ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 211/2025

Ședința publică din data de 27 martie 2025

Deliberând asupra decursului declarat de recurenții A., B., C., D., E. și F., constată următoarele:

Prin încheierea din data de 13 martie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2023 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 436 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, formulată de recurentele părți civile C., E., B., D. prin reprezentant legal B., A. și F..

Pentru a dispune astfel, judecătorul de filtru din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut, în considerarea dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, care reglementează cerințele de admisibilitate că, excepția a fost ridicată de părțile din proces (recurentele părți civile C., E., B., D. prin reprezentant legal B., A. și F.), în fața unei instanțe judecătorești învestite cu soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în casație formulat împotriva deciziei nr. 1156 din data de 25 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate care vizează dispozițiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, prin raportare la condițiile de admisibilitate menționate anterior, Înalta Curte a reținut că aprecierea asupra constituționalității unui text de lege presupune ca respectiva normă juridică să fie sau să se fi aflat în vigoare, în sensul că produce sau a produs efecte juridice, în acest sens fiind și jurisprudența constantă a instanței de contencios constituțional, care a statuat că "referitor la competența sa, art. 146 lit. d) din Constituție nu exceptează de la controlul de constituționalitate dispozițiile legale de abrogare și că, în cazul constatării neconstituționalității lor, acestea își încetează efectele juridice în condițiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituție, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte." (Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2017; Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000)

Însă, dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 9 din C. proc. pen., invocate în mod expres de către recurenți în susținerea cererii de recurs în casație, în forma anterioară modificării prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., nu au fost niciodată în vigoare, neproducând, prin urmare, efecte juridice.

Prin urmare, Înalta Curte a reținut că, prin demersul efectuat, recurenții urmăresc, în concret, modificarea și completarea conținutului art. 438 din C. proc. pen. prin stabilirea unor noi cazuri în care se poate face recurs în casație și care nu au fost niciodată în vigoare, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit, nici de Constituție, nici de legea organică de organizare și funcționare.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. invocată de recurente, prin prisma exigențelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și a tuturor motivelor invocate, Înalta Curte a constatat că nu este îndeplinită condiția referitoare la "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

În acest sens, s-a reținut că dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevăd că instanța de contencios constituțional "decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei [...]".

Totodată, judecătorul de filtru din cadrul Înaltei Curți a reținut că, referitor la această problematică, Curtea Constituțională a arătat că, în esență, "condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepția de neconstituționalitate trebuie să fie realmente utilă părților care au invocat-o pentru soluționarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată." (a se vedea Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022).

În plus, în considerarea căii extraordinare de atac a recursului în casație, decizia Curții Constituționale asupra excepției invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză, ci exclusiv pentru viitor și în alte cauze decât cea de față, ceea ce conferă excepției invocate un singur scop, acela de a determina o modificare legislativă.

Or, finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, care să modifice norma criticată, chiar în esența acesteia, în lipsa oricărui potențial efect în cauza concretă. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanța de contencios constituțional să dispună, pe calea excepției de neconstituționalitate, modificarea acestor dispoziții.

Totodată, a reținut că, potrivit art. 2 alin. (3) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.".

Pe cale de consecință, Înalta Curte a apreciat că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepției să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, ci de reformare legislativă, excepția de neconstituționalitate invocată, urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă.

Analizând, în continuare, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 436 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că nu este îndeplinită condiția referitoare la "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Înalta Curte a apreciat că decizia Curții Constituționale asupra excepției invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză, întrucât, chiar dacă instanța de contencios constituțional ar admite excepția de neconstituționalitate și ar conferi părții civile posibilitatea de a formula recurs în casație cu privire la latura penală chiar și în cazurile în care soluția din această latură nu a influențat soluția în latura civilă, cererea de recurs în casație nu îndeplinește condițiile de admisibilitate în contextul în care motivele expuse nu pot fi circumscrise niciunui caz de casare dintre cele prevăzute expres și limitativ de lege. În concret, recurentele critică modalitatea de stabilire a datei de la care începe să curgă efectiv dobânda legală.

Or, condiția privind existența unei legături între norma a cărei constituționalitate se dorește a fi verificată și soluționarea cauzei, presupune în mod necesar, așa cum s-a arătat în cele ce preced, ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituționalității să fie de natură a produce un efect concret în situația juridică a părții în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate sus- menționate.

Împotriva aceste soluții au declarat recurs, în termen legal, recurenții A., B., C., D., E. și F., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2023/a2.1.

În motivarea cererii, recurenții au solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 436 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen.

