ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 5 iunie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulate de inculpata A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1590 din 20 noiembrie 2024 pronunțată de Judecătoria Botoșani în dosarul nr. x/2017, în al doilea ciclu procesual, s-au hotărât următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (1) și (6), raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit față de inculpata A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale (fapta din 18.03.2014 - 04.03.2016).

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală (fapta din februarie 2017).

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) și (5) C. proc. pen., cu referire la Decizia Curții Constituționale nr. 586/2016, rap. la art. 1349, art. 1357, art. 1387 și art. 1391 C. civ., a fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă B. și a fost obligată inculpata A. la plata către aceasta a sumei de 1024,50 RON, cu titlu de daune materiale, precum și a sumei de 40.000 RON, cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) și (5) C. proc. pen., cu referire la Decizia Curții Constituționale nr. 586/2016, rap. la art. 1349, art. 1357, art. 1387 și art. 1391 C. civ., a fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă C. și a fost obligată inculpata A. la plata către aceasta a sumei de 40.000 RON, cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) C. proc. pen., a fost obligată inculpata la plata sumei de 1410 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat aferente soluției de încetare a procesului penal, din care suma de 410 RON reprezentând cheltuieli judiciare aferente urmăririi penale, iar suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare aferente fazei de judecată.

În temeiul art. 275 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., a fost obligată persoana vătămată C. la plata sumei de 150 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat aferente soluției de achitare, din care suma de 50 RON, reprezentând cheltuieli judiciare aferente urmăririi penale, iar suma de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare aferente fazei de judecată.

În temeiul art. 275 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., a fost obligată persoana vătămată B. la plata sumei de 150 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat aferente soluției de achitare, din care suma de 50 RON, reprezentând cheltuieli judiciare aferente urmăririi penale, iar suma de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare aferente fazei de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoșani, inculpata A. și părțile civile C. și B..

Prin decizia penală nr. 302 din 20 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori s-a admis apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 1590 din 20 noiembrie 2024, pronunțată de Judecătoria Botoșani în dosarul nr. x/2017, s-a desființat, în parte, hotărârea apelată, și în rejudecare:

S-a redus cuantumul daunelor morale la plata cărora a fost obligată inculpata A. către părțile civile C. și B. de la suma de câte 40.000 RON pentru fiecare dintre acestea, la suma de câte 4.000 RON pentru fiecare parte civilă.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței penale apelate, care nu contravin deciziei și, în temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare aferente apelului inculpatei au fost lăsate în sarcina statului.

Prin aceeași decizie au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoșani și părțile civile C. și B. împotriva sentinței penale nr. 1590 din 20 noiembrie 2024 pronunțată de Judecătoria Botoșani în dosarul nr. x/2017, dispunându-se obligarea fiecăreia dintre părțile civile la plata sumei de câte 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

La data de 16 aprilie 2025, inculpata A. a formulat recurs în casație împotriva deciziei penale nr. 302 din 20 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2017, prin avocat D..

După comunicarea cererii de recurs în casație, la data de 6 mai 2025, intimatele părți civile C. și B. au depus concluzii scrise prin care au solicitat respingerea, ca nefondată, a căii extraordinare de atac și obligarea inculpatei A. la plata de cheltuieli judiciare.

După parcurgerea procedurii prev. de art. 439 C. proc. pen., Curtea de Apel Suceava a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde a fost înregistrat, pe rolul secției penale, la data de 19 mai 2025, sub nr. x/2025, fiind repartizat aleatoriu completului C10 Filtru.

Prin referatul din aceeași dată, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea examinării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 5 iunie 2025.

În conformitate cu dispozițiile art. 439 alin. (5) C. proc. pen., magistratul asistent desemnat în cauză a întocmit și depus la dosar raportul asupra cererii de recurs în casație.

