FECAROTTA c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 2568/03 prezentate de Vito FECAROTTA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 15 mai 2007 într-o cameră compusă din Tulkens președinte dnii A.B. Baka Cabral Barreto Zagrebelsky mei Mularoni Jočienė, domnii Popović, judecătorii și dnii D Olle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 15 ianuarie 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, precum și observațiile suplimentare ale guvernului, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Vito Fecarotta, este un cetățean italian, născut în 1981 și rezident în Settecannoli (Palerme). El este reprezentat în fața Curții de către dl Defilippi, avocat la Milano. Guvernul italian este reprezentat de agentul său, dl I.M. Braguglia, și de co-agentul său, dl. F. Crisafolli. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează. La 22 noiembrie 2000, judecătorul investigațiilor preliminare ale Tribunalului Militar din La Spezia l-a trimis pe reclamant înapoi la judecata șefului de neprezentare a serviciului militar. Această decizie, adoptată la sfârșitul aceleiași zile și în prezența înlocuitorului lui M. Defilippi, avocat din oficiu al reclamantului, a fost notificat reclamantului la 14 februarie 2001 prin predarea la domiciliu a familiei în mâinile mamei sale. La 25 octombrie 2001, Tribunalul Militar l-a condamnat pe reclamant la șase luni de închisoare. Decizia a fost notificată reclamantului la domiciliu la 11 decembrie 2001 prin eliberarea sa mamei sale în persoană. Întrucât hotărârea a devenit definitivă la 10 ianuarie 2002, procurorul public din apropierea tribunalului militar a dispus, la 29 ianuarie, executarea pedepsei. Printr-o decizie din aceeași zi, în temeiul articolului 656 din Codul de procedură penală (pedeapsa fiind mai mică de patru ani), magistratul a suspendat temporar executarea. Aceste hotărâri au fost notificate la 19 februarie 2002 domnului M. Defilippi, apoi, la 2 martie, reclamantului. Astfel cum reiese din procesul-verbal al notificării, reclamantul a fost informat că pedeapsa va fi executată în cazul în care nu se va pronunța în termen de 30 de zile de la data depunerii unei cereri pentru obținerea beneficiului unei măsuri alternative la detenția sau suspendarea executării. La 8 mai 2002, ministerul public a revocat decizia sa din 29 ianuarie 2002. Arestat la 11 mai 2002, reclamantul a fost închis la închisoarea militară Santa Maria Capua Vetere (Caserta). La 29 mai 2002, M. Defilippi, consiliul reclamantului, a solicitat judecătorului militar să pună în aplicare pedepsele Romei și Tribunalului militar să aplice în mod provizoriu pedepsele aceluiași oraș d La 6 iunie 2002, judecătorul militar pentru aplicarea pedepselor a respins cererea de suspendare provizorie a execuției; la 10 iunie 2002, a respins cererea de detenție la domiciliu; magistratul își asuma responsabilitatea în încercarea de a se evada la 13 mai 2002 și de a participa la o încăierare la 28 iunie 2002 mai, reclamantul nu a demonstrat buna conduită necesară pentru a obține profiturile solicitate. În același timp, acesta a dispus transmiterea dosarului Tribunalului Militar de aplicare a pedepselor pentru decizia pe fond. Din raportul întocmit la 4 iunie 2002 de medicul închisorii reiese că reclamantul era neliniștit și avea probleme de adaptare. La 5 iunie, psihiatrul închisorii a declarat că reclamantul, fragil și imatur, era deprimat; el a recomandat o declarație din neaptitudine pentru serviciul militar. În aceeași zi, Comisia Medicală Militară din Napoli a formulat un aviz favorabil. La 11 iunie 2002, procuratura din apropierea tribunalului militar din La Spezia, constatând că reclamantul și-a pierdut statutul de militar la 5 iunie, a ordonat ca restul pedepsei să fie achitat într-o închisoare obișnuită, prin urmare reclamantul a fost transferat la închisoarea din Palermo. La 24 iulie 2002, tribunalul militar de aplicare a pedepselor din Roma a ținut o ședință pentru a se pronunța asupra fondului cererilor din 29 mai 2002 printr-o ordonanță depusă în aceeași zi, această instanță a constatat că nu era competentă, deoarece reclamantul își pierduse statutul de militar și a trimis dosarul în instanța de aplicare a pedepselor din Napoli. Potrivit reclamantului, această