ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 370/2025

Ședința publică din data de 21 mai 2025

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 24 aprilie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019, s-a dispus, printre altele, respingerea cererilor formulate de către inculpații A. și B., în ceea ce privește cele două sesizări de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 alin. (1) și alin. (4) din Legea 304/2022, respectiv a art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., având în vedere condițiile de admisibilitate reglementate de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992.

În acest sens s-a constatat că sesizările respective nu îndeplinesc cerințele impuse de dispozițiile legale anterior invocate, întrucât normele criticate ca fiind neconstituționale nu au legătură cu soluționarea cauzei. Mai mult, instanța de apel a apreciat că formularea unor cereri pentru a susține ulterior admisibilitatea unor excepții de neconstituționalitate, care ar viza o omisiune legislativă, admisibilitate legată de cerurile supuse analizei aceleiași instanțe, nu se înscriu în finalitatea reglementată de art. 29 din Legea 47/1992.

Sub acest aspect s-a mai susținut că intenția de creare a unor legături artificiale au ca finalitate tocmai riscul ocolirii finalității condițiilor impuse de dispozițiile legale anterior citate.

În consecință, instanța de fond a respins cererile formulate de către cei doi inculpați cu privire la sesizarea Curții Constituționale în ceea ce privește neconstituționalitatea dispozițiilor anterior menționate.

Împotriva încheierii din data de 24 aprilie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019, au declarat recurs în termen legal recurenții A. și B..

Recurentul, A., prin calea de atac exercitată în scris și depusă la dosarul cauzei, a solicitat, în esență, desființarea încheierii atacate, cu consecința admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 45 alin. (1) și (4) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

În acest sens, s-a precizat că motivul de critică vizează în principal faptul că aceste dispoziții sunt neconstituționale în măsura în care nu prevăd obligativitatea specializării judecătorilor la nivelul unei judecătorii, în materii distincte (civil/penal) și condiții de acces în compunerea acestora (precum experiența, vechimea, criterii de recrutare/selecție).

Omisiunea legiuitorului de a reglementa condițiile privind specializarea judecătorilor la nivelul unei judecătorii, în materii distincte (civil/penal) și obligativitatea constituiri completurilor specializate, încalcă în mod esențial principiile constituționale redate mai jos.

Sub acest aspect, recurentul a menționat că, în prezenta cauză, a fost invocată nulitatea hotărârii pronunțate de instanța de fond, în condițiile în care soluția de condamnare a fost pronunțată de către un judecător care, până la soluționarea acestui dosar și-a desfășurat activitatea exclusiv în compunerea unui complet ce judecată, în materie civilă, fiind astfel primul dosar soluționat în materie penală.

În acest context, s-a apreciat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 alin. (1) și (4) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară respectă toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, respectiv faptul că aceasta a fost invocată în fața unei instanțe judecătorești privind dispoziții de drept în vigoare și care nu au fost declarate ca fiind neconstituționale printr-o decizie a Curții Constituționale.

Sub aspectul condiției ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 alin. (1) și (4) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară să aibă legătură cu obiectul cauzei s-a precizat că dispozițiile legale apreciate ca fiind neconstituționale au o strânsă legătură cu soluționarea prezentei cauze penale, în condițiile în care, în esență, prin acestea judecătorul fondului, fără a fi specializat în materie penală a avut posibilitatea să pronunțe o soluție asupra fondului cauzei.

Astfel, s-a apreciat că dispozițiile criticate permit desemnarea unui judecător fără specializare în materie penală pentru soluționarea cauzei contrar principiilor fundamentale ale statului de drept și ale dreptului la un proces echitabil.

În continuare, recurentul A. a precizat că inclusiv Curtea Constituțională a statuat că, în temeiul dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege" legiuitorului îi revine obligația constituțională de a reglementa procedura de judecată și, în acest cadru, compunerea completurilor ce judecă diferi iele categorii de infracțiuni.

În acest context, recurentul a apreciat că se poate reține că, prin sintagma "prin lege", se au in vedere, inclusiv, specializarea completurilor, și, implicit a judecătorilor pe materii (civil/penal) și, totodată, că legiuitorul are obligația constituțională de a reglementa condițiile în care un judecător poate face parte dintr-un complet specializat.

Prin urmare, s-a menționat că omisiunea legiuitorului de a reglementa condițiile privind specializarea judecătorilor la nivelul unei judecătorii, în materii distincte (civil/penal), precum și impunerea unor condiții de acces în impunerea acestora (precum experiența, vechimea, criterii de recrutare/selecție) și obligativitatea respectării acestor reguli în compunerea completurile încalcă, în mod esențial, principiul constituțional antereferit.