*****

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație formulate de inculpata A. în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Alineatul (4) al aceluiași text de lege stabilește că, în cazul în care instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 434 - 438, dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și trimite cauza în vederea judecării recursului în casație.

În acest context normativ, procedând la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. la data de 16 aprilie 2025 a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen., care, raportat la data comunicării deciziei din apel (25 martie 2025), s-a împlinit la data de 25 aprilie 2025 și îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casație.

Cererea îndeplinește și condiția prevăzută de art. 436 alin. (1) și (6) C. proc. pen., fiind formulată de inculpata A. (prin apărător ales), care a formulat și apel în cauză.

În fine, cererea îndeplinește condițiile prevăzute de art. 437 alin. (1), lit. a), b) și d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicate numele și prenumele recurentei, domiciliul legal și procesual ales al acesteia, precum și hotărârea atacată, deopotrivă, cererea fiind semnată de apărătorul recurentei inculpate.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1), lit. c) C. proc. pen., se constată că recurenta inculpată A. și-a întemeiat demersul judiciar pe cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând că fapta de a refuza eliberarea certificatului de producător solicitat de părțile civile C. și B. prin cererea din 18.03.2014 nu îndeplinește condițiile de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 200/2023), întrucât a fost săvârșită sub regimul unui act normativ infralegal (H.G. nr. 661/2001), constatare care are consecințe și asupra laturii civile a cauzei, în sensul aplicării dispozițiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen.

În argumentare, apărarea a arătat, în esență, următoarele:

Infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., astfel cum a fost reconfigurată prin Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016 și prin modificarea normei de incriminare prin art. I pct. 3 din Legea nr. 200/2023, există numai dacă funcționarul public "în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act prevăzut de o lege, o Ordonanță a Guvernului, o Ordonanță de Urgență a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege ori îl îndeplinește cu încălcarea unei dispoziții cuprinse într-un astfel de act normativ, cauzând astfel o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane...".

Așadar, din perspectiva condiției de tipicitate a elementului material al infracțiunii de abuz în serviciu constând în încălcarea unei îndatoriri de serviciu prin îndeplinirea ei defectuoasă trebuie identificate atribuțiile de serviciu care au fost încălcate și dispozițiile legii, ca act adoptat de parlament sau ordonanță emisă de guvern, care prevăd în mod expres aceste atribuții și conduita corespunzătoare ce trebuia urmată de inculpat.

Or, în cauză nu se poate vorbi despre neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu prevăzute în mod expres de legislația primară, care să fi fost încălcate de primarul Comunei Călărași, privind eliberarea certificatului de producător pentru anul 2014.

Astfel, cererea de eliberare a certificatului de producător formulată în luna martie 2014 este supusă reglementării prevăzute de H.G. nr. 661/2001, care, în art. 2 prevede că un asemenea certificat "se eliberează de primarii comunelor, orașelor, municipiilor și sectoarelor municipiului București". Prin urmare, această cerere trebuia soluționată în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 661/2001, în limitele temporale de activitate a acestui act normativ și în termenele prevăzute de acesta.

În cauză este aplicabil principiul de rang constituțional al neretroactivității legii civile [art. 15 alin. (2) din Constituție], reglementat și de dispozițiile art. 6 C. civ.. Conform art. 6 alin. (5) C. civ., dispozițiile noii legi se aplică numai actelor și faptelor încheiate/produse/săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. Rezultă, prin urmare, în mod clar, că dispozițiile Legii nr. 145 din 31 octombrie 2014 nu sunt aplicabile acestei cereri formulate anterior, întrucât s-ar încălca principiul neretroactivității.

Prin urmare, atribuția de serviciu a primarului referitoare la eliberarea certificatului de producător în baza cererii formulate de C. la data de 18.03.2014 nu este prevăzută de o lege primară, ci de un act de reglementare secundară, respectiv hotărâre de guvern, astfel încât, în lipsa elementului material al infracțiunii de abuz în serviciu, fapta nu este prevăzută de legea penală.

