ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 274/2025

Ședința publică din data de 15 aprilie 2025

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 19 martie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2022, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 67 alin. (6) din C. proc. pen. formulată de apelantul inculpat A..

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a constatat că, în ceea ce privește primele trei condiții de admisibilitate, acestea sunt îndeplinite, respectiv excepția a fost invocată de inculpatul A. într-un dosar aflat pe rolul instanței supreme și are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 67 alin. (6) din C. proc. pen., ce nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Referitor la condiția privind legătura normei ce face obiectul excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte reține că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluției ce se va pronunța în cauză.

Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. Instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, potrivit legii, nu doar competența, ci și obligația de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei pendinte.

Așadar, condiția privind existența unei legături între norma a cărei constituționalitate se dorește a fi verificată și soluționarea cauzei, presupune în mod necesar ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituționalității să fie de natură a produce un efect concret în situația juridică a părții, în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

Unul dintre motivele de apel și resortul excepției îl constituie nulitatea hotărârii primei instanțe, generată de continuarea dezbaterilor după formularea recuzării, chiar omisiunea judecătorului de fond de a opri etapa procesuală la simpla voință a unei părți (judecătorul fondului, ce fusese recuzat, a continuat ascultarea concluziilor în dezbateri), în contextul în care însăși această conduită a părții ar putea evoca problematica abuzului procesual.

Partea dorește o atestare prin reglementare a măsurii suspendării judecății, de la momentul afirmării incompatibilității până la soluționarea sa prin încheiere. Or, această măsură a suspendării, și eficientă de ar fi, nu ar putea influența judecata în cauza pendinte, atât timp cât soluționarea, prin respingere a cererii de constatare a incompatibilității, s-a produs înaintea pronunțării sentinței.

În cauză, cererea de recuzare a fost respinsă, ceea ce nu susține în niciun fel teza apărării, încheierea prin care se soluționează abținerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac. În acest context, independent de orice soluție ar pronunța instanța de contencios constituțional, soluția anterioară nu ar putea fi influențată. Astfel cum s-a arătat anterior, examenul legăturii cu cauza nu se face doar formal, prin raportare la stadiul procedurii, ci în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepția și efectul real pe care dispoziția legală o are în speță.

În cauza de față, Înalta Curte a constatat că, în realitate, criticile inculpatului A. nu constituie o veritabilă excepție de neconstituționalitate, întrucât problema evocată constituie, cel mult, o chestiune de interpretare și aplicare a normei, atribut ce revine instanței de apel, iar nu Curții Constituționale.

În concluzie, în speța de față, nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contencios constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale.

În egală măsură, Înalta Curte a reamintit că, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza (ICCJ, secția penală, Decizia nr. 181 din 26 martie 2019).

Ca atare, s-a constatat că excepția invocată de inculpat nu are aptitudinea de a produce un efect util asupra soluționării cauzei, ceea ce conferă excepției invocate un singur scop, acela de a determina interpretarea de către instanța constituțională a normei criticate, atribuție ce constituie apanajul exclusiv al instanței de judecată.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal a formulat recurs inculpatul A., prin apărător ales.

Concluziile apărătorului ales al recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum și poziția recurentului inculpat în ultimul cuvânt au fost redate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel că nu vor mai fi reluate.

Examinând recursul formulat de recurentul inculpat A., prin raportare la criticile invocate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte reține că, reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții din cuprinsul unor asemenea acte normative în vigoare la momentul invocării; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

De asemenea, sesizarea Curții Constituționale este admisibilă numai în măsura în care prin excepția invocată se tinde la constatarea neconformității unei prevederi dintr-o lege cu Constituția României, iar nu și atunci când se urmărește modificarea sau completarea acesteia, situație în care competența îi revine în exclusivitate, conform dispozițiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, în timp ce instanța de contencios constituțional este chemată să se pronunțe numai asupra constituționalității actelor, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, așa cum rezultă din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Altfel spus, excepția de neconstituționalitate reprezintă singurul mijloc procedural prin care se asigură o analiză a conformității dispozițiilor legale la care aceasta face referire cu Constituția, control care însă poate fi realizat doar de instanța de contencios constituțional, atribuțiile instanței în fața căreia s-a ridicat respectiva excepție fiind limitate la a efectua un examen asupra îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în funcție de care sesizează sau nu Curtea.

