ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 12 martie 2025

Asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin încheierea din data de 03 decembrie 2024 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2024, au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile și excepțiile invocate de inculpatul A..

În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul nr. x/2023 din data de 26.08.2024 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, dispunându-se începerea judecății.

În adoptarea acestei soluții, judecătorul de cameră preliminară a avut în vedere următoarele:

Prin rechizitoriul nr. x/2023 din data de 26.08.2024 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, înregistrat la Curtea de Apel București, secția I Penală, sub nr. x/2024 la data de 05.09.2024, a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri prevăzută de art. 259 alin. (1) C. pen., reținându-se, în esență, că, la data de 26.05.2023, participând în calitate de avocat ales la ședința de judecată a dosarului nr. x/2023 al Tribunalului București, secția I Penală având ca obiect luarea măsurii arestării preventive față de șase persoane, inculpatul A. a sustras în mod repetat, prin introducerea în servieta personală, referatul original nr. 1117/D/P/2023 emis de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism la aceeași dată, cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive, legat ca volumul nr. 1 al dosarului de urmărire penală menționat, referat care se afla în deținerea Tribunalului București, secția I Penală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I Penală, sub nr. x/2024 la data de 05.09.2024, și repartizată aleatoriu judecătorului de cameră preliminară, urmând procedura prevăzută de art. 342 C. proc. pen.

La data de 01.10.2024, inculpatul, prin apărătorul ales, a formulat cereri și excepții, după cum urmează:

O primă critică a vizat restituirea cauzei la parchet, invocând incompatibilitatea procurorului care a efectuat urmărirea penală, arătând că se află în situația reglementată de art. 64 alin. (1) lit. f) coroborat cu art. 65 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că nu a manifestat obiectivitatea necesară în instrumentarea cauzei, constatându-se o determinare a acestuia, pe considerente absolut subiective, pentru trimiterea inculpatului în judecată, același procuror instrumentând dosarul și ulterior restituirii cauzei la parchet.

A mai invocat nulitatea absolută a ordonanței de schimbare a încadrării juridice și punere în mișcare a acțiunii penale față de inculpat, pentru săvârșirea infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzute de art. 259 alin. (1) C. pen., fiind încălcate exigențele art. 309 alin. (1) C. proc. pen., întrucât a fost ignorată atât latura obiectivă, cât și latura subiectivă a infracțiunii.

Un alt aspect a vizat faptul că prin trimiterea sa în judecată în legătură cu aceeași acuzație penală, dar sub o altă încadrare juridică, s-a ignorat, în mod deliberat, autoritatea a două hotărâri judecătorești definitive care, analizând și evaluând aceeași situație de fapt, au stabilit în mod neechivoc, că aceasta nu este de natură penală.

Astfel, prin încheierea definitivă pronunțată la data de 02.08.2023, judecătorul de drepturi și libertăți de la Curtea de Apel București, secția a II-a Penală a procedat la o analiză detaliată a situației de fapt și a probatoriilor administrate, aceleași cu cele care se regăsesc în prezent în dosarul de urmărire penală, și a concluzionat în sensul că măsura preventivă a controlului judiciar luată de către procuror nu este justificată, întrucât fapta nu este de natură penală.

Cea de a doua hotărâre a cărei autoritate de lucru judecat a fost încălcată este încheierea din data de 03.04.2024 pronunțată de completul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție care, pe baza criticilor formulate de apărătorul său, a procedat, de asemenea, la o analiză minuțioasă a situației de fapt, defalcând infracțiunea pentru care a fost inițial trimis în judecată în elementele sale constitutive, constatând că gestul său nu a influențat în niciun mod derularea actului de justiție.

Procedând la reluarea urmăririi penale exclusiv pe baza schimbării încadrării juridice, reținând aceeași situație de fapt și același suport probator și dispunând din nou trimiterea sa în judecată pentru ceea ce, în mod vădit, nu constituie o faptă prevăzută de legea penală, a arătat că procurorul s-a plasat la limita abuzului de drept procesual.

Analizând actele și lucrările dosarului, Judecătorul de cameră preliminară a reținut:

Prin încheierea din data de 17.04.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus restituirea la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a cauzei privind pe inculpatul A., trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2023 din data de 16.10.2023.