ultimă instanță și-a declinat competența în favoarea instanței de aplicare a pedepselor din Palermo. La 25 iulie 2002, reclamantul a solicitat instanței de aplicare a pedepselor din Palermo suspendarea executării pedepsei și punerea acesteia în libertate până la examinarea de către instanța de aplicare a pedepselor cererii sale de eliberare condiționată sub controlul unui serviciu social (asediamento in prova al servizio social) sau, subsidiar, detenția la domiciliu. La o dată nespecificată, judecătorul de aplicare a legii a acordat cu titlu provizoriu detenția la domiciliu și a transmis dosarul instanței pentru examinarea în fond. La 12 noiembrie 2002, din lipsă de timp pentru stabilirea instanței de judecată, Tribunalul a pronunțat un refuz de a se pronunța. GRIEFS invocând articolele 6 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a luat nicio decizie pe fondul cererii sale de suspendare a pedepsei sau de detenție la domiciliu. În observațiile sale din 18 iulie 2005 ca răspuns la cele ale guvernului, acesta se plânge, de asemenea, de o încălcare a articolelor: 3, deoarece ar fi fost supus unui tratament degradant în închisoare și 6, din cauza necomunicarii hotărârii din 11 decembrie 2001. Potrivit reclamantului, faptul că Tribunalul pentru aplicarea pedepsei de la Palermo nu a examinat cererea sa pe fond ar fi dus la denigrarea justiției și la încălcarea articolelor 6 alineatul (1) și 13 din convenție, astfel cum a fost formulat art. 6 alineatul (1). Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Guvernul afirmă că art. 6 nu se aplică în speță în cadrul componentei sale penale, deoarece jurisprudența Curții a considerat de mult timp că garanțiile acestei dispoziții nu se referă la executarea pedepselor. În ceea ce privește componenta civilă, guvernul subliniază că cererea reclamantului nu se referea la un drept a cărui exercitare ar fi fost limitată de către autoritățile naționale, ci la un profit constând în înlocuirea detenției obișnuite cu o măsură alternativă Având în vedere că acordarea acestui profit este supusă unor condiții în care aprecierea ține de o putere discreționară foarte largă a autorităților judiciare, nu ar avea, în fapt, un drept cu caracter civil. Pe fond, guvernul subliniază faptul că reclamantul a obținut în esență câștig de cauză de la instanța de aplicare a pedepselor și că cererea sa este nefondată. Având în vedere observațiile prezentate de părți, Curtea nu consideră că este necesar să se examineze aplicabilitatea articolului 6, întrucât cererea este oricum inadmisibilă din următoarele motive. Într-adevăr, reclamantul a avut un comportament neglijent încă de la începutul procedurii naționale. În primul rând, acesta nu s-a prezentat în ședința din 25. octombrie 2001 în pofida notificării retrimiterii sale în judecată la domiciliul familiei; apoi, nu a solicitat, în termen de 30 de zile de la notificarea deciziei de suspendare a pedepsei, să beneficieze de o măsură alternativă detenției. În cele din urmă, în iulie 2002, după ce a pierdut statutul de militar și schimbarea jurisdicției, a cerut, în principal, să poată beneficia de eliberarea condiționată sub controlul unui serviciu social și, în subsidiar, de detenția la domiciliu. La o dată nespecificată, acesta obține cu titlu provizoriu detenția la domiciliu. Având în vedere cele menționate anterior și ținând cont de ceea ce reclamantul a obținut în esență câștig de cauză, Curtea consideră că nu se poate pretinde a fi victima unei încălcări a convenției în sensul art. 34 din Convenție. În cele din urmă, reclamantul se plânge, de asemenea, că a fost pus în izolare trei zile în timpul detenției sale, ceea ce ar constitui o încălcare a articolului 3 și că a fost condamnat prin contumanță pentru necunoașterea garanțiilor prevăzute la art. 6 Õ 1. Astfel cum face pe bună dreptate guvernul în observațiile sale din 3 octombrie 2005, aceste obiecții sunt întârziate deoarece au fost introduse numai în august 2005, în timp ce izolarea și condamnarea stigmatizate de către reclamant datează din 2002. Termenul de șase luni prevăzut în art. 35 alin. 3 din Convenție și să declare cererea inadmisibilă. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle Tulkens Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