Pe de altă parte, referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Așadar, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

În analiza condițiilor enumerate anterior, se constată că excepția a fost invocată de recurentul inculpat A. în calea de atac a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 17 din 21 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, iar excepția invocată are în vedere neconstituționalitatea unui text legal în vigoare, care nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Norma legală invocată ca neconstituțională, respectiv art. 67 alin. (6) din C. proc. pen., prevede că judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau completul în fața căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat, se pronunță asupra măsurilor preventive.

Referitor la cerința ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, Înalta Curte constată că aceasta nu trebuie să se realizeze în mod formal, întrucât verificarea efectuată de către instanță nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional, în condițiile în care este necesar a verifica și măsura în care o astfel de excepție tinde, în mod real, la învestirea Curții Constituționale cu un examen al conformității dintre înțelesul normei legale și exigențele Constituției, prerogativă recunoscută Curții prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Așadar, se constată că excepția invocată de recurentul inculpat A. nu are legătură cu soluționarea cauzei, întrucât textul de lege criticat stabilește competența judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a completului în fața căruia s-a formulat recuzarea de a se pronunța asupra măsurilor preventive. Or, ceea ce critică recurentul inculpat este continuarea dezbaterilor după formularea recuzării judecătorului de la instanța de fond.

Din interpretarea rațională a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, rezultă că legătura dintre prevederea legală a cărei neconstituționalitate se invocă și modul de soluționare a cauzei trebuie să fie evidentă și de natură a produce consecințe directe asupra soluției ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepției de neconstituționalitate. Aceasta deoarece instrumentul excepției a fost pus de legiuitor la îndemâna părților pentru ca acestea, în raport de interesele lor, să beneficieze de un control de constituționalitate a acelor prevederi legale care au un rol hotărâtor asupra modului de soluționare a cauzei, iar nu a oricărei dispoziții legale ce poate fi incidentă în desfășurarea unui proces penal.

Prin demersul întreprins, recurentul inculpat A. nu urmărește să supună cenzurii instanței de contencios constituțional, în mod efectiv, aspecte de neconstituționalitate derivate din modalitatea de redactare a dispozițiilor legale criticate, ci invocă modalitatea în care legiuitorul a reglementat competența instanței în privința măsurilor preventive, ulterior recuzării acesteia, situație în care excepția de neconstituționalitate invocată de recurent nu se circumscrie unei pretinse lipse de claritate și previzibilitate a normelor criticate.

În realitate, autorul excepției este nemulțumit de faptul că, în conținutul art. 67 alin. (6) din C. proc. pen. este prevăzută posibilitatea instanței recuzate de a se pronunța cu privire la măsurile preventive, însă prin demersul său nu invocă contradicția dintre o dispoziție legală și o prevedere constituțională, ci critică un aspect care ține de procesul de legiferare, dorind în fapt să adauge sau să modifice normele penale ce vizează instituția recuzării.

Or, o asemenea solicitare excedează, însă, în mod vădit, competenței Curții Constituționale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea interveni în modificarea sau completarea dispozițiilor cu privire la care instanța de control constituțional a fost sesizată, această atribuție fiind în sarcina Parlamentului care reprezintă unica autoritate legiuitoare a țării, astfel cum prevede art. 61 alin. (1) din Constituția României.

În plus, textul legal criticat constituie reguli de procedură a căror stabilire se poate face numai prin lege, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție.

În considerarea acestor argumente, având în vedere că pentru excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale menționate nu este îndeplinită condiția legăturii cu cauza la care se referă art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii din data de 19 martie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii din data de 19 martie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 aprilie 2025.