În ceea ce privește încălcarea dreptului la un proces echitabil s-a menționat că, așa cum reține și Curtea Constituțională în jurisprudența sa, include dreptul la judecarea unei cauze de către o instanță "stabilită de lege", astfel că încălcarea normelor referitoare la compunerea completului de judecată atrage nulitatea absolută, a tuturor actelor și măsurilor dispuse de acel complet, potrivit art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.. Astfel s-a precizat că numirea unui judecător fără specializare penală într-un complet de judecată ce soluționează o cauză penală afectează calitatea actului de justiție și poate conduce la interpretări eronate ale legii penale și ale probelor.

Sub aspectul încălcării principiului imparțialității instanței s-a susținut că lipsa unei specializări adecvate poate afecta obiectivitatea judecății și poate genera o aparență de imparțialitate, ceea ce contravine garanțiilor prevăzute de art. 6 CEDO. Așadar s-a apreciat că dispozițiile criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3), referitoare la statul de drept în componența sa privind garantarea drepturilor cetățenilor și în art. 1 alin. (5), care consacră principiul legalității.

În fine, referitor la încălcarea principiului specializării judecătorilor s-a precizat că Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede în mod expres existența or secții specializate în cadrul instanțelor de judecată, iar desemnarea unui judecător fără competențe în materie penală contravine acestui principiu.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 05.05.2025, sub nr. x/2019/a71, când s-a stabilit termen pentru soluționare la data de 07.05.2025, termen la care instanța de judecată a încuviințat cererea de amânare a cauzei formulată de apărătorul ales al recurentului A. și a dispus acordarea unui nou termen de judecată la data de 21.05.2025.

La termenul de judecată din 21.05.2025, constatând cauza în stare de judecată, Înalta Curte a acordat cuvântul în dezbateri, ocazie cu care s-au luat concluziile apărătorilor recurenților A. și B. și ale reprezentantului Ministerului Public, acestea fiind redate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

Examinând recursurile formulate de recurenții A. și B. împotriva încheierii din data de 24 aprilie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992 rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate, cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

a) - calitatea de parte în proces a autorului excepției;

b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

c) - existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curții Constituționale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014);

d) - verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

În acest context, Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

Așadar, aplicând mutatis mutandis decizia Curții Constituționale nr. 591/21.10.2014, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate", aceasta fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului. Sigur, o atare examinare nu se opune dispozițiilor art. 2 sau art. 29 din Legea nr. 47/1992, care statuează că instanța de control constituțional este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România și autoritatea competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea sus-menționată.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. În întocmirea unui astfel de act, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

Din această perspectivă, o cerere de sesizare a Curții Constituționale în controlul de constituționalitate a posteriori poate fi calificată ca inadmisibilă atunci când, cu titlu exemplificativ, tinde la învestirea acesteia cu un examen ce excedează, în mod vădit, competenței sale, intrând, cu titlu de exemplu, în sfera de competență exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis, deciziile nr. 284/24.01.2011, nr. 176/06.03.2012, nr. 187/06.03.2012, nr. 378/26.06.2014 ale Curții Constituționale).

În aceste coordonate de principiu, analizând cererile de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că excepțiile de neconstituționalitate evaluate, privind dispozițiile art. 45 alin. (1) și (4) din Legea nr. 304/2022 și art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., au fost ridicate de părțile din proces (inculpați A. și B.), în fața unei instanțe judecătorești învestite cu soluționarea apelului formulat, printre alții, și de aceștia împotriva sentinței penale nr. 244 din 09.08.2021, pronunțate de Judecătoria Bârlad.

În acest context, Înalta Curte constată că cererile de sesizare a Curții Constituționale, formulată de recurenții inculpați A. și B., îndeplinesc cerințele de admisibilitate privind calitatea autorului excepției de a fi parte într-un proces în curs, aflarea în vigoare a dispozițiilor legale criticate și inexistența unei decizii prin care Curtea Constituțională să fi sancționat anterior textele de lege criticate.

Înalta Curte constată, însă, că, în raport cu natura și obiectul cauzei și având în vedere conținutul excepției invocate, nu se impune sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate, întrucât, atât în ceea îl privește pe recurentul A. cât și pe B., condiția privind legătura cu cauza este doar formal îndeplinită în speță, în condițiile în care, în concret, în raport cu modul de formulare a excepțiilor, autorii acestora tind la modificarea respectiv completarea dispozițiilor legale criticate, astfel că, din această perspectivă, cererile nu îndeplinesc condițiile legale de sesizare a Curții Constituționale, întrucât nu au fost formulate în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru a se asigura armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală.

