ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 15 aprilie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 195 din data de 26.08.2024, pronunțată de Judecătoria Chișineu Criș în dosar nr. x/2023, în baza art. 257 alin. (1) și (4) din C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A., cu antecedente penale care nu atrag starea de reicidivă sau pluralitate intermediară, pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, la pedeapsa de 6 luni închisoare.

În baza art. 336 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de,conducerea unui vehicul sub influența alcoolului, la pedeapsa de 9 luni închisoare.

În baza art. 38 alin. (2) C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatului după cum urmează: a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 9 (nouă) luni închisoare, la care a adăugat un spor de 2 luni, inculpatul urmând a executa pedeapsa rezultantă de 11 luni închisoare.

În baza art. 91 C. pen., judecătoria a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 11 luni închisoare și a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Arad, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a impus inculpatului A. obligația de a urma un curs de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune ori organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul A., urmând să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 de zile în cadrul Consiliului Local al comunei Socodor sau al orașului Chișineu Criș, județ Arad, consilierul de probațiune pe baza evaluării inițiale urmând a decide în care din cele două instituții din comunitate menționate în prezenta sentință inculpatul urmează să execute obligația și tipul de activitate.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., și art. 91 alin. (4) C. pen., a atras atenția inculpatului A. asupra dispozițiilor art. 96 C. pen. atenționând inculpatul asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce-i revin pe durata termenului de supraveghere.

În temeiul art. 7 alin. (1) și art. 3 din Legea nr. 76/2008, cu referire la pct. 23 din anexa aceleiași legi, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A. în vederea stabilirii și stocării profilului genetic în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare, prelevare ce se va face în conformitate cu art. 5 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2008.

În temeiul art. 5 alin. (5) din Legea 76/2008, inculpatul A. urmând a fi informat că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obținerea și stocarea în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare a profilului genetic.

În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dispus deducerea din durata pedepsei 11 luni închisoare aplicată inculpatului durata reținerii și din data de 09.10.2023, ora 17:15, până în data de 10.10.2023, ora 17:15 și durata arestării preventive din data de 10.10.2023 până la data de 29.10.2023.

În baza art. 397 alin. (1) rap. art. 19 și art. 20 C. proc. pen., judecătoria a luat act că persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 398 și art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul A. la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 2000 RON.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1092/A din 20.12.2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 195/26.08.2024 pronunțată de Judecătoria Chișineu Criș, în dosarul nr. x/2023.

Împotriva deciziei penale nr. 1092/A din 20.12.2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a formulat recurs în casație inculpatul A., la data de 27.01.2025, prin apărător ales, avocat B., cu împuternicire avocațială doar pentru redactare motive, aflată la dosar recurs în casație.

Prin cererea formulată de inculpat a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În cuprinsul motivelor de recurs în casație, inculpatul a arătat, în esență, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât, contrar celor arătate de Curtea de Apel Timișoara, după cum reiese din însăși definiția legală a infracțiunii de amenințare, pentru existența infracțiunii nu este suficientă acțiunea de intimidare, ci aceasta trebuie să fie susceptibilă de a produce o stare de temere pentru persoana amenințată, fiind prevăzută expres această cerință esențială atașată elementului material. După cum s-a subliniat în literatura de specialitate și în jurisprudență, aptitudinea amenințării de a tulbura normalitatea psihică a subiectului pasiv prin producerea unei stări de temere trebuie evaluată în concret, în mod riguros, prin raportare la circumstanțe obiective (cum ar fi locul, timpul în care a avut loc conduita intimidantă, calitatea subiectului pasiv și active) precum și la circumstanțe subiective (condiția fizică și psihică a subiectului pasiv, capacitatea sa de rezistență, cunoașterea de către persoana vătămată a subiectului activ). De asemenea, la evaluarea aptitudinii amenințării de crea starea de temere trebuie analizat și caracterul serios al acesteia.

În opinia inculpatului, proferarea expresiei reținute în starea de fapt este adresată în momentul în care inculpatul era înconjurat de 3 polițiști înarmați, cu o evidentă disproporție de forță față de acesta, în sediul postului de poliție Socodor, niciunul dintre aceștia nu intervin în momentul în care se adresează această expresie, ba mai mult decât atât, persoana vătămată nu este afectată de această expresie, aspect ce rezultă din vizionarea înregistrărilor existente la dosar. Expresiile adresate vin pe fondul consumului de alcool, nu au aptitudinea de a produce vreo stare de temere, sens în care a apreciat că fapta inculpatului-recurent nu este tipică din punct de vedere obiectiv. Mai mult decât atât, se observă din înregistrarea existentă la dosar că se poartă un dialog între persoana vătămată și inculpat anterior proferării expresiei, unde inculpatul relatează faptul că el știe unde stă persoana vătămată și persoana vătămată știe unde stă el.

În speță, conduita inculpatului-recurent poate fi catalogată drept manifestarea unor frustrări, pe fondul consumului de alcool, fără ca o astfel de conduită să atingă gravitatea necesară reținerii unei infracțiuni, respectiv fără a fi aptă a genera o stare de temere în concret persoanei vizate.

