ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 183/2025

Ședința publică din data de 18 martie 2025

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 16 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 466 alin. (2) și art. 257 alin. (2) din C. proc. pen., invocate de către contestatorul A..

Pentru a dispune în acest sens, Curtea a reținut următoarele:

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Potrivit alin. (2) excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

Potrivit alin. (3), nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Potrivit art. 29 alin. (5), dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Pornind de la dispozițiile legale amintite, a reținut că obiectul prezentei cauze îl reprezintă contestația declarată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 854 din data de 26.09.2024 pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București, secția Penală, în dosarul nr. x/2024.

A constatat, astfel, că excepția de neconstituționalitate a fost invocată de către unul dintre subiecții procesuali prevăzuți de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în fața Curții de Apel București, conform art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 și art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 304/2004 republicată privind organizarea judiciară, în cursul judecării căii de atac a contestației, deci până la soluționarea definitivă a prezentei cauze.

În ceea ce privește legătura excepției de neconstituționalitate invocată cu soluționarea prezentei cauze, condiție de admisibilitate impusă prin prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea a reținut că art. 466 alin. (2) din C. proc. pen. - prevede următoarele: este considerată judecată în lipsă persoana condamnată care nu a fost citată la proces și nu a luat cunoștință în niciun alt mod oficial despre acesta, respectiv, deși a avut cunoștință de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei și nu a putut încunoștința instanța. Nu se consideră judecată în lipsă persoana condamnată care și-a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceștia s-au prezentat oricând în cursul procesului, și nici persoana care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinței de condamnare, nu a declarat apel, a renunțat la declararea lui ori și-a retras apelul, iar art. 257 alin. (2) din C. proc. pen. prevede următoarele: comunicarea citațiilor și a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenții procedurali ai organelor judiciare sau prin orice alt salariat al acestora, prin intermediul poliției locale ori prin serviciul poștal sau de curierat.

În acest context, Curtea a observat că, potrivit art. 466 din C. proc. pen. - cererea de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate nu reprezintă o cale de atac extraordinară propriu-zisă întrucât nu tinde la corijarea unei erori de judecată asupra faptelor, determinată de apariția unor elemente sau împrejurări noi, și nici nu este criticată hotărârea pronunțată în lipsă pentru un motiv de nelegalitate. Judecarea unei persoane în lipsă constituite o modalitate legală de judecare a unei cauze, iar instanța a constatat în mod direct că persoana judecată este absentă de la ședința de judecată și nici nu a luat cunoștință în alt mod de existența procesului.

Scopul redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate este garantarea dreptului la un proces echitabil, prevăzută de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ale persoanei condamnate în lipsă prin respectarea principiilor contradictorialității, egalității armelor, exercitării dreptului la apărare prin propria persoană, nemijlocirii, oralității și aflării adevărului, precum și dreptul de a interoga martorii sau părțile din proces.

Cu referire la dispozițiile prevăzute de articolul 257 (2) din C. proc. pen., din reglementarea modalităților de citare rezultă că legiuitorul nu consideră că există diferențe calitative între modalitățile de citare. Efectuarea legală a procedurii de citare va exista în oricare dintre situațiile în care înmânarea sau notificarea citației a fost realizată conform dispozițiilor legale. În oricare dintre modalitățile procedurale de citare, persoana vizată de citație trebuie să primească aceleași informații, prevăzute expres de articolul 258 din C. proc. pen.

A arătat că autorul excepției critică dispozițiile art. 466 alin. (2) și 257 alin. (2) din C. proc. pen., pentru posibilitatea, ca în ipoteza unui proces penal să se considere un inculpat ca fiind notificat oficial prin simpla existență la dosarul cauzei a unui proces-verbal întocmit de un organ de ordine publică ar fi luat legătura cu inculpatul, deși organele de ordine publică nu se află enumerate la art. 257 alin. (2) din C. proc. pen., iar, mai mult, nu sunt produse dovezi suplimentare ale apelului și a conținutului acestuia, prin urmare judecata să nu fie considerată "judecată în lipsă", în sensul articolului criticat, încălcându-se cerința constituțională a unui "proces echitabil".

Raportat la obiectul cauzei și la prevederile art. 466 alin. (2) și 257 alin. (2) din C. proc. pen., a constatat că nu există neclarități în ceea ce privește normele legale și nu sunt formulate niște veritabile critici de neconstituționalitate, aspectele invocate sunt mai mult niște nemulțumiri ale inculpatului, chestiuni care de altfel țin de aplicarea legii, la care Curtea Constituțională nu poate face referire la jurisprudența sa, dată fiind competența. Aspectele vizate sunt chestiuni care țin de fondul cauzei, de apărările formulate de persoana condamnată, nu vizează efectiv probleme a căror soluționare poate cădea în incidența Curții Constituționale.

Așadar, Curtea a constatat că nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate reglementate de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate invocată de către contestatorul A., ceea ce face inutilă analiza celorlalte condiții de admisibilitate prevăzute de lege.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, recurentul A. a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, desființarea încheierii atacate, și pe cale de consecință, admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 466 alin. (2) și 257 alin. (2) din C. proc. pen.