2568/03

présentée par Vito FECAROTTA

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 15 mai 2007 en une chambre composée de

:

M

me

F.

Tulkens

,

présidente

,

MM.

A.B.

Baka

,

I.

Cabral Barreto

,

V.

Zagrebelsky

,

M

mes

A.

Mularoni

,

D.

Jočienė,

MM.

D.

Popović,

juges

,

et de M

me

S. D

ollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 15 janvier 2003,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, ainsi que les observations complémentaires du gouvernement,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Vito Fecarotta, est un ressortissant italien, né en 1981 et résidant à Settecannoli (Palerme). Il est représenté devant la Cour par M

e

C.

Defilippi, avocat à Milan. Le gouvernement italien est représenté par son agent, M. I.M. Braguglia, et son coagent, M. F. Crisafulli.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 22 novembre 2000, le juge des investigations préliminaires du tribunal militaire de La Spezia renvoya le requérant en jugement du chef de non-présentation au service militaire. Cette décision, adoptée à l’issue de l’audience du même jour et en présence du remplaçant de M

e

Defilippi, avocat d’office du requérant, fut notifiée au requérant le 14 février 2001 par sa remise au domicile familial entre les mains de sa mère. Le 25

octobre

2001, le tribunal militaire condamna le requérant à six mois de prison. La décision fut notifiée

au requérant au domicile familial le 11

décembre 2001 par sa délivrance à sa mère

en personne. Le jugement étant devenu définitif le 10 janvier 2002, le ministère public près le tribunal militaire ordonna, le 29 janvier, l’exécution de la peine. Par une décision du même jour, en application de l’article 656 du code de procédure pénale (la peine étant inférieure à quatre ans), le magistrat suspendit temporairement l’exécution. Ces décisions furent notifiées le 19 février 2002 à M

e

Defilippi, puis le 2 mars au requérant. Ainsi qu’il ressort du procès-verbal de la notification, le requérant fut informé de ce que la peine serait exécutée à défaut d’introduction dans les 30 jours d’une demande visant à obtenir le bénéfice d’une mesure alternative à la détention ou la suspension de l’exécution. Le 8 mai 2002, le ministère public révoqua sa décision du 29

janvier 2002.

Arrêté le 11 mai 2002, le requérant fut écroué à la prison militaire de Santa Maria Capua Vetere (Caserta).

Le 29 mai 2002, M

e

Defilippi, le conseil du requérant, demanda au juge militaire de l’application des peines de Rome et au tribunal militaire de l’application des peines de la même ville d’ordonner – à titre provisoire quant au premier – la suspension de l’exécution de la peine avec la mise en liberté du requérant ou, subsidiairement, la détention à domicile.

Le 6 juin 2002, le juge militaire de l’application des peines rejeta la demande de suspension provisoire de l’exécution

; le 10 juin 2002, il rejeta la demande de détention à domicile. Le magistrat relevait qu’en tentant de s’évader le 13 mai 2002 et en participant à une rixe le 28

mai, le requérant n’avait pas fait preuve de la bonne conduite nécessaire pour obtenir les bénéfices sollicités. Parallèlement, il ordonnait la transmission du dossier au tribunal militaire de l’application des peines pour la décision sur le fond.

Il ressort du rapport établi le 4 juin 2002 par le médecin de la prison que le requérant était anxieux et présentait des troubles d’adaptation. Le 5 juin, le psychiatre de la prison déclara que le requérant, fragile et immature, était déprimé

; il préconisa une déclaration d’inaptitude au service militaire. Le jour même, la commission médicale militaire de Naples formula un avis favorable.

Le 11 juin 2002, le ministère public près le tribunal militaire de La

Spezia, constatant que le requérant avait perdu son statut de militaire le 5

juin, ordonna que le restant de la peine fût purgé dans une prison ordinaire. Le requérant fut donc transféré à la prison de Palerme.