Or, Curtea Constituțională a statuat că nu este permisă "configurarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu prin activitatea altor organe altele decât Parlament - prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituție - sau Guvern - prin adoptarea de ordonanțe și ordonanțe de urgență, în temeiul delegării legislative prev. de art. 115 din Constituție" (Decizia nr. 392/6 iunie 2017, pct. 37; Decizia nr. 405/2016, pct. 65).

În plus, Înalta Curte, în jurisprudența sa a statuat:

"Încălcarea sau nesocotirea legii, din punctul de vedere al I.C.C.J., pentru a atrage răspunderea penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, trebuie să se reflecte într-o nerespectare concretă, expresă a legii, nu într-una generică și care, indiferent de context, de particularitate, ar putea fi interpretată în sens penal" (decizia penală nr. 325/7 decembrie 2018)

Totodată, într-o altă hotărâre (decizia nr. 179/RC/26 aprilie 2017), Înalta Curte, făcând trimitere și la Hotărârea nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a arătat că "efectele unei decizii a Curții Constituționale sunt echivalente abrogării textului de incriminare, inclusiv dezincriminării acestuia... Constatarea neconstituționalității unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea... poate privi norma în integralitatea ei ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituționalității unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norme de incriminare care determină existența unor variante de incriminare). În această ipoteză, constatarea neconstituționalității are ca efect dezincriminarea acelor variante vizate de decizia instanței de contencios constituțional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare.

Raportat la considerentele reținute de instanța de control constituțional prin Decizia nr. 405/15 iunie 2016, Înalta Curte constată că neîndeplinirea acestei exigențe a conduitei inculpatului scoate această conduită din sfera ilicitului penal. Ca urmare, pentru situațiile în care acuzația de abuz în serviciu nu a vizat încălcarea unor norme cu putere de lege, Decizia Curții Constituționale echivalează cu o lege de dezincriminare.

Consecința dezincriminării faptei o constituie lipsa prevederii actuale în legea penală.

Astfel, neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu nu va putea fi reținută prin raportare la mențiuni sau obligații regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale ministerelor, regulamente de organizare și funcționare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice, în esență orice acte normative infraîegale sau documente interne ale angajatorului.

Înalta Curte constată ca prin decizia Curții Constituționale anterior evocată s-a realizat o reconfigurare a laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu sub aspectul elementului material, sfera de incidență fiind restrânsă, sens în care consideră că această decizie constituie o veritabilă lege de dezincriminare cu consecințele ce decurg din reținerea dispozițiilor art. 4 C. pen..".

Referitor la data săvârșirii infracțiunii, apărarea a arătat:

Infracțiunea de abuz în serviciu săvârșită printr-un refuz expres de îndeplinire a unui act este o infracțiune omisivă instantanee care se consumă la data refuzului.

Or, în cauză, refuzul eliberării certificatului de producător solicitat prin cererea din 18 martie 2014 este materializat în mod expres prin procesul-verbal din 20 martie 2014, fiind rezultatul exercițiului atribuției prevăzute de H.G. nr. 661/2001.

Chiar în ipoteza în care s-ar ignora existența refuzului expres, infracțiunea omisivă continuă se consumă și epuizează la momentul expirării termenului legal maxim fixat de legiuitor pentru emiterea certificatului.

În acest sens, dispozițiile art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 661/2001, sub al căror regim s-a formulat cererea, prevăd:

"Certificatul de producător se eliberează de către primarii comunelor, orașelor, municipiilor și sectoarelor municipiului București, în cel mult 15 zile de la data solicitării, celor care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege". De asemenea, conform dispozițiilor art. 4 alin. (2) teza a II-a din același act normativ "Certificatele de producător se eliberează pe serii corespunzătoare unui an agricol, care începe la data de 1 iulie a anului și se încheie la data de 30 iunie a anului următor".