S-a constatat, prin încheierea menționată, nulitatea ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale din data de 25.07.2023 și, implicit, neregularitatea actului de sesizare, încălcarea exigenței de claritate a descrierii faptei care face obiectul inculpării în ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale conducând la vătămarea semnificativă și substanțială a dreptului la apărare al inculpatului. S-a mai arătat că rechizitoriul nu a fost apt să învestească instanța în condițiile în care nu a fost identificat al doilea înscris vizat de acuzație, fiind reținută și forma asimilată cu privire la același înscris înregistrat la organele judiciare, procurorul nu a identificat care dintre modalitățile alternative ale formei de bază a infracțiunii urmează a fi reținută în cauză, nu a precizat în ce condiții referatul prin care s-a formulat propunerea de arestare preventivă are natura juridică a unui mijloc de probă și care era obiectul probei, în privința formei asimilate a infracțiunii, a creat un echivoc în descrierea faptei care face obiectul acuzației, prin reținerea comiterii faptei, în mod repetat, și nu a determinat dacă există o ipoteză de unitate naturală colectivă, un concurs de infracțiuni sau o infracțiune continuată.

Analizând cuprinsul actului de sesizare a instanței, judecătorul de cameră preliminară a constat faptul că acesta respectă exigențele art. 328 alin. (1) și (2) C. proc. pen., nefiind incident niciunul dintre cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 281 C. proc. pen.. De asemenea, a apreciat nefondate criticile inculpatului.

Referitor la incompatibilitatea procurorului care a efectuat urmărirea penală, s-a reținut că efectuarea urmăririi penale de către același procuror și după restituirea cauzei la parchet nu determină automat lipsa de obiectivitate a acestuia, motivele invocate necircumscriindu-se cazului de incompatibilitate menționat.

C. proc. pen. nu reglementează incompatibilitatea procurorului de a instrumenta cauza după restituirea cauzei la parchet, situație care este prevăzută în cazul judecătorului, potrivit art. 64 alin. (3) C. proc. pen.

În ceea ce privește critica privind încălcarea autorității de lucru judecat, s-a reținut că încheierile la care face referire inculpatul nu cuprind o rezolvare a fondului cauzei și, în plus, s-au raportat la norma de incriminare prevăzută de art. 275 alin. (1) și (2) C. pen.

Referitor la critica privind nulitatea absolută a ordonanței de schimbare a încadrării juridice din data de 24.05.2024 și a ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale din data de 16.07.2024, s-a reținut că aceasta nu vizează aspecte de legalitate, ci de temeinicie.

Judecătorul de cameră preliminară a constatat că procurorul a îndreptat carențele rechizitoriului enumerate de completul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale din data de 16.07.2024 respectând cerințele art. 309 alin. (1) C. proc. pen., procurorul punând în mișcare acțiunea penală în urma administrării de probe, conformându-se încheierii prin care s-a dispus restituirea cauzei la parchet și eliminând dubiile constatate.

II. Împotriva încheierii din data de 03 decembrie 2024 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2024, a formulat contestație în termen legal inculpatul A., cauza fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 8 - 2 Jud. C format din doamnele judecător B. și C., cu termen de judecată la data de 26.02.2025.

La acest termen de judecată s-a constatat imposibilitatea obiectivă de participare a doamnei judecător B., aceasta fiind înlocuită cu doamna judecător D..

Prin motivele de contestație formulate în scris și depuse la dosarul cauzei la data de 07.02.2025, inculpatul A. a solicitat, în temeiul art. 347 raportat la art. 346 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., admiterea contestației și restituirea cauzei la procuror în vederea adoptării soluției legale.

Pe fondul contestației, a invocat următoarele motive de nelegalitate:

Cu privire la acest aspect, a invocat, pe lângă faptul că după reluarea urmăririi penale același procuror a instrumentat cauza, și faptul că, acesta, anterior, a dispus față de inculpat măsuri preventive, respectiv măsura reținerii și apoi controlul judiciar.

În altă ordine de idei, în susținerea acestei critici, a invocat și încheierile pronunțate anterior de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a constatat că în cauză nu a fost săvârșită vreo infracțiune, respectiv încheierea prin care inculpatului i s-a admis plângerea, fiind revocată măsura controlului judiciar, precum și încheierea prin care a fost restituită cauza la parchet.

