ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 06 decembrie 2022

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 32 din 12 mai 2022, pronunțată de Tribunalul Buzău, printre altele, în baza art. 9 alin. (1) lit. a) alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968) și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în varianta agravantă, în formă continuată, fiindu-i aplicată pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (1968) pe o durată de 3 ani, precum și pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării acelorași drepturi.

În baza art. 19 C. proc. pen., art. 86 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 1382 C. civ., s-a admis, în parte, acțiunea civilă exercitată de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, fiind obligat inculpatul A., în solidar cu alții, și cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L., să plătească părții civile suma de 1.043.013 RON, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului de stat și a sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală.

Împotriva acestei sentințe, printre alții, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău și inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 932 din data de 28 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, printre altele, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău și de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 32 din 12 mai 2022 pronunțată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. x/2018.

A fost desființată, în parte, sentința penală apelată, numai sub aspectul laturii penale, după cum urmează:

În baza art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în varianta agravantă, în formă continuată, cu reținerea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) rap. la art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. (1969).

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate, în măsura în care nu contravin deciziei.

Împotriva deciziei penale nr. 932 din data de 28 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a formulat recurs în casație inculpatul A. la data de 17.08.2022, prin apărător ales, avocat C. cu împuternicire avocațială aflată la dosar.

Prin cererea formulată de inculpat a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În cuprinsul motivelor de recurs în casație, inculpatul a arătat, în esență, că în urma inspecției fiscale efectuate de organele fiscale competente atât la S.C. B. S.R.L. cât și la alte șase societăți comerciale care nu sunt de tip fantomă au fost încheiate șapte rapoarte de inspecție fiscală având ca obiect stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare de plată, aspecte care nu intră sub incidența legii penale, cu relevanță în stabilirea eventualului prejudiciu cauzat bugetului de stat și în soluționarea laturii civile a procesului penal.

Legea penală nu intervine în raporturile de drept material și procedural fiscal pentru a stabili dacă o persoană fizică sau juridică datorează sau nu taxe sau impozite la bugetul de stat, ci doar sancționează conduita antisocială a acesteia de sustragere de la plata taxelor și impozitelor deja stabilite ca fiind datorate după ce persoana în cauză a dobândit calitatea de contribuabil în condițiile expres prevăzute de Codul de procedură fiscală, fie pe baza propriei declarații de impunere, fie printr-o decizie de impunere ca urmare a unui raport de inspecție fiscală ce poate fi contestat, devenind astfel subiect de drept în cadrul unui raport juridic de drept fiscal.

Astfel, inculpatul a susținut că raportul de inspecție fiscală care stă la baza emiterii deciziei de impunere constituie actul administrativ fiscal prin care organele abilitate ale statului, urmare a analizării documentelor contabile, stabilesc sumele datorate bugetului de stat de către persoane fizice sau juridice, context în care fapta reținută în sarcina acestuia este sancționată de legea fiscală.

În opinia inculpatului procedurile fiscale și penale ar trebui să fie independente atât din perspectiva probatoriului cât și din perspectiva materializării pretențiilor statului, care nu poate justifica constituirea ca parte civilă în procesul penal pentru recuperarea prejudiciului creat prin neplata impozitelor și taxelor, având în vedere că acesta poate acționa pe cale directă în baza privilegiului prealabilului și executorialității din oficiu a actelor de impunere, astfel că partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău nu poate dovedi această calitate, deși este persoană vătămată potrivit actului de sesizare a instanței, exercitând acțiunea civilă.

În acest context, inculpatul a arătat că instanța de apel, în mod greșit, a soluționat latura civilă a cauzei, din probele dosarului reieșind faptul ca nu există un prejudiciu în sarcina sa.

Prin încheierea din 25 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, constatând că criticile invocate în susținerea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. se circumscriu aparent în conținut acestui caz de recurs în casație, fiind antamate chestiuni referitoare la latura obiectivă a infracțiunii pentru care a fost condamnat inculpatul, a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 932 din 28 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și a trimis cauza Completului nr. 10, în compunere de 3 judecători.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen., instanța de recurs în casație examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație și care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) C. proc. pen.

Astfel, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte reține că sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, vizează acele situații în care fie nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a infracțiunii, fapta neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința cărora a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna și exclusiv, la starea de fapt reținută cu titlu definitiv în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probator.

Invocând incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a susținut, în esență, că fapta reținută prin decizia recurată nu corespunde tiparului obiectiv al infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, deoarece nu se poate asimila o persoană unui bun și, ca atare, persoanele nu pot constitui o ascundere a unui bun impozabil, iar angajații își desfășurau activitatea în baza unui contract de muncă legal înregistrat.

Totodată, a susținut că, în urma inspecției fiscale efectuate de organele fiscale competente atât la S.C. B. S.R.L. cât și la alte șase societăți comerciale care nu sunt de tip fantomă, au fost încheiate șapte rapoarte de inspecție fiscală având ca obiect stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare de plată, aspecte care nu intră sub incidența legii penale, cu relevanță în stabilirea eventualului prejudiciu cauzat bugetului de stat și în soluționarea laturii civile a procesului penal.

Astfel, inculpatul a susținut că raportul de inspecție fiscală care stă la baza emiterii deciziei de impunere constituie actul administrativ fiscal prin care organele abilitate ale statului, urmare a analizării documentelor contabile, stabilesc sumele datorate bugetului de stat de către persoane fizice sau juridice, context în care fapta reținută în sarcina acestuia este sancționată de legea fiscală, motiv pentru care ar fi fost încălcat și principiul ne bis in idem.

Înalta Curte notează că norma de incriminare în vigoare la data faptei, definește evaziunea fiscală pentru care a fost condamnat inculpatul după cum urmează: "(1) Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;".

