ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 5 decembrie 2024

Asupra recursului în casație, în baza actelor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 141 din data de 14 decembrie 2023 pronunțată de Tribunalul Buzău, în baza art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, în perioada ianuarie 2010 - 30.04.2014.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g), h) și k) C. pen. pe o durată de 5 ani.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g), h) și k) C. pen., începând cu data rămânerii definitive a sentinței și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

Potrivit art. 19 C. proc. pen. raportat la art. 1349, art. 1357 C. civ., cu referire la art. 174 și art. 176 din Legea nr. 207/2015, a fost obligat inculpatul să plătească părții civile Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău suma de 660.841 RON și a accesoriilor fiscale aferente, calculate de la data scadenței debitelor până la data achitării efective a acestora.

A fost menținută măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanța nr. 124/P/2019 din data de 16.08.2021 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău asupra imobilului casă de locuit în suprafață de 187 m.p., compusă din 10 camere și 2 holuri, o suprafață de teren de 822 m.p., aferentă locuinței, situate în com. Râmnicelu, nr. 599, jud. Buzău, nr. carte funciară x și având nr. cadastral x și asupra autoutilitarei (neidentificată fizic cu ocazia aplicării sechestrului), până la concurența sumei de 660.841 RON.

În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005, inculpatul a fost decăzut din dreptul de a fi administrator al unei societăți comerciale.

În temeiul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, o copie a dispozitivului prezentei sentințe s-a dispus a se comunica, la data rămânerii definitive, Oficiului Național al Registrului Comerțului.

În baza art. 274 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Prin decizia penală nr. 435 din 26 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019, în temeiul dispozițiilor art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 141 din data de 14 decembrie 2023 pronunțată de Tribunalul Buzău.

Împotriva deciziei penale nr. 435 din 26 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2019, inculpatul A. a formulat cerere de recurs în casație, invocând dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen.

Prin încheierea din 1 iulie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 435 din 26 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2022.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de scopul căii de atac a recursului în casație, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Ca atare, motivele de casare trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a normelor substanțiale sau de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului." (decizia nr. 350/RC/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

Totodată, s-a reținut că acest caz de casare vizează "acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblu sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv." (decizia nr. 442/R/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

În cauză, inculpatul A. a formulat recurs în casație întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen.

În esență, recurentul inculpat a susținut că fapta pentru care a fost condamnat (art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.) nu este prevăzută de legea penală, ci de către legea fiscală. În opinia sa, un prim argument că fapta săvârșită este o faptă fiscală constă în emiterea de către AJFP Buzău a celor trei decizii de impunere, ca titluri de creanță, respectiv nr. 111 din 26.05.2015 - prin care s-a stabilit TVA suplimentar de 573.058 RON, nr. 112 din 26.05.2015 - prin care s-a stabilit un impozit pe venit de 235.930 și nr. 113 din 26.05.2015 - prin care s-a stabilit un CASS în valoare de 80.752 RON, devenite în condițiile legii titluri executării și în baza cărora partea civilă AJFP Buzău a solicitat deschiderea procedurii insolvenței (dosar x/2022 al Tribunalului Buzău).

Un argument în plus că fapta este de natură fiscală îl constituie, în opinia apărării, chiar și prevederea din rechizitoriu, pag. 3, unde se arată că "s-a stabilit de către organele fiscale că la sfârșitul lunii martie 2011 A. a avut o cifră de afaceri care a depășit plafonul de scutire de TVA de 35.000 euro (119000 RON), veniturile estimate pentru perioada ianuarie - martie 2011 fiind în suma de 169.298 RON."

De asemenea, un alt argument este că în ordonanța din 11.04.2019, prin care s-a dispus extinderea urmăririi penale în cauză s-a reținut că "a desfășurat activitatea infracțională în perioada 2010 - aprilie 2014, având în vedere RIF efectuat de către AJFP Buzău nr. 103 din 26.05.2015 în care se reține că, în perioada anilor 2010-2014 suspectul s-a sustras de la plata obligațiilor fiscale de 889.740 RON din care TVA - 573.058 RON, impozit pe venit - 235.930 RON și CASS - 80.752 RON."

