ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 255/2025

Ședința publică din data de 10 aprilie 2025

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 25 martie 2025 pronunțată în dosarul nr. x/2024, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, printre altele, în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. f), art. 294 alin. (3) și art. 305 alin. (3) teza a II-a din C. proc. pen. raportat art. 21 alin. (1), (2) și 3, art. 24 alin. (1) și art. 52 alin. (3) din Constituția României, formulată de petentul A..

Pentru a dispune astfel, curtea de a apel a reținut că prin plângerea înregistrată la data de 18.11.2024, pe rolul acestei instanțe sub numărul x/2024, petentul A. a formulat plângere împotriva ordonanței procurorului general din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești nr. 65/II/2/2024 din data de data de 23.10.2024, care a menținut soluția de clasare dispusă prin ordonanța procurorului emisă la data de 17.09.2024 în dosarul de urmărire penală nr. 2276/321/P/2019/d1/1 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de represiune nedreaptă, prev. de art. 283 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) lit. a) din C. pen. și art. 5 din C. pen., represiune nedreaptă, prev.de art. 283 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., inducerea în eroare a organelor judiciare, prev. de art. 268 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., lipsire de libertate în mod ilegal, prev.de art. 205 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În motivarea plângerii sale, în esență, petentul A. a arătat că este victima uneia dintre cele mai grave erori judiciare săvârșite prin producerea și ticluirea de probe nereale, solicitând repararea prejudiciului moral, material și cheltuieli de judecată.

Astfel, având în vedere disp. art. 341 din C. proc. pen., a solicitat admiterea plângerii, desființarea ordonanței nr. 2276/321/P/2019/d1/1 emisă la data de 17.09.2024 și a ordonanței nr. 65/II/2/2024, emisă la data de 23.10.2024 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, urmând a se dispune în consecință.

La data de 22.11.2024, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a înaintat dosarul nr. x/2019 și lucrarea nr. 65/II/2/2024.

Instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimați, a unor procurorilor din cadrul Tribunalului Buzău.

La termenul de judecată din data de 26.11.2024, petentul A. a depus o cerere, înregistrată sub nr. x/25.11.2024, prin care a solicitat sesizarea Curții Constituționale a României pentru a se pronunța asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. f), art. 294 alin. (3) și art. 305 alin. (3) teza a II-a din C. proc. pen., raportându-se la prevederile art. 21 alin. (1), (2) și 3, art. 24 alin. (1) și art. 52 alin. (3) din Constituția României.

Examinând cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional, curtea a reținut dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, coroborat cu împrejurarea că neconstituționalitatea unui text de lege este dată de contradicția dintre dispoziția legală și un principiu sau o prevedere constituțională și a constatat că, în cauză, o asemenea contradicție nu a fost invocată, ci doar s-a făcut o trimitere la dispoziții constituționale, anterior menționate.

Curtea de apel a reținut că autorul excepțiilor tinde, în fapt, la modificarea textelor legislative, prin completarea sau modificarea acestora, ceea ce nu ține de competența instanței de contencios constituțional, fiind atributul puterii legislative, și a arătat că analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal, căci verificarea admisibilității excepției de neconstituționalitate de către judecătorul în fața căruia este ridicată are ca efect evitarea încărcării inutile a Curții Constituționale.

În consecință, în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, curtea a respins cererea petentului A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. f), art. 294 alin. (3) și art. 305 alin. (3) teza a II-a din C. proc. pen. raportat art. 21 alin. (1), (2) și 3, art. 24 alin. (1) și art. 52 alin. (3) din Constituția României.

În ce priveste plângerea formulată, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Ploiești a constatat că aceasta este nefondată.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii din data de 25 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2024 a declarat recurs petentul A..

În motivarea cererii, recurentul a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. f), art. 294 alin. (3) și art. 305 alin. (3) teza I din C. proc. pen., susținând, referitor la condițiile de admisibilitate a cererii, că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(5) din Legea nr. 47/1992, întrucât excepția de neconstituționalitate este ridicată de părți, în fața unei instanțe judecătorești, ea privește dispoziții dintr-o lege care au legătură cu soluționarea cauzei, iar prevederile invocate nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Sub acest aspect, petentul a criticat împrejurarea că prima instanță a reținut în mod greșit teza a II-a a art. 305 alin. (3) din C. proc. pen., susținând că a invocat neconstituționalitatea art. 305 alin. (3) teza I din C. proc. pen.

Pe fondul excepției de neconstituționalitate, petentul A. a susținut, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât prin restricționarea unei minime anchete penale în cazul intervenirii prescripției răspunderii penale se încalcă în mod cert dreptul unei persoane vătămate (constituită parte civilă) la un proces echitabil și, implicit, a dreptului la apărare, consfințite de art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 alin. (1), art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În ceea ce privește legătura cu cauza, petentul a susținut că în baza art. 16 alin. (1) lit. f), art. 294 alin. (3) și art. 305 alin. (3) teza I din C. proc. pen. procurorul de caz a constatat faptul că a intervenit prescripția răspunderii penale cu privire la faptele penale reclamate și, astfel, nu a mai efectuat niciun act de urmărire penală și nu a soluționat nici latura civilă a cauzei.