În ceea ce privește prevederile art. 466 alin. (2) C. proc. pen., a arătat că acestea sunt neconstituționale în măsura în care sintagma "persoana condamnată care nu a fost citată la proces și nu a luat la cunoștință în nici un mod oficial despre acesta" este interpretată în sensul în care actele de citare sau de încunoștințare oficială pot fi realizate de alte persoane decât cele prevăzute de lege, art. 257 alin. (2) C. proc. pen., Legea nr. 302/2004, de aquis-ul european sau de prevederile tratatelor internaționale la care România este parte.

Critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 466 alin. (2) C. proc. pen. vizează posibilitatea reglementată de acest text de lege, ca în ipoteza unui proces penal, un inculpat să fie considerat notificat oficial prin simpla existență la dosarul cauzei a unui proces-verbal întocmit de un organ de ordine publică în executarea mandatului de aducere, deși acesta nu se află în enumerarea prevăzută de art. 257 alin. (2) C. proc. pen.

Analizând recursul formulat de recurentul A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse:

Din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate implică examinarea prealabilă a unor exigențe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din legea menționată.

a) - calitatea de parte în proces a autorului excepției;

b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

c) - existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

d)- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității.

Excepția de neconstituționalitate vizează dispoziții legale în vigoare, respectiv:

- art. 466 alin. (2) C. proc. pen.:

"Este considerată judecată în lipsă persoana condamnată care nu a fost citată la proces și nu a luat cunoștință în niciun alt mod oficial despre acesta, respectiv, deși a avut cunoștință de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei și nu a putut încunoștința instanța. Nu se consideră judecată în lipsă persoana condamnată care și-a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceștia s-au prezentat oricând în cursul procesului, și nici persoana care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinței de condamnare, nu a declarat apel, a renunțat la declararea lui ori și-a retras apelul."

- art. 257 alin. (2) C. proc. pen.:

"Comunicarea citațiilor și a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenții procedurali ai organelor judiciare sau prin orice alt salariat al acestora, prin intermediul poliției locale ori prin serviciul poștal sau de curierat."

În aceste coordonate, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate evaluată a fost ridicată de o parte din proces (recurentul A.), în fața Curții de Apel București, învestită cu soluționarea căii de atac a contestației, dispozițiile legale criticate pe calea excepției nu au fost anterior constatate ca fiind neconstituționale, însă nu este îndeplinită "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

În acest context, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate este argumentată de recurent în mod esențial și determinant pe nemulțumirea sa că în ipoteza unui proces penal, inculpatul este considerat notificat oficial prin simpla existență la dosarul cauzei a unui proces-verbal încheiat de un organ de ordine publică în executarea unui mandat de aducere, organ care nu se regăsește în enumerarea cuprinsă în dispozițiile art. 257 alin. (2) C. proc. pen.

Astfel argumentată, excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul A. nu îndeplinește exigența necesității invocării ei, având în vedere că prin demersul său, autorul nu urmărește să supună cenzurii instanței de contencios constituțional, în mod efectiv, aspecte de neconstituționalitate derivate din modalitatea de redactare a dispozițiilor legale criticate, ci tinde la interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale de o manieră care să satisfacă interesele acestuia.

Deși recurentul reclamă lipsa de claritate și previzibilitate a normelor legale indicate, reține Înalta Curte că în realitate acesta nu antamează o chestiune de constituționalitate, ci solicită o adaptare în concret în cauza inițială dedusă judecății (cerere de redeschidere proces penal în dosarul nr. x/2024) a conținutului textelor de lege a căror neconstituționalitate o invocă și tinde la obținerea unei alte interpretări și a unui alt mod de aplicare a dispozițiilor enunțate, chestiune care nu intră în sfera de competență a instanței de contencios constituțional.

Or, o atare solicitare excedează în mod vădit competenței Curții Constituționale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Lipsa legăturii excepției de neconstituționalitate cu cauza dată spre soluționare instanței este evidențiată prin aceea că, așa cum se reține în mod corect și în considerentele încheierii atacate, nemulțumirea petentului vizează modul de interpretare dată dispozițiilor art. 466 alin. (2) C. proc. pen. referitor la procedura de citare sau de încunoștințare a unui inculpat în cadrul procesului penal, realizată de organe de ordine publică,fără ca acestea să se regăsească în enumerarea prevăzută de art. 257 alin. (2) C. proc. pen.

Așadar, scopul invocării excepției de neconstituționalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituționalitate o dispoziție legală care reglementează măsuri sau activități vizând desfășurarea procesului penal, ci partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăți și a pronunțării unei soluții în ceea ce o privește, care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională.

În raport de aceste argumente, Înalta Curte constată că în cauza de față nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.

Scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiate pe o dispoziție neconstituțională.

Premisa sesizării instanței constituționale o constituie, așadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepția urmărește, în mod real și efectiv, să obțină concursul Curții, în considerarea și în limitele stricte ale competenței sale constituționale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum se constată în speță, autorul excepției nu tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României, ci exclusiv la completarea unei dispoziții legale într-un mod favorabil.

Pentru aceste considerente, în condițiile în care remediul procesual al excepției de neconstituționalitate nu a fost folosit de recurentul inculpat A. în concordanță cu finalitatea sa, respectiv armonizarea normelor criticate cu legea fundamentală, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 16 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2024.

Va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 16 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2024.

Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în cuantum de 90 de RON rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 martie 2025.