În cauză, prin urmare, cererea fiind formulată în anul agricol 1 iulie 2013-30 iunie 2014, obligația de eliberare a certificatului trebuia îndeplinită numai până la termenul de 30 iunie 2014. În consecință, obligația legală de a elibera certificatul de producător solicitat prin cererea din 18 martie 2014 s-a stins la data de 30 iunie 2014.

Ulterior acestei date, norma legală prevede urmarea unei noi proceduri pentru eliberarea unui nou certificat la cererea producătorului, corespunzător noului an agricol, care începea la 1 iulie 2014. În consecință, cel mai târziu la data de 30 iunie 2014, când s-a stins și obligația de eliberare a certificatului corespunzătoare anului agricol 1 iulie 2013-30 iunie 2014, s-a consumat și epuizat și infracțiunea.

De altfel, în rezolvarea problemei de drept privind data săvârșirii infracțiunii prezintă relevanță și considerentele Deciziei nr. 5 din 11 februarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, potrivit cărora: infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 C. pen. se consumă la data producerii primei urmări cu relevanță penală/ori data producerii primei pagube, moment care "nu poate fi extins până la data producerii definitive a pagubei sau până la data realizării definitive a folosului patrimonial".

Or, în cauză, fapta de a refuza în mod expres, conform procesului-verbal din 20 martie 2014, eliberarea certificatului de producător solicitat prin cererea din 18 martie 2014, a dobândit relevanță penală chiar de la acel moment, refuzul cauzând chiar la acea dată "o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale persoanei fizice" de a obține certificatul solicitat. Prin urmare, chiar din acel moment fapta întrunea toate condițiile cerute de norma de incriminare pentru existența infracțiunii în configurația sa tipică, acesta fiind și momentul în care fapta săvârșită a produs rezultatul cerut de norma de incriminare pentru existența infracțiunii în forma tip.

Faptul ca în afara cauzării unei vătămări a drepturilor/intereselor legitime ale persoanelor vătămate prin refuzul eliberării certificatului de producător s-ar fi cauzat și pagube generate de nevalorificarea produselor agricole în perioada în care certificatul de producător ar fi avut valabilitate (până la 30 iunie 2024) este irelevant sub aspectul datei săvârșirii infracțiunii, care, în mod evident se situează în perioada de activitate a H.G. nr. 661/2001.

Apărarea a mai arătat, referitor la prejudiciul cauzat prin refuzul eliberării certificatului de producător, că trebuie reținut și faptul că în considerentele deciziei nr. 133/25 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal se constată că "primarul nu are calitate procesuală pasivă" în acel proces. Prin urmare, această hotărâre nu produce efecte de lucru judecat sub aspectul rezultatului faptei de a nu emite certificatul de producător și nici nu este opozabilă inculpatei care nu a fost parte în respectivul proces.

Dimpotrivă, în temeiul dispozițiilor art. 52 alin. (3) C. proc. pen., considerentele deciziei anterior menționate, prin care s-a constatat că "primarul nu are calitate procesuală pasivă" în acel proces, are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză penală numai cu privire la această constatare.

Prin urmare, nu poate fi atașat faptei de a refuza eliberarea certificatului solicitat prin cererea din 18 martie 2014 prejudiciul constatat prin hotărârea civilă sus-menționată. Dimpotrivă, trebuie avut în vedere că rezultatul/urmarea infracțiunii trebuie să fie în raport de cauzalitate cu fapta săvârșită. Refuzul eliberării certificatului nu are ca rezultat decât prejudiciul eventual echivalent valorii produselor ce nu ar fi putut fi valorificate în perioada pentru care trebuia emis certificatul, respectiv în perioada de valabilitate a acestuia, care se întindea numai până la data de 30 iunie 2014.