Or, în raport cu aceste elemente, s-a apreciat că procurorul de caz nu-și putea păstra obiectivitatea față de inculpatul A., dovadă că a persistat în trimiterea acestuia în judecată, chiar și sub o altă încadrare juridică.

Prin urmare, a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 281 lit. b)

1

) C. proc. pen., contrar celor reținute de judecătorul de la prima instanță care a analizat critica din perspectiva nulității relative. Dar chiar și în această situație, potrivit art. 282 C. proc. pen., vătămarea produsă inculpatului poate fi remediată prin restituirea cauzei la procuror.

Sub un prim aspect, s-a arătat că anterior nu s-a pus în discuție o greșită încadrare juridică, ci faptul că starea de fapt descrisă în rechizitoriu nu constituie infracțiune.

Pe de altă parte, s-a arătat că prin formularea acuzației de sustragere sau distrugere de înscrisuri au fost încălcate exigențele art. 309 alin. (1) C. proc. pen., întrucât ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale ignoră latura obiectivă a infracțiunii, latura subiectivă, dar și urmarea imediată, în condițiile în care, prin raportare la termenul de "sustragere", fapta nu există, nu a fost săvârșită cu intenție și, în plus, urmarea imediată nu s-a produs întrucât nu a existat nicio afectare sau întârziere a actului de justiție.

Astfel, prin încheierea definitivă pronunțată la 2.08.2023, judecătorul de drepturi și libertăți de la Curtea de Apel București, secția a II-a Penală a procedat la o analiză detaliată a situației de fapt și a probatoriilor administrate, aceleași cu cele care se regăsesc în prezent în dosarul de urmărire penală, și a concluzionat în sensul că măsura preventivă a controlului judiciar luată față de A. nu este justificată, întrucât fapta nu este de natură penală.

Cea de-a doua hotărâre a cărei autoritate de lucru judecat a fost încălcată este încheierea din 3.04.2024, pronunțată de Completul de 2 judecători de camera preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție care, pe baza criticilor formulate de apărare, a procedat de asemenea la o analiză minuțioasă a situației de fapt, defalcând infracțiunea pentru care inculpatul a fost inițial trimis în judecată în elementele sale constitutive, respectiv latură obiectivă, latură subiectivă, urmare imediată, raport de cauzalitate între acțiunea principală și un posibil rezultat socialmente periculos produs, constatând că gestul avocatului A. nu a influențat în niciun mod derularea actului de justiție, nu a întârziat dezbaterile, acțiunea sa nereprezentând o faptă prevăzută de legea penală.

III. Examinând legalitatea și temeinicia încheierii contestate, prin prisma motivelor invocate, în limitele prevăzute de dispozițiile art. 347 alin. (1) și (4), Înalta Curte apreciază contestația nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Referitor la legalitatea sesizării instanței, judecătorul de cameră preliminară verifică în cauză respectarea legii, raportat la competența funcțională, după materie și după calitatea persoanei, dar și raportat la competența teritorială.

De asemenea, judecătorul de cameră preliminară verifică actul de sesizare a instanței prin prisma condițiilor prevăzute de lege referitor la conținutul acestuia, dar și asupra respectării exigențelor dispozițiilor art. 328 C. proc. pen.. Astfel, în acest cadru se verifică și claritatea acuzației, respectiv dacă fapta este descrisă și conține suficiente elemente din care să rezulte corespondența dintre trăsăturile faptei concrete și modelul abstract prevăzut în norma de incriminare.

În ceea ce privește descrierea faptelor în actul de sesizare, pentru a satisface exigențele dispozițiilor art. 328 alin. (1) din C. proc. pen., aceasta trebuie să fie făcută de o manieră rezonabilă, să fie clară, inteligibilă, să facă referire la toate împrejurările de timp și de loc, cu prezentarea tuturor elementelor ce prezintă relevanță penală sub aspectul conținutului unei infracțiuni.

Importanța acestei descrieri rezultă din dispozițiile art. 371 din C. proc. pen., care fixează obiectul judecății la faptele și persoanele arătate în actul de sesizare. Totodată, descrierea faptei este și o condiție a asigurării posibilității de exercitare a unei apărări efective de către inculpat, statuată la nivel de principiu de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, caracterul echitabil al procedurii depinzând de o informare precisă și completă asupra acuzațiilor formulate împotriva unei persoane, respectiv asupra faptelor materiale imputate, precum și asupra încadrării juridice.