În cauza de față, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 și reținută în sarcina inculpatului A. constă în aceea că, în perioada 01.02.2011-31.10.2011 și 25.11.2011-01.10.2012, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., cu complicitatea inculpatei D., prin înființarea a șase societăți comerciale (S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L., S.C. I. și S.C. J. SRL) și încheierea unor contracte de colaborare cu acestea privind furnizarea forței de muncă, angajați care fuseseră preluați chiar de la societatea inculpatului, a degrevat societatea pe care o administra, de plata obligațiilor fiscale aferente salariilor în sumă totală de 1.053.513 RON reprezentând impozit pe salarii și contribuții salarii sustrase de la plata către bugetul de stat prin ascunderea sursei impozabile, respectiv prin mutarea forței de muncă pe alte societăți înființate în acest scop și neplata obligațiilor fiscale aferente salariilor, deși angajații au lucrat tot timpul pentru S.C. B. S.R.L..

Ca atare, instanța de apel a statuat definitiv în sensul că, în perioada 01.02.2011-31.10.2011 și 25.11.2011-01.10.2012, recurentul inculpat A., prin înființarea a șase societăți comerciale (S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L., S.C. I. și S.C. J. SRL) și încheierea unor contracte de colaborare cu acestea privind furnizarea forței de muncă, angajați care fuseseră preluați chiar de la societatea inculpatului, a degrevat societatea pe care o administra de plata obligațiilor fiscale aferente salariilor în sumă totală de 1.053.513 RON reprezentând impozit pe salarii și contribuții salarii, deși angajații au lucrat tot timpul pentru S.C. B. S.R.L..

În raport de elementele factuale reținute de către instanța de apel, relevate anterior, instanța de recurs constată că, în mod nereal, inculpatul susține că acuzația constă în aceea că sursa impozabilă ascunsă ar fi angajații ca persoane fizice, împrejurare care nu intră în conținutul infracțiunii de evaziune fiscală.

În fapt, activitatea infracțională pentru care recurentul A. a fost acuzat și condamnat constă în ascunderea sursei impozabile, de la plata către buget a contribuțiilor aferente salariilor prin transferul formal al forței de muncă către cele șase societăți, deși salariații prestau în continuare activitate în beneficiul societății pe care o administra.

Prin urmare, față de situația de fapt reținută în cauză, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă cuprinse în norma de incriminare, specificul infracțiunii de evaziune fiscală în modalitatea normativă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 fiind dat de caracterul ascuns al obligațiilor fiscale aferente salariilor, reprezentând impozit pe salarii și contribuții salarii.

Elementul material al laturii obiective al infracțiunii de evaziune fiscală în modalitatea normativă menționată anterior se realizează printr-o acțiune de ascundere a bunului sau a sursei impozabile sau taxabile.

Terminologia folosită de legiuitor - ascunderea sursei impozabile sau taxabile - include în sfera normei de incriminare și faptele având ca obiect obținerea în mod clandestin a unor venituri impozabile. Elementul material al infracțiunii se poate realiza atât sub forma ascunderii fizice, cât și sub forma ascunderii juridice, cum este cazul în speță. Astfel, ascunderea sursei veniturilor impozabile a constituit-o, în prezenta cauză, ascunderea juridică, realizată prin transferul formal al forței de muncă către cele șase societăți, deși salariații prestau în continuare activitate în beneficiul societății pe care recurentul inculpat A. o administra, având drept consecință degrevarea societății de plata obligațiilor fiscale aferente salariilor în sumă totală de 1.053.513 RON reprezentând impozit pe salarii și contribuții salarii sustrase de la plata către bugetul de stat, aceasta fiind fapta pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A..

În ceea ce privește incidența principiului ne bis in idem, Înalta Curte amintește că prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. corespund dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. și conferă instanței de recurs în casație posibilitatea de a examina, în cadrul cazului de casare mai sus menționat, criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii.

Principiul ne bis in idem, a cărui încălcare o invocă recurentul, este prevăzut de dispozițiile art. 6 C. proc. pen., conform cărora "nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică".

De asemenea, articolul 4 din Protocolul 7 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacră "dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori" (ne bis in idem) statuând că "nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui Stat (...)".

Din dispozițiile legale anterior menționate rezultă că principiul enunțat antamează o cauză de încetare a procesului penal și nu poate conduce la o soluție de achitare pe temeiul că fapta nu este prevăzută de legea penală, motiv pentru care critica referitoare la încălcarea principiului ne bis in idem nu poate fi analizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de recurentul A..

Nu poate fi primită nici susținerea apărării vizând incidența unui alt tip de răspundere, întrucât premisa de la care pleacă recurentul constând în aceea că rapoartele de inspecție fiscală efectuate de organele fiscale au ca obiect stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare de plată cu relevanță în stabilirea eventualului prejudiciu cauzat bugetului de stat este eronată, de vreme ce acțiunile reținute în sarcina inculpatului întrunesc elementele materiale ale laturii obiective, anterior detaliate.

De altfel, criticile invocate de recurentul inculpat nu vizează în realitate corespondența între norma de incriminare și situația de fapt reținută, ci antamează o justificare a acțiunilor lui care însă nu poate fi avută în vedere în calea extraordinară de atac a recursului în casație, fiind o împrejurare de fapt ce vizează elementul subiectiv a cărui analiză excedează prezentei analize.

În concluzie, Înalta Curte constată că fapta inculpatului A., astfel cum a fost reținută în mod definitiv de instanțele de fond și de apel, întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, criticile acestuia fiind nefondate.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 932 din 28.07.2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În baza art. 273 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiași articol, onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 170 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 932 din 28.07.2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 170 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 06 decembrie 2022.