În cuprinsul concluziilor scrise depuse s-a arătat că, prin dispozițiile art. 435 alin. (1) din C. proc. pen. se creează o situație privilegiată pentru inculpat, care are posibilitatea să formuleze neîngrădit recurs în casație cu privire la latura penală a cauzei, spre deosebire de partea civilă.

Cu referire la dispozițiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., s-a susținut că partea civilă nu este egală în drepturi cu inculpatul, deoarece nu este întrebată dacă este de acord cu diminuarea limitelor de pedeapsă în situația în care inculpatul, pentru recunoașterea faptei, beneficiază de o reducere a limitelor de pedeapsă.

În ceea ce privește art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, recurenții au arătat că, abrogând un număr mare de cazuri de casare, aceste dispoziții legale îngrădesc exercitarea dreptului părții civile de a se adresa justiției.

Examinând recursul declarat de recurenții A., B., C., D., E. și F. împotriva încheierii din data de 13 martie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Prioritar, similar primei instanțe, Înalta Curte reține că, din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1)- (3) din lege:

a) - calitatea de parte în proces a autorului excepției;

b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

c) - existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea, atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curții Constituționale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).

d) - verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine, însă dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are, însă, valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. Instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, potrivit legii, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilității sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 436 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, Înalta Curte reține că recurenții pretind că textul art. 436 alin. (1) lit. c) este contrar prevederilor art. 16 alin. (1) și art. 21 din Constituția României, cu argumentarea că se creează o situație privilegiată pentru inculpat, de inegalitate cu partea civilă, art. 396 alin. (10) din noul C. proc. pen., este contrar prevederilor art. 16 alin. (1) și art. 124 din Constituția României și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, încălcă prevederile art. 21 din Constituția României.

Examinând excepția de neconstituționalitate invocată de recurentele părți civile C., E., B., D. prin reprezentant legal B., A. și F. prin prisma exigențelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și a tuturor motivelor invocate de către acestea, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiția referitoare la "legătura" normelor contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Astfel, Înalta Curte constată că decizia Curții Constituționale asupra excepției invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză.

În acest sens, se reține că, prin argumentele aduse în susținerea excepției de neconstituționaltate a prevederilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 se compară două texte legale, dintre care unul abrogat prin legea de punere în aplicare și unul în vigoare.

Prin urmare, Înalta Curte reține că, prin invocarea acestei excepții recurenții doresc o interpretare a legii pe care o apreciază ca neconstituțională, chestiune ce se circumscrie aplicării legii și care este de competența instanțelor judecătorești, fără ca neconstituționalitatea să rezide în însuși textul de lege, motiv pentru care criticile excedează unui control de constituționalitate.

Cu referire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. Înalta Curte, în acord cu instanța de fond apreciază că nu este îndeplinită condiția relevanței excepției de neconstituționalitate în soluționarea cauzei în cadrul căreia a fost invocată, prin invocarea acestei excepții de neconstituționalitate recurenții tind la modificarea textului de lege antemenționat, în sensul introducerii unei condiții suplimentare ca, procedura în cazul recunoașterii învinuirii să poată avea loc doar cu acordul părții civile/persoanei vătămate. Or, aceste aspecte nu intră însă sub incidența controlului de constituționalitate, întrucât ar constitui o modificare legislativă, iar modificarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului și ține de politica sa în materie procesual penală.

Totodată, raportat la obiectul cauzei, în care a fost ridicată, calea extraordinară de atac a recursului în casație, aceasta nu are aptitudinea de a produce un efect util, nici chiar în eventualitatea admiterii, ceea ce conferă excepției invocate un singur scop, acela de a determina o modificare legislativă.

Aceleași argumente se aplică și în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 436 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte reținând că excepția invocată, chiar și în situația în care ar fi admisă, nu are legătură cu cauza, având în vedere că cererea de recurs în casație formulată a fost respinsă, ca inadmisibilă, în contextul în care motivele expuse nu se circumscriu niciunui caz de casare dintre cele prevăzute expres și limitativ de lege, recurentele părți civile, criticând modalitatea de stabilire a datei de la care începe să curgă dobânda legală.

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepției să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, ci de reformare legislativă, calea de atac, urmând a fi respinsă ca atare.

Soluția se înscrie într-o logică firească, pentru că, altfel, sesizarea Curții Constituționale ar fi de prisos, întrucât instanța de contencios constituțional ar constata, la rândul său, neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate și ar respinge excepția ca inadmisibilă, fără a mai proceda la verificarea temeiniciei acesteia.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții A., B., C., D., E. și F. împotriva încheierii din data de 13 martie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2023.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenții la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul D., în cuantum de 360 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții A., B., C., D., E. și F. împotriva încheierii din data de 13 martie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurenții la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul D., în cuantum de 360 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 martie 2025.