În ceea ce privește legalitatea administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară verifică dacă în cursul fazei de instrucție penală organele de urmărire penală au administrat probele cu respectarea garanțiilor procesuale referitoare la legalitatea procedurilor și respectarea dreptului la apărare. În acest cadru, dacă se constată că probele au fost administrate cu încălcarea dispozițiilor legale, judecătorul de cameră preliminară dispune excluderea probelor însă nu în toate cazurile, ci doar atunci când încălcările vizează chestiuni esențiale, care, în raport cu împrejurările concrete ale cauze, ar duce la încălcarea dreptului la un proces echitabil. Tot în acest cadru, se analizează incidența dispozițiilor art. 281-282 C. proc. pen., privitoare la nulitățile relative și absolute.

Cu privire la ultimul aspect, cel privind legalitatea efectuării actelor de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară este chemat să verifice dacă urmărirea penală a fost efectuată cu parcurgerea etapelor obligatorii, dar și dacă există o concordanță între actele efectuate și dispozițiile organului de urmărire penală.

După verificarea competenței și a legalității sesizării instanței, respectiv verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, dacă respinge cererile și excepțiile formulate de inculpat, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății.

În ceea ce privește calea de atac prevăzută de lege împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară soluționează camera preliminară, Înalta Curte reține că, potrivit art. 347 alin. (1) C. proc. pen., în termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1) - (4

2

), procurorul, părțile și persoana vătămată pot face contestație. Contestația poate privi și modul de soluționare a cererilor și a excepțiilor. De asemenea, la alin. (4) al aceluiași text de lege se menționează că în soluționarea contestației nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepții decât cele invocate sau ridicate din oficiu în fața judecătorului de cameră preliminară în procedura desfășurată în fața instanței sesizate cu rechizitoriu, cu excepția cazurilor de nulitate absolută.

Așadar, în limitele prevăzute de acest cadru procesual, se constată că examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat, prin voința legiuitorului, la chestiuni eminamente de drept, circumscrise exigențelor de formă și conținut ale actelor procedurale, de concordanță a acestora din urmă cu actele procesuale pe care le încorporează ori cu dispozițiile legale pertinente în faza de urmărire penală.

În egală măsură, un atare examen implică o evaluare a probelor din aceeași unică perspectivă a legalității (sau, după caz, a loialității), judecătorul analizând doar legalitatea, iar nu oportunitatea actului prin care s-a dispus/respins administrarea unei probe de către organul de urmărire penală.

Judecătorul de cameră preliminară nu verifică dacă acuzația cu privire la faptele respective este reală și nici dacă sunt probe suficiente pentru a conduce la stabilirea vinovăției. De asemenea, acesta nu evaluează pertinența, utilitatea sau concludența probelor, această chestiune fiind în sarcina instanței la momentul cercetării judecătorești.

Analizând criticile invocate de inculpat și prin raportare la aceste considerațiuni de natură teoretică, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, constată că aspectele invocate de inculpatul A. sunt neîntemeiate, actul de sesizare nr. 414/158/P/2023 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, astfel cum a fost întocmit urmare a reluării urmăririi penale, fiind apt să investească în mod legal instanța de judecată, asigurând posibilitatea efectuării unei apărări concrete și efective, fiind stabilit obiectul și limitele judecății, astfel cum prevăd normele procesuale penale.

În ceea ce privește motivele contestației formulate de inculpat, reține următoarele:

Preliminar, reține că deși art. 6 pargraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului face vorbire despre noțiunea de instanță independentă și imparțială, legiuitorul, în vederea asigurării caracterului echitabil al procesului penal a reglementat în dispozițiile art. 65 alin. (1) C. proc. pen. cazurile de incompatibilitate în ceea ce-l privește pe procuror, stabilind că: Dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. a)-d) și f) se aplică procurorului și organului de cercetare penală.

Din interpretarea acestor dispoziții, se constată pe de o parte faptul că aceste cazuri de incompatibilitate ce-l vizează pe procuror nu conțin și ipoteza prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., respectiv constatarea incompatibilității procurorului atunci când a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfășurată în fața unui judecător sau a unei instanțe de judecată.