Examinând recursul formulat de petentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii din data de 25 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2024, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Cu titlu prealabil, se constată caracterul vădit neîntemeiat al susținerii recurentului potrivit căreia instanța de fond ar fi reținut în mod greșit incidența tezei a II-a a art. 305 alin. (3) din C. proc. pen., în condițiile în care excepția de neconstituționalitate ar fi vizat, în opinia acestuia, teza I a aceluiași text legal.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că analiza conținutului cererii de sesizare a Curții Constituționale (aflată la filele x și, respectiv, la dosarul curții de apel) relevă în mod clar și neechivoc faptul că obiectul excepției astfel invocate l-a constituit, în mod expres, teza a II-a a art. 305 alin. (3) din C. proc. pen.

În continuare, similar primei instanțe, Înalta Curte reține că din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

a) - calitatea de parte în proces a autorului excepției;

b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

c) - existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curții Constituționale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).

d) - verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are, însă, valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. Instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate are, potrivit legii, nu doar competența, ci și obligația corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilității sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. f), art. 294 alin. (3) și art. 305 alin. (3) teza a II-a din C. proc. pen., invocată de recurentul A. și a tuturor motivelor invocate de către acesta, Înalta Curte constată următoarele:

Excepția a fost ridicată de către o parte din proces (recurentul A.), în fața unei instanțe judecătorești învestite, în procedura prevăzută de art. 340 și urm. din C. proc. pen., cu soluționarea unei plângeri formulate de recurent împotriva soluției de clasare dispusă prin ordonanța procurorului emisă la data de 17.09.2024 în dosarul de urmărire penală nr. 2276/321/P/2019/d1/1 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, menținută prin ordonanța procurorului general din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești nr. 65/II/2/2024 din data de data de 23.10.2024.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate invocată, Înalta Curte reține că, deși dispozițiile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. f), art. 294 alin. (3) și art. 305 alin. (3) teza a II-a din C. proc. pen. sunt în vigoare, textele criticate nefiind declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, cererea de sesizare a Curții Constituționale apare ca inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiția referitoare la "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție observă că argumentele prezentate nu constituie veritabile critici de neconstituționalitate.

Astfel, se reține că recurentul pretinde că textele în cauză sunt contrare art. 21 alin. (1), (2) și 3, art. 24 alin. (1) și art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât, prin restrângerea posibilității desfășurării unei anchete penale minime în ipoteza intervenirii prescripției răspunderii penale, este afectat în mod substanțial dreptul persoanei vătămate -constituită parte civilă -la un proces echitabil, cu consecința încălcării corelative a dreptului la apărare, aspecte evidențiate, în concret, de situația sa procesuală din dosarul de urmărire penală nr. 2276/321/P/2019/d1/1 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în care latura civilă a cauzei a rămas nesoluționată pe parcursul urmăririi penale.

Așadar, condiția referitoare la "legătura" normei contestate cu soluționarea cauzei este doar formală, de vreme ce autorul excepției nu tinde la a supune cenzurii instanței de contencios constituțional, în mod efectiv, aspecte de neconstituționalitate derivate din modalitatea de redactare a dispozițiilor legale criticate, ci urmărește în realitate să obțină o modificare legislativă de substanță, care să aibă drept consecință modificarea și completarea conținutului dispozițiilor prevăzute de art. 294 alin. (3) și art. 305 alin. (3) teza a II-a din C. proc. pen., în sensul instituirii obligației organelor de urmărire penală de a soluționa latura civilă a cauzei chiar și în ipoteza intervenirii prescripției răspunderii penale, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. f) din același cod, text de lege care reglementează cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale.

Or, aceste aspecte nu intră însă sub incidența controlului de constituționalitate, întrucât modificarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului.

În acest sens, se reține că potrivit art. 2 alin. (3) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.".

De altfel, reglementarea cazurilor care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, precum și stabilirea condițiilor în care poate fi soluționată acțiunea civilă în procesul penal reprezintă o opțiune de politică legislativă ce revine în competența exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanța de contencios constituțional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin urmare, autorul excepției nu invocă un pretins tratament juridic diferențiat aplicabil unor subiecți aflați în situații juridice comparabile, ci urmărește, în esență, introducerea unei soluții normative care să reflecte interesul său procesual particular, determinat de împrejurările concrete ale cauzei penale în care s-a dispus soluția de clasare.

Or, finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, care să modifice norma criticată, chiar în esența acesteia. Aceasta constituie, așa cum s-a arătat în cele ce preced, apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanța de contencios constituțional să dispună, pe calea excepției de neconstituționalitate, modificarea acestor dispoziții.

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepției să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, ci de reformare legislativă.

Pentru aceste considerente, reținând că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. f), art. 294 alin. (3) și art. 305 alin. (3) teza a II-a din C. proc. pen. este contrară dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii din data de 25 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2024.

În baza art. 275 alin. (2) din Codul de procedură, va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii din data de 25 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2024.

Obligă pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 aprilie 2025.