Prin urmare, fapta imputată recurentei nu a produs un rezultat amplificat, prelungit în timp și după data de 30 iunie 2014, din moment ce, pe de o parte, certificatul neemis ar fi putut fi eliberat ca având valabilitate numai până la data de 30 iunie 2014, iar ulterior acestei date producătorul ar fi avut posibilitatea de a solicita un alt certificat, pentru noul an agricol care a debutat la 1 iulie 2014.

În acest context, este evident că prejudiciul constatat prin sentința civilă nr. 137/7.03.2016 pronunțată de Tribunalul Botoșani nu are nicio legătură cauzală cu fapta din 18 martie 2014, fiind acordat, de altfel, așa cum rezultă din această hotărâre, pentru anul 2015, perioadă integrată unui alt an agricol pentru care producătorul ar fi trebuit să solicite atestatul de producător prevăzut de Legea nr. 145/2014.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 145/2014, "Certificatele de producător emise în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 661/2001, cu modificările și completările ulterioare, pot fi utilizate până la expirarea perioadei de valabilitate a vizei aplicate pe acestea, dar nu mai târziu de 180 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi". Din această dispoziție legală rezultă, pe de o parte, că din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 145/2014 (3 noiembrie 2014) nu mai puteau fi emise certificate de producător în temeiul H.G. nr. 661/2001, iar cele emise până la 3 noiembrie 2014 nu mai puteau fi utilizate decât în limita perioadei de valabilitate a vizei aplicate, până cel târziu la data de 1 mai 2015.

În cauză, însă, certificatul de producător solicitat prin cererea din 18 martie 2014 nu putea avea o perioadă de valabilitate dincolo de data de 30 iunie 2014, când expira anul agricol pentru care părțile civile l-au solicitat, acesta fiind și termenul limită prevăzut de actul normativ pentru eliberarea actului.

De altfel, sentința civilă nr. 137/07.03.2016 a Tribunalului Botoșani este inopozabilă inculpatei nu numai cu privire la rezultatul/urmarea faptei (prejudiciul constatat), ci și cu privire la capătul principal de cerere privind obligarea la emiterea certificatului de producător, respins ca fiind rămas fără obiect cu motivarea că s-ar fi emis atestatul de producător seria x nr. x/04.03.2016.

Potrivit dispozițiilor art. 435 C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora.

(2) Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară".

Inculpata, care nu a avut calitate de parte în procesul sus-menționat, face în prezenta cauză penală "dovada contrară" prevăzută de art. 435 alin. (2) C. proc. civ. prin: dispozițiile art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 661/2001, conform cărora certificatul de producător se eliberează pentru un an agricol, fiind valabil în perioada 1 iulie a anului în curs - 30 iunie a anului următor, deci numai până la 30 iunie 2014; dispozițiile art. 21 din Legea nr. 145/2014 și prin atestatul de producător (nu certificatul prevăzut de H.G. nr. 661/2001) emis în baza Legii nr. 145/2014 la cererea nr. x/05.02.2016, iar nu la cererea formulată în martie 2014 pentru care nici nu mai era posibilă, conform legii, emiterea unui certificat de producător în temeiul H.G. nr. 661/2001.

Prin urmare, în prezenta cauză nici acuzarea și nici părțile civile nu au afirmat și nu au dovedit existența unui prejudiciu material aferent perioadei 18.03.2014-30.06.2014, pentru care ar fi putut fi eliberat certificatul de producător conform dispozițiilor art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 661/2001.

Pentru argumentele prezentate, concluzionând, apărarea a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei atacate și a sentinței penale nr. 1590 din 20 noiembrie 2024 pronunțată de Judecătoria Botoșani și dispunerea achitării inculpatei, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) rap. la art. 396 alin. (5) și art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., pentru fapta constând în refuzul eliberării certificatului de producător solicitat de părțile civile C. și B. prin cererea din 18 martie 2014.