Prin urmare, restituirea cauzei la parchet, astfel cum s-a dispus în cauza pendinte urmare a încheierii nr. 313/17.04.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de doi judecători de cameră preliminară, în dosarul nr. x/2023, nu determină incompatibilitatea procurorului care a efectuat acte de urmărire în cauză respectivă de a proceda la reluarea urmăririi penale.

Această concluzie a fost consfințită prin Decizia nr. 597/2022 a Curții Constituționale referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 alin. (1) raportate la cele ale art. 64 alin. (1) lit. f) și ale art. 65 alin. (4) din C. proc. pen., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 304 din 11 aprilie 2023, în care s-a statuat că în cazul restituirii cauzei la parchet de către judecător, nu există, de plano, o interdicție impusă procurorului care a efectuat acte de urmărire penală în respectiva cauză de a completa sau de a continua urmărirea penală.

De asemenea, prin aceeași decizie, instanța de control constituțional a mai reținut că din moment ce procurorului îi revine posibilitatea de a aprecia asupra reluării urmăririi penale în propria sa cauză, este firesc ca tot lui să îi revină și efectuarea acesteia din nou, conform motivelor pe care le-a avut în vedere când a decis să procedeze în acest mod.

Prin urmare, având în vedere aceste considerente, dar și caracterul de remediu al instituției camerei preliminare, se constată că reluarea urmăririi penale de către procurorul care, anterior, a efectuat urmărirea penală în aceeași cauză nu reprezintă un aspect prohibit de lege.

Tot cu referire la cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 65 alin. (1) C. proc. pen., se constată că procurorului nu i se aplică dispozițiile art. 64 alin. (3) C. proc. pen. care prevăd că: Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desființarea ori casarea hotărârii.

Așadar, din analiza coroborată a dispozițiilor legale care reglementează incompatibilitatea organelor judiciare, se observă că nu există o interdicție în ceea ce-l privește pe procuror de instrumentare a cauzei după restituirea acesteia de către judecătorul de cameră preliminară.

În acest sens este și jurisprudența instanței supreme care, prin încheierea nr. 420 din 16.07.2020 pronunțată de Completul de doi judecători de cameră preliminară, în dosarul nr. x/2019, a reținut că: (…) împrejurarea că același procuror care a instrumentat inițial cauza a readministrat în condiții de legalitate mijlocele de probă excluse în primul ciclu procesual și a dispus din nou trimiterea în judecată a celor doi inculpați, nu poate conduce la concluzia incompatibilității acestuia.

Este de reținut că, spre deosebire de judecător, care prin soluționarea unei cauze, devine incompatibil să participe ulterior la rejudecarea ei, în cazul procurorului nu este reglementat un caz similar cu cel prev. de art. 64 alin. .3 C. proc. pen., ceea ce înseamnă că nimic nu se opune, în principiu, ca același procuror să reia instrumentarea unei cauze după restituirea acesteia de către judecătorul de cameră preliminară în condițiile art. 346 alin. (3) C. proc. pen., mai ales în situația în care însuși procurorul a cerut restituirea cauzei, cum a fost și situația în speța de față.

Pe de altă parte, nici dispozițiile art. 332 și următoarele C. proc. pen. care reglementează cazurile de reluare a urmăririi penale, nu instituie o interdicție la adresa procurorului care anterior a efectuat urmărirea penală.

În plus, în anumite situații (a se vedea dispozițiile art. 346 alin. (3) lit. c) cu referire la art. 345 alin. (3) C. proc. pen.), chiar procurorul de caz poate solicita restituirea cauzei la parchet în vederea reluării urmăririi penale.

Or, în situația în care procurorul are posibilitatea de a aprecia asupra reluării urmăririi penale, este firesc ca tot în sarcina sa să fie și efectuarea din nou a acesteia, el fiind cel care cunoaște cauza sub toate aspectele.

În altă ordine de idei, în lipsa unui caz de incompatibilitate concret care să vizeze de plano interdicția persoanei care a efectuat acte de urmărire penală de a proceda la refacerea acesteia în situația restituirii cauzei de către judecătorul de cameră preliminară, Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară constată că într-o astfel de situație, dacă există suspiciuni în privința organului de urmărire penală, în speță a procurorului, situația poate fi analizată, astfel cum susține și apărarea, prin prisma dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Însă, în această situație nu este suficient doar a se invoca faptul că anterior restituirii de către judecătorul de cameră preliminară, procurorul asupra căruia planează suspiciuni de parțialitate a efectuat urmărirea penală, ci se impune a fi precizate elementele care dovedesc lipsa de obiectivitate a acestuia.