Totodată, s-a susținut că, pentru aceleași constatări fiscale nu se pot încheia atât rapoarte de inspecție fiscală, cât și procese-verbale de sesizare a organelor de urmărire penală, aceste acte excluzându-se unul pe altul. În cauză, prin încălcarea legii, organele fiscale au încheiat pentru aceeași perioadă fiscală (ianuarie 2010 - 30 aprilie 2014) și pentru aceleași obligații fiscale, respectiv: TVA, impozit pe venit, CASS, Raportul de inspecție fiscală nr. x/26.05.2015, urmată de emiterea celor trei decizii de impunere în care valoarea creanțelor fiscale este de 889.740 RON, cât și procesul-verbal de sesizare a organelor de urmărire penală nr. x/25.05.2015, în care valoarea prejudiciului este tot de 889.740 RON.

În motivarea aceluiași caz de casare, s-a mai arătat că neînregistrarea în scopuri de TVA nu este prin ea însăși o omisiune de înregistrare a obligațiilor fiscale, sancțiunea fiind înregistrarea din oficiu. Deși AJFP Buzău a dispus din oficiu înregistrarea ca plătitor de TVA, cota TVA calculată și reținută în raportul de inspecție fiscală în cuantum de 450.209 RON nu putea face obiectul infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

În opinia apărării, existența unei decizii de impunere emisă de organul fiscal în baza Codul fiscal dovedește inexistența unei fapte penale.

S-a concluzionat, astfel, în privința acțiunii civile, că, în situația stabilirii prin decizii de impunere obligații fiscale care sunt mai mari decât cele stabilite prin sentința penală de condamnare, acestea fiind titluri executorii, nu se poate dispune angajarea răspunderii civile în cadrul procesului penal pentru o infracțiune căreia îi lipsește una din condițiile de tipicitate, iar potrivit art. 397 rap. la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă.

Referitor la cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., recurentul inculpat a susținut că se impune reducerea pedepsei de 7 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, întrucât, fiind reținut de AJFP Buzău în prejudiciul pretins și suma de 450.209 RON TVA, instanța de apel reținând același prejudiciu, limitele de pedeapsă erau cuprinse între 2 și 8 ani închisoare.

În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor ce se circumscriu motivului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte notează că, în cuprinsul hotărârii instanței de fond, confirmată de instanța de apel, a fost descrisă fapta care a justificat încadrarea acesteia ca realizând conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., fiind reținute în concret acțiunile inculpatului A. și motivele pentru care s-a considerat că acesta a săvârșit fapta.

În fapt, instanțele de fond și apel au reținut că, inculpatul A. în calitate de reprezentant al A., în baza aceleiași rezoluții infracționale a efectuat, în perioada ianuarie 2010 - 30.04.2014, operațiuni comerciale constând în achiziționarea cantității totale de 645.139 kg legume și fructe, urmată de comercializarea acesteia pe piața internă, omițând în parte înregistrarea în documentele contabile a veniturilor obținute, cu consecința sustragerii de la plata obligațiilor către bugetul de stat în cuantum de 660.841 RON, din care TVA în sumă de 450.209 RON, impozit pe venit în sumă de 156.322 RON și CASS în cuantum de 54.310 RON. În drept, s-a reținut că fapta inculpatului A., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale, în formă continuată.

Pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situația de fapt stabilită de instanța de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv. În ipoteza în care situația de fapt reținută de instanța de apel nu se suprapune pe tipicitatea obiectivă a infracțiunii, astfel cum aceasta este prevăzută de lege, devin incidente dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale, în vigoare la data săvârșirii faptei, constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi sau cu amendă: omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, săvârșită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale; dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani.

