147 alin. (4) din C. proc. pen., în mod discreționar se recurge la acest miiloc procedural pentru a se eluda controlul iudecătoresc inerent procedurii de drept comun, prin solicitarea mandatului de percheziție.

Examinând recursul declarat de recurentul A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

După cum prevăd dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, modificată și republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, se constată că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, întrucât instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Astfel, alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede condiții privind atât obiectul excepției de neconstituționalitate - respectiv legi sau ordonanțe în vigoare sau dispoziții în vigoare ori asemenea acte normative - cât și o condiție relativă la existența unei legături între norma atacată sub aspectul constituționalității și obiectul cauzei, cu soluționarea căreia a fost învestită instanța, în fața căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate.

Dispozițiile alin. (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 cuprind alte două condiții de admisibilitate ale excepțiilor de neconstituționalitate, vizând titularul dreptului de a invoca o asemenea excepție (părțile, procurorul sau instanța din oficiu) și nepronunțarea anterioară a unei decizii privind neconstituționalitatea acelorași reglementări de către Curtea Constituțională.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, se observă, așadar, că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În ceea ce privește primele trei condiții, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite.

Referitor la condiția privind legătura normelor ce fac obiectul excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte reține că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluției ce se va pronunța în cauză.

Legătură dintre norma ce face obiectul excepției și soluționarea cauzei este, prin urmare, o condiție de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale. Această condiție presupune că norma invocată orientează soluția.

Înalta Curte reține că însăși Curtea Constituțională a României, prin decizia nr. 385 din 04 iunie 2019 (publicată în Monitorul Oficial nr. 862 din 25 octombrie 2019), a stabilit că "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicarea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În ceea ce privește examenul legăturii excepției cu soluționarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate de recurent în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că obiecțiunile formulate de acesta cu privire la dispozițiile art. 147 alin. (4) din C. proc. pen. nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României, excepția invocată neavând legătură cu cauza, având în vedere că o posibilă admitere a acesteia nu este de natură să influențeze soluția ce va fi pronunțată în speță și să producă un efect real, concret, în soluționarea cauzei pe fond, situație în care excepția de neconstituționalitate invocată apare ca fiind lipsită de pertinență în raport cu procesul principal în care a fost formulată.

Se remarcă faptul că, prin demersul efectuat, autorul excepției nu urmărește să supună cenzurii instanței de contencios constituțional, în mod efectiv, aspecte de neconstituționalitate derivate din modalitatea de redactare a dispozițiilor legale criticate. Criticile aduse de recurent dispozițiilor legale a căror neconstituționalitate o invocă nu se circumscriu unei pretinse lipse de claritate și previzibilitate a acestora în raport cu conținutul propriu-zis in abstracto.

Recurentul a susținut că legiuitorul, la momentul legiferării normei, nu a avut în vedere definirea clară a aplicabilității normei, având în vedere caracterul exceptional al aplicării acesteia, aspect care permite o interpretare in extenso și, implicit, un abuz, din partea procurorului; însă, având în vedere că, potrivit dispoziților art. 147 alin. (4) din C. proc. pen., dispozițiile art. 141 alin. (2)-(8) din C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător, iar judecătorul de drepturi și libertăți are posibilitatea de a confirma sau infirma măsura dispusă de către procuror în baza art. 147 alin. (4) din C. proc. pen., iar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1), acesta infirmă măsura luată de procuror și dispune distrugerea probelor obținute în temeiul acesteia, rezultă că o atare chestiune, de apreciere cu privire la existența urgenței, se circumscrie interpretării și aplicării legii și este de competența instanțelor judecătorești, astfel că susținerile recurentului excedează unui control de constituționalitate.

În practica sa constantă, Curtea Constituțională a statuat că ori de câte ori o critică de neconstituționalitate vizează interpretarea ori aplicarea greșită a legii de către instanțele judecătorești, excepția trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituția României, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.

În concluzie, Înalta Curte constată că, în cauza de față, aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale.

Pentru aceste considerente, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 21 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2024.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 21 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2024.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 360 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 decembrie 2024.