Ceea ce se invocă de către apărare în susținerea aceste teze vizează pe de o parte faptul că procurorul a dispus pentru a doua oară trimiterea în judecată a inculpatului pentru aceeași faptă, dar sub o altă încadrare juridică, iar, pe de altă parte, faptul că, anterior, a luat față de inculpat măsuri preventive, respectiv reținerea și controlul judiciar, aceasta din urmă fiind revocată de către un judecător.

Aceste aspecte sunt, într-adevăr, de necontestat. Însă, având în vedere funcția pe care o exercită procurorul, aceea de acuzare, dar și faptul că acesta își desfășoară activitatea în conformitate cu principiul legalității, imparțialității și al controlului ierarhic, se observă că exigența de imparțialitate nu poate fi evaluată în sens atât de restrictiv, astfel cum solicită apărarea, prin raportare la aceleași standarde care sunt impuse în cazul instanțelor/judecătorilor.

Prin urmare, faptul că anterior procurorul a dispus față de inculpat măsura reținerii și, ulterior, controlul judiciar, măsură revocată de către o instanță, nu reprezintă o dovadă a lipsei de obiectivitate. Luarea unor măsuri procesuale care afectează implicit drepturile unor persoane puse sub acuzație nu pot constitui prin ele însele fundamentul constatării lipsei de imparțialitate sau a existenței unui interes personal din partea procurorului în inculparea și trimiterea în judecată a inculpatului.

Faptul că opinia procurorului, de dispune trimiterea în judecată și de a-și menține această hotărâre și ulterior soluției de restituire, a fost în disonanță cu opinia exprimată de apărare sau cu soluția dispusă anterior de judecătorul de cameră preliminară nu reprezintă o dovadă a lipsei de obiectivitate, ci o manifestare concretă a unor funcții judiciare cu finalitate diferită, precum și o altă viziune în ceea ce privește interpretarea atributelor conferite de lege fiecărui participant în cadrul procesului penal.

În această situație nu poate fi prezumată lipsa de imparțialitate a procurorului, aceasta trebuind a fi demonstrată sau susținută de comportamente, atitudini sau manifestări care să conducă la existența unor prejudecăți sau idei preconcepute din partea procurorului cu privire la soluția ce trebuie adoptată. Or, dispunerea pentru a doua oară a trimiterii în judecată, chiar reținând aceeași situație de fapt, însă sub altă încadrare juridică, nu poate constitui de iure o dovadă de rea-credință a procurorului.

Pe de altă parte, chiar și în situația dispunerii pentru a doua oară a trimiterii în judecată, inculpatul beneficiază de garanția dreptului la un proces echitabil, astfel cum acestea sunt conferite de normele legale interne și internaționale, în condițiile în care actele procurorului după refacerea sau completarea urmării penale sunt supuse verificării de către judecătorul de cameră preliminară, soluția adoptată de acesta putând forma la rândul său obiectul unei alte verificări de către un complet de judecători de la instanța ierarhic superioară.

În același registru, având în vedere că rechizitoriul evidențiază convingerea procurorului cu privire la temeinicia acuzațiilor, dar și că acesta s-a conformat argumentelor judecătorului de cameră preliminară din primul ciclu procesual, suplimentând probatoriul, în lipsa altor aspecte concrete, argumentele apărării nu pot fi apreciate decât simple aprecieri subiective fără fundament în realitatea faptică.

În concluzie, în lipsa unor elemente obiective relevate de apărare, nu se poate aprecia că procurorul care a instrumentat inițial cauza devine incompatibil să reia urmărirea penală și, ulterior, să dispună retrimiterea în judecată a inculpatului.

Din perspectiva acestei critici, Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară, constată că examenul de verificare a legalității atribuită judecătorului de cameră preliminară în ceea ce privește cele două măsuri invocate de apărare ca fiind lovite de nulitate absolute (schimbarea încadrării juridice și punerea în mișcare a acțiunii penale) se raportează exclusiv la actul procedural prin care au fost dispuse, respectiv la legalitatea acestuia, fără a putea fi antamată chestiunea temeiniciei.