De observat și faptul că, după acest eveniment, inculpatul și persoana vătămată s-au deplasat ambii în autospeciala poliției pentru recoltarea de probe biologice. Persoana vătămată nu a refuzat să se deplaseze cu inculpatul la Unitatea Spitalicească pe motiv că expresiile proferate de inculpat i-ar fi creat o stare de temere.

Nu există nicio dovadă cu privire la aptitudinea amenințărilor proferate de către inculpat de a produce vreo stare de temere persoanei vătămate. Infracțiunea de amenințare există atunci când este aptă în concret să insufle și să creeze în conștiința celui amenințat temerea reală și serioasă că fapta cu care se amenință s-ar putea realiza.

Prin urmare, inculpatul-recurent a susținut că fapta de ultraj, în modalitatea amenințării, reținută în sarcina sa nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 257 alin. (1), (4) C. pen. rap la art. 206 alin. (1) C. pen., sub aspectul laturii obiective.

Pentru toate cele expuse supra, a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate, în parte, și pe cale de consecință achitarea inculpatului în temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. cu aplicarea considerentelor Deciziei ICCJ nr. 4/2019 (privitoare la aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 257 alin. (1), (4) C. pen. rap la art. 206 alin. (1) C. pen.

După îndeplinirea procedurilor prevăzute de art. 439 C. proc. pen., cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, având fixat termen de judecată, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la 15 aprilie 2025.

Magistratul asistent, în conformitate cu dispozițiile art. 439 alin. (5) C. proc. pen., a întocmit și a depus la dosar raportul asupra cererii de recurs în casație ce formează obiectul dosarului nr. x/2023, în vederea verificării admisibilității în principiu a acesteia.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație, în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 440 alin. (2) C. proc. pen., cu titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Procedând, prioritar, la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 434, art. 435 și art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii este menționat numele și prenumele recurentului, semnătura acestuia, iar decizia penală nr. 1092/A din 20.12.2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație și că recursul în casație a fost formulat în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., astfel cum a fost consacrată în jurisprudență, se constată că, formal, criticile invocate de recurentul inculpat A. nu se circumscriu în conținut dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Analizând motivele invocate de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că trăsătura esențială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înțelege orice act de conduită (acțiune sau inacțiune) sau manifestare de voință exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată în norma penală.

Prin urmare, dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar și faptul că existența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum și lipsa vinovăției prevăzute de lege constituie alte situații în care punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă că, în concepția legiuitorului, înțelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condițiilor de tipicitate subiectivă a infracțiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

În atare condiții, se observă că, deși pe calea recursului în casație promovat recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., esența susținerilor sale constă în aceea că instanțele au interpretat eronat probatoriul administrat în cauză, reținând o situație de fapt care nu corespunde realității. Or, prin aceste critici, recurentul încearcă să acrediteze ideea că nu se face vinovat de săvârșirea faptei de ultraj pentru care a fost condamnat, tinzând, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează exclusiv la verificarea legalității hotărârii atacate.

Din această perspectivă, se subliniază că, pe calea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar având drept consecință stabilirea unei alte baze factuale, care să conducă la achitarea inculpatului pentru infracțiunea de ultraj pentru care a fost condamnat, așa cum a solicitat recurentul, acest atribut aparținând exclusiv instanței de fond și, respectiv, de apel.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curți nu îi este permis să cenzureze concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la forma de vinovăție cu care a acționat inculpatul și la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracțiunii pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută și derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar în calea extraordinară de atac nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situației factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte nu poate rejudeca pentru a treia oară o cauză penală, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel. În plus, în cadrul recursului în casație pot fi invocate și analizate doar anumite încălcări ale legii, fără ca vreuna dintre criticile recurentului inculpat să poată fi circumscrisă cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Ca urmare, în condițiile în care prin cererea de recurs în casație nu s-a solicitat repararea unui aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului A. pentru o faptă care nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, ci s-a contestat doar săvârșirea acesteia cu forma de vinovăție cerută de lege, împrejurare care, așa cum s-a arătat anterior, nu poate forma obiectul examinării prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, se constată că, în speță, nu este incident cazul de recurs în casație reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., acesta fiind invocat în mod formal.

În realitate, raportat la motivele recursului în casație, se constată că aspectele menționate sunt critici care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate în art. 438 C. proc. pen.

Prin urmare, admisibilitatea recursului în casație nu presupune doar îndeplinirea unei condiții formale a indicării unuia dintre cazurile prevăzute de lege, dacă nu este îndeplinită și condiția ca dezvoltarea motivului de recurs în casație să susțină măcar aparent criticile pe care legiuitorul le-a considerat a fi posibil să fie examinate în cadrul acestei căi extraordinare de atac.

Îndeplinirea formală a unei condiții din art. 440 C. proc. pen., ca de exemplu indicarea unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casație. Astfel, indicarea unui caz de recurs în casație dintre cele prevăzute de lege și susținerea unor considerente care nu au legătură cu respectivul caz de casație, nu permit instanței examinarea unei hotărâri definitive, astfel încât o atare cale de atac apare ca inadmisibilă.

Constatând că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile de formă prevăzute de lege, în temeiul art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1092/A din data de 20 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală, în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1092/A din data de 20 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 aprilie 2025.