Potrivit art. 2 alin. (3) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.".

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că deși recurentul inculpat A. susține că textul de lege criticat contravine Constituției României și CEDO din prisma nerespectării principiului specializării completului de judecată, al imparțialității instanței, precum și al dreptului la un proces echitabil, în realitate, se dorește, în concret, obținerea unei modificări legislative, care să aibă drept consecință stabilirea unei alte proceduri administrative față de cea prevăzută de art. 45 alin. (1) și (4) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, care să-i fie favorabilă în cauză, aspect care de altfel a și fost invocat ca și motiv de apel în fața Curții de Apel Iași.

Aceleași argumente privind lipsa legăturii cu cauza a excepției invocate, se reține a fi aplicabile și în ceea ce îl privește pe recurentul B., care prin modalitatea de criticare a dispozițiile art. 281 C. proc. pen.. vizează completarea acestora, prin includerea în categoria nulităților absolute și a existenței unei eventuale nelegalități privind repartizarea aleatorie a unei cauze, solicitare inadmisibilă, în raport de competența Curții Constituționale care, în jurisprudența sa, a reținut că prin exercitarea controlului de constituționalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituționale.

Înalta Curte reamintește, astfel, că aceste aspecte nu intră însă sub incidența controlului de constituționalitate, întrucât modificarea sau completarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului.

Mai mult, în ceea ce îl privește pe recurentul B., Înalta Curte reține că deși acesta a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 281 C. proc. pen.., nu au fost indicate și articolele din Constituția României cu care acestea nu sunt conforme, obligație care îi incumba întrucât, potrivit art. 2 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, raportarea textelor de lege trebuie făcută la legea fundamentală și dublată de o argumentare pertinentă din care să rezulte că prevederile legale contestate nu concordă cu cele constituționale. Or, neindicarea de către autorul unei excepții a normei constituționale pentru care consideră că textul criticat este neconstituțional constituie un motiv de respingere a sesizării, căci Curtea Constituțională nu se poate substitui părții în formularea unor critici de neconstituționalitate, întrucât, contrar sistemului nostru constituțional, ar exercita un control din oficiu. În acest sens este și jurisprudența constantă a Curții Constituționale (deciziile nr. 57 din 22 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 13 martie 2001, nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008, nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 09 septembrie 2011, nr. 1313 din 04 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 06 ianuarie 2012).

Așadar, în raport cu obiectul și natura cauzei, se constată că excepțiile invocate nu au legătură cu cauza, așa cum s-a arătat, prin intermediul acestora tinzându-se la modificarea sau completarea dispozițiilor legale criticate, aspect pe care Curtea Constituțională nu îl poate realiza, precizând, în mod constant, în jurisprudența sa, că nu își poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv, ceea ce înseamnă că nu se poate substitui legiuitorului întrucât ar contraveni prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a țării" (Decizia nr. 136 din data de 03 martie 2021 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021).

În plus, susținerile recurenților reflectă o critică adusă modalității de aplicare, în speță, a dispozițiilor legale criticate, aspecte care au și constituit motive ce au stat la baza cererilor de apel formulate, ce urmează a fi examinate și soluționate, însă, de către Curtea de Apel Iași, învestită cu soluționarea căii ordinare de atac.

Scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiate pe o dispoziție neconstituțională. Premisa sesizării instanței constituționale o constituie, așadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepția urmărește, în mod real și efectiv, să obțină concursul Curții, în considerarea și în limitele stricte ale competenței sale constituționale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum se constată în speță, autorii excepției nu tind la declanșarea unui mecanism de cenzurare, pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României, ci exclusiv la modificarea/completarea unor dispoziții legale de o manieră care să satisfacă interesele acestora ori la obținerea unui punct de vedere al Curții Constituționale asupra modului de interpretare și aplicare în speță a normelor criticate.

Ca urmare, având în vedere că remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nu a fost folosit de către recurenții A. și B. în scopul și finalitatea sa, respectiv pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, se apreciază că excepțiile invocate nu respectă cerința reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, privind legătura cu soluționarea cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții A. și B. împotriva încheierii din data de 24 aprilie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții A. și B. împotriva încheierii din data de 24 aprilie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurenții la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 mai 2025.