Ceea ce se invocă de către apărare în susținerea acestor nelegalități vizează, în esență, neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri din perspectiva laturii obiective, a celei subiective, cât și a urmăririi imediate, în scopul de a se constata existența unui impediment în exercitarea acțiunii penale, respectiv că acțiunile inculpatului nu reprezintă fapte de natură penală.

Este adevărat că anterior, în primul ciclu procesual, examenul de legalitate substanțială a vizat actul de inculpare din perspectiva condiției probei necesare pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, însă acesta a avut la bază o anumită particularitate, respectiv argumentele judecătorului de drepturi și libertăți cu privire la temeinicia acuzației la momentul formulării propunerii de arestare preventivă, respectiv că ulterior acestui moment nu au fost administrate probe suplimentare care să susțină acuzația și, în consecință, trimiterea în judecată.

Or, în cazul de față acest raționament nu mai este valabil, în condițiile în care ulterior reluării activității de urmărire penală au fost administrate probe suplimentare, fiind schimbată, totodată, și încadrarea juridică.

Dacă în primă fază existau două încheieri definitive, respectiv aceea a judecătorului de drepturi și libertăți care la momentul formulării propunerii de arestare preventive a constatat neîndeplinirea condiției vizând existența suspiciunii rezultate din probe cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, precum și aceea a completului de judecători de la instanța supremă prin care s-a constatat că era în sarcina procurorului ca, din oficiu, să procedeze la suplimentarea probatoriului pentru a înlătura în urma unei noi evaluări dubiile constatate de judecătorul de drepturi și libertăți, nu aceeași este situația la acest moment.

Astfel, în acest context nu se poate realiza o paralelă între cele două cicluri procesuale (anterior și ulterior restituirii cauzei la parchet), întrucât acestea prezintă particularități diferite.

Prin urmare, la acest moment, o analiză a probelor din perspectiva îndeplinirii condițiilor de tipicitate a infracțiunii, astfel cum solicită apărarea, ar presupune de facto o examinare a fondului cauzei și o tranșarea acțiunii penale încă din faza de cameră preliminară, aspect ce excedează competenței funcționale a judecătorului de cameră preliminară, inclusiv din perspectiva condiției probei reclamate de art. 309 alin. (1) C. proc. pen.

În plus, verificarea rechizitoriului nu poate fi realizată din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 327 lit. a) C. proc. pen.. Astfel, nu se poate verifica dacă urmărirea penală este completă și există probele necesare trimiterii în judecată, aceste chestiuni vizând temeinicia acuzației, aspect care excedează competenței judecătorului de cameră preliminară.

Prealabil, este necesar a se observa că prezenta cauză prezintă o caracteristică aparte în sensul că există două hotărâri judecătorești definitive prin care s-a constatat neîndeplinirea condiției vizând existența probelor necesare, pe de o parte, pentru luarea măsurii arestării preventive, iar, pe de altă parte, pentru punerea în mișcare a acțiunii penale din perspectiva acuzației de sustragere sau distrugere de probe sau înscrisuri, faptă prevăzută de art. 275 alin. (1) și (2) C. pen.

Astfel, prin încheierea definitivă F/DL din 02.08.2023 pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel București, secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2023, având ca obiect plângerea formulată de către inculpatul A. împotriva ordonanței din data de 28.07.2023, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2023, s-a reținut existența unor dubii semnificative cu privire la săvârșirea infracțiunii de către inculpat, nefiind îndeplinită condiția existenței suspiciunii rezonabile rezultată din probe în vederea luării măsurii arestării preventive.

Ulterior, prin încheierea din data de 03.04.2025 pronunțată de Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară, în dosarul nr. x/2023, având ca obiect soluționarea contestației declarate de inculpatul A. împotriva încheierii F/CP din data de 07 decembrie 2023 pronunțată de Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2023, s-a statuat în mod definitiv că în contextul obligativității încheierii definitive F/DL din data de 02 august 2023 pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel București, secția a II-a penal în dosarul nr. x/2023, era în sarcina procurorului ca, din oficiu, să procedeze la suplimentarea probatoriului pentru a înlătura în urma unei noi evaluări dubiile constatate de judecătorul de drepturi și libertăți în legătură atât cu latura subiectivă a acuzației, cât și tipicitatea obiectivă a faptei, dubii care afectau legalitatea punerii în mișcare a acțiunii penale prin neîmplinirea unei condiții obligatorii prevăzute de lege.