Le 24 juillet 2002, le tribunal militaire de l’application des peines de Rome tint une audience pour statuer sur le fond des demandes du 29

mai

Selon le requérant, cette dernière juridiction déclina sa compétence au profit du tribunal de l’application des peines de Palerme.

Le 25 juillet 2002, le requérant demanda au juge de l’application des peines de Palerme la suspension de l’exécution de la peine et sa mise en liberté jusqu’à l’examen par le tribunal de l’application des peines de sa demande

de probation sous contrôle d’un service social (

affidamento in

prova al servizio sociale

), ou, subsidiairement, la détention à domicile.

A une date non précisée, le juge de l’application des peines accorda à titre provisoire la détention à domicile et transmit le dossier au tribunal pour l’examen au fond.

La peine prit fin le 11 novembre 2002.

Le 12 novembre 2002, faute de temps pour la fixation de l’audience de débats, le tribunal prononça un non-lieu à statuer.

GRIEFS

Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, le requérant se plaint qu’il n’y ait eu aucune décision sur le fond de sa demande de suspension de peine ou de détention à domicile. Dans ses observations du 18

juillet

2005 en réponse à celles du Gouvernement, il se plaint également d’une violation des articles

: 3, car il aurait subi un traitement dégradant en prison, et 6, en raison de la non communication du jugement du 11 décembre 2001.

EN DROIT

Selon le requérant, le fait que le tribunal de l’application des peines de Palerme n’ait pas examiné sa demande au fond aurait entraîné un déni de justice et violé les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, ainsi libellés

:

Article 6 § 1

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

Article 13

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

Le Gouvernement affirme que l’article 6 ne s’applique pas en l’espèce dans son volet pénal car la jurisprudence de la Cour depuis longtemps a considéré que les garanties de cette disposition ne concernaient pas l’exécution des peines. Quant au volet civil, le Gouvernement souligne que la demande du requérant portait non pas sur un droit dont l’exercice aurait été limité par les autorités nationales, mais bien sur un bénéfice consistant à remplacer la détention ordinaire par une mesure alternative – la probation ou la détention à domicile. L’octroi de ce bénéfice étant soumis à des conditions dont l’appréciation relève d’un très large pouvoir discrétionnaire des autorités judiciaires, il n’y aurait donc pas en l’occurrence un droit de caractère civil.

Sur le fond, le Gouvernement souligne que le requérant a obtenu en substance gain de cause auprès du juge de l’application des peines et que sa requête est mal fondée.

A la lumière des observations fournies par les parties, la Cour n’estime pas nécessaire de se pencher sur l’applicabilité de l’article 6 car la requête est de toute façon irrecevable pour les motifs suivants.

En effet, le requérant a eu un comportement négligent dès le début de la procédure nationale. Tout d’abord, il ne se présenta pas à l’audience du 25

octobre 2001 malgré la notification de son renvoi en jugement au domicile familial

; ensuite, il ne demanda pas, dans les 30 jours suivant la notification de la décision de suspension de la peine, à bénéficier d’une mesure alternative à la détention. Enfin, il ne fit pas preuve de bonne conduite en prison, ce qui lui valut le rejet de sa demande de suspension de la peine ou de détention à domicile. En juillet 2002, après la perte du statut de militaire et le changement de juridiction, il demanda, à titre principal, à pouvoir bénéficier de la probation sous contrôle d’un service social et, subsidiairement, de la détention à domicile. A une date non précisée, il obtint à titre provisoire la détention à domicile.

Au vu de ce qui précède, et compte tenu de ce que le requérant a obtenu en substance gain de cause, la Cour estime qu’il ne saurait se prétendre victime d’une violation de la Convention au sens de l’article 34 de la Convention.

Enfin, le requérant se plaint également d’avoir été placé trois jour en isolement pendant sa détention, ce qui constituerait une violation de l’article

3, et d’avoir été condamné par contumace en méconnaissance des garanties de l’article 6

Comme le Gouvernement le fait à juste titre remarquer dans ses observations du 3 octobre 2005, ces griefs sont tardifs car introduits seulement en août 2005, alors que l’isolement et la condamnation stigmatisés par le requérant remontent à 2002. Le délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 a donc été largement dépassé.

En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l

’

article

29

§

3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

F.

Tulkens

Greffière

Présidente