*****

Raportat la criteriile de exigență ale condiției de admisibilitate analizate, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată, ab initio, că, în condițiile în care pentru infracțiunea vizată de prezentul demers judiciar - abuz în serviciu constând în refuzul eliberării certificatului de producător solicitat de părțile civile C. și B. prin cererea din 18 martie 2014 - față de recurenta inculpată A. s-a dispus o soluție definitivă de încetare a procesului penal ca efect al constatării intervenirii prescripției răspunderii penale, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. rap. la art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., în speță nu este îndeplinită premisa cazului de recurs în casație invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., care este incident numai în cazul unei soluții definitive de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei.

Altfel spus, deși inculpata A. își fundamentează demersul judiciar pe cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., situația sa juridică nu se circumscrie ipotezei vizate de textul de lege precitat, întrucât față de aceasta s-a pronunțat (prin decizia recurată, pentru fapta vizată de cererea de recurs în casație) o soluție definitivă de încetare a procesului penal, iar nu o soluție de condamnare (sau amânarea aplicării pedepsei).

În al doilea rând, constată că, deși, aparent, criticile formulate de recurenta inculpată A. în actualul cadru procesual, care vizează, în esență, incidența impedimentului prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., s-ar circumscrie sferei cazului de recurs în casație invocat, conform căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", acestea nu pot fi însă valorificate în actuala procedură întrucât, așa cum s-a arătat anterior, soluția definitivă dispusă față de recurentă exclude de plano incidența în cauză a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

De altfel, raportat la argumentele concrete invocate în susținerea căii de atac - respectiv, cererea formulată de părțile civile C. și B. la 18 martie 2014 intră sub incidența H.G. nr. 661/2001, iar nu a Legii nr. 145/2014 (astfel cum s-a reținut în hotărârea atacată), astfel că refuzul inculpatei de a da curs acesteia nu constituie o neîndeplinire a unor atribuții de serviciu prevăzute în mod expres în legislația primară și, prin urmare, nici elementul material al infracțiunii analizate; în cauză nu s-a făcut dovada existenței vreunui prejudiciu material (suferit de persoanele vătămate) aferent perioadei 18 martie 2014 (când s-a formulat cererea) - 30 iunie 2014, data epuizării infracțiunii (iar nu 04.06.2016, cum s-a reținut în decizia din apel), astfel că, în condițiile în care nici prejudiciul stabilit prin sentința nr. 317 pronunțată la 17.03.2016 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Botoșani, secția de contencios administrativ și fiscal, definitivă prin decizia nr. 133 din 25.01.2015 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, nu poate fi atașat faptei, hotărârea civilă nefiindu-i opozabilă inculpatei, în cauză lipsește și urmarea imediată a infracțiunii analizate - criticile invocate nu se circumscriu în mod efectiv cazului de recurs în casație sus-menționat, întrucât aduc în discuție, în concret, chiar situația de fapt reținută cu titlu definitiv în hotărârea recurată.

Altfel spus, recurenta invocă incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. pentru argumente care țin, în mod esențial și prioritar, de contestarea împrejurărilor factuale reținute de instanța de apel sub aspectul acuzației de abuz în serviciu, pentru care s-a dispus o soluție de încetare a procesului penal ca efect al constatării intervenirii prescripției răspunderii penale.

Or, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară de față, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată.

Practic, în actualul cadru procesual, instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Implicând, prin urmare, în mod esențial, o evaluare a particularităților factuale ale cauzei, iar nu doar o evaluare în drept din perspectiva subzistenței laturii obiective a infracțiunii de referință, criticile formulate de inculpata A. nu pot fi valorificate în actualul cadru procesual, necircumscriindu-se cazului de recurs în casație invocat.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, judecătorul de filtru concluzionează că cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. nu îndeplinește condiția de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 438 C. proc. pen.

Având în vedere cele anterior expuse, în baza art. 440 alin. (2) raportat la art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 302 din 20 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2017.

Urmare acestei soluții, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va dispune obligarea recurentei inculpate la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 302 din 20 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2017.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 iunie 2025.