De asemenea, prin aceeași încheiere s-a constatat încălcarea dispozițiilor art. 15 și art. 309 din C. proc. pen. în ceea ce privește condiția probei necesare pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, care are drept consecință reținerea nelegalității punerii în mișcare a acțiunii penale prin ordonanța emisă la data de 25.07.2023 în dosarul nr. x/2023 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Așadar, astfel cum a susținut și apărarea, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară constată că încheierile anterior menționate, deși nu au fost pronunțate în exercitarea unei funcții procesuale care evocă fondul cauzei, au caracter obligatoriu, fiind hotărâri judecătorești definitive și nu pot fi ignorate și nici lipsite de consecințe.

Însă, efectele acestor hotărâri trebuie privite și examinate, pe de o parte, din perspectiva momentului procesul în care au fost pronunțate, iar, pe de altă parte, din perspectiva acuzației imputate inculpatului și încadrării juridice pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, respectiv aceea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 alin. (1) și (2) C. pen.

Referitor la momentul procesual, Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară constată că la momentul formulării propunerii de arestare preventivă a inculpatului A. s-a reținut de către judecătorul de drepturi și libertăți lipsa unor probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri.

În același ciclu procesual, după trimiterea în judecată, cu ocazia verificării competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară a constatat că după momentul respingerii propunerii de arestare preventivă, procurorul a ignorat încheierea judecătorului de drepturi și libertăți, dispunând trimiterea în judecată în baza aceluiași material probator, deși prin încheiere s-a reținut că nu există probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunea.

Această conduită a fost sancționată de judecătorul de cameră preliminară care a dispus restituirea cauzei la parchet.

Ulterior, procurorul a remediat deficiențele constatate în prima fază a camerei preliminară, procedând la suplimentarea probatoriului și reconfigurând în drept acuzația formulată, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 alin. (1) și (2) C. pen., în infracțiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri prevăzută de art. 259 alin. (1) C. pen.

Prin urmare, având în vedere că ulterior pronunțării celor două încheieri procurorul, deși nu a modificat starea factuală, a procedat la administrarea unor probe suplimentare și a modificat în drept acuzația, Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară, constată că autoritatea de lucru judecat a celor două încheieri nu poate fi apreciată drept una absolută, ci relativă în timp raportat la evoluția cauzei. Astfel, nu se poate aprecia că a fost nesocotit principiul autorității/puterii de lucru judecat.

Pe de altă parte, suficiența materialului probator este apanajul procurorului, care, potrivit art. 327 C. proc. pen., este singurul care poate aprecia dacă urmărirea penală este completă și există probele necesare pentru emiterea rechizitorului și dispunerea trimiterii în judecată, judecătorul de cameră preliminară putând examina rechizitoriul doar din perspectiva dispozițiilor art. 328 C. proc. pen.. Astfel, aprecierile procurorului privind suficiența probelor administrate reflectă convingerea proprie a acestuia, neputându-i-se imputa caracterul complet sau incomplet al urmăririi penale și nici existența probelor necesare trimiterii în judecată.

Concluzionând sub acest aspect, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, constată că statuările judecătorului de drepturi și libertăți, respectiv ale completului de doi judecători de cameră preliminară, în sensul că nu s-a făcut dovada probelor și a acelor indicii temeinice din conținutul cărora să rezulte că a fost săvârșită o infracțiune, au o putere de lucru judecat limitată, relativă în timp și doar în ceea ce privește acuzația de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 alin. (1) și (2) C. pen.

Față de aceste considerente, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, apreciază că încheierea care face obiectul contestației este legală și temeinică, în mod corect, judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond constatând legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Astfel, în mod just, s-a dispus începerea judecății, apreciindu-se că rechizitoriul îndeplinește cerințele prevăzute de lege.

Pentru argumentele enunțate anterior, în baza art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) coroborat cu art. 347 C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 03 decembrie 2024 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2024.

În temeiul art. 275 alin. (2), va obliga contestatorul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 03 decembrie 2024 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2024.

Obligă contestatorul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în camera de consiliu, astăzi, 12 martie 2025.