Pornind de la aceste considerente de ordin teoretic, în analiza motivelor de recurs în casație, Înalta Curte constată că, sub aspectul laturii obiective a infracțiunii, prin decizia recurată s-a reținut că elementul material constă în neînregistrarea sau înregistrarea în parte, în documentele contabile, a operațiunilor comerciale și/sau a veniturilor obținute, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, instanța de apel constatând că, perioada 01.01.2010 - 30.04.2014, inculpatul A. a achiziționat cantitatea totală de 196.184 kg usturoi de la agenți economici de pe raza localității Râmnicelu, de proveniență Spania și, în aceeași perioadă, a mai achiziționat, în baza unui număr de 81 de facturi fiscale și a x borderouri de achiziție, cantitatea de 445.205 kg legume și fructe precum și cantitatea de 6.037 kg. semințe de legume și flori; pentru achizițiile menționate au fost întocmite 72 de NIR-uri, totalizând mărfuri la preț de vânzare în valoare totală de 529.449 RON, însă, în registrele de încasări și plăți au fost înregistrate numai 60 de recepții, totalizând mărfuri în valoare de 185.544 RON și, având în vedere și achizițiile efectuate de A., pentru care nu au fost întocmite note de recepție și constatare de diferențe, a rezultat că valoarea totală a mărfurilor achiziționate de contribuabil este de 1.053.553 RON, din care achiziții în perioada 01.01.2010 - 30.04.2014 în sumă de 104.592 RON și achiziții efectuate în perioada 01.05.2011 - 30.04.2014 în sumă de 948.961 RON.

Cu privire la mărfurile comercializate, valoarea veniturilor obținute și dacă acestea au fost înregistrate în actele contabile, expertul contabil a constatat că, deși contribuabilul a deținut casă electronică fiscală de marcat din luna martie 2011, nu a efectuat nicio operație de încasare prin aceasta și a întocmit parțial chitanțe de încasare. Astfel, având în vedere cantitățile achiziționate și comercializate integral de A., prețurile lunare și anuale de vânzare practicate pe piață, datele rezultate în urma inspecției fiscale, expertul judiciar a stabilit o valoare de vânzare totală estimată în perioada 01.01.2010 - 30.04.2014 în sumă de 2.624.466 RON, din care pentru perioada 01.01.2010 - 30.04.2011 venituri în valoare de 238.741 RON, iar pentru perioada 01.05.2011 - 30.04.2014 venituri în sumă de 2.385.725 RON. Prin urmare, instanța de apel a reținut că, prin neînregistrarea în totalitate a operațiunilor comerciale desfășurare și a veniturilor obținute, inculpatul s-a sustras de la plata obligațiilor fiscale către bugetul consolidat al statului producând un prejudiciu în cuantum de 660.841 RON, din care TVA în sumă de 450.209 RON, impozit pe venit în sumă de 156.322 RON și CASS în cuantum de 54.310 RON.

În condițiile în care, deși prin cererea de recurs în casație, în esență, inculpatul A. susține că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, ci de către legea fiscală, invocând că prejudiciul nu poate fi decât unul fiscal pe motiv că a fost cunoscut, anterior procesului penal, la momentul emiterii de către ANAF a deciziilor de impunere, Înalta Curte constată că motivele invocate vizează, în concret, temeinicia deciziei penale recurate și nu chestiuni de legalitate.

În plus, instanța de recurs în casație observă că aceleași susțineri ale inculpatului au fost analizate și în calea de atac a apelului, acestea regăsindu-se în cadrul motivelor de apel, instanța de apel respingând apărarea inculpatului A., în condițiile în care a constatat fără dubiu, pe baza probelor administrate, că prejudiciul s-a produs prin inacțiunea inculpatului de neînregistrare, în evidența contabilă a tuturor veniturilor obținute din comercializarea legumelor, fructelor și a semințelor de legume - flori, în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, infracțiunea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005 sancționând, întocmai, un astfel de comportament al contribuabilului.

Așadar, criticând decizia instanței de apel, susținerile recurentului inculpat tind, în realitate, la reanalizarea probelor și înlăturarea raționamentului care a condus la soluția de condamnare, practic, la o rejudecare a cauzei în parametrii unei căi ordinare de atac, nefiind reliefate aspecte de nelegalitate din perspectiva neprevederii faptei în legea penală.

Însă, reevaluarea situației de fapt reținută în cauză, cu titlu definitiv, de către instanța de apel și concordanța cu probele administrate, precum și interpretarea dată acesteia prin hotărârea definitivă, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în actuala procedură a recursului în casație.

Concluzionând, raportat la cele expuse, Înalta Curte constată că fapta imputată inculpatului A., astfel cum au fost reținută în mod definitiv de instanța de apel, întrunește conținutul constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. din 2009.

În ceea ce privește pedeapsa aplicată inculpatului, Înalta Curte constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., pedeapsa de 7 închisoare, stabilită de instanța de fond și menținută de instanța de apel, fiind în limitele prevăzute de lege.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 435 din 26 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 435 din 26 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 decembrie 2024.