ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 25 februarie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulate de inculpatul A., în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 191/2024 din data de 26 iulie 2024, pronunțată de Judecătoria Negrești Oaș, în temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa închisorii de 1 an și 3 luni pentru săvârșirea infracțiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen. și la pedeapsa închisorii de 1 an pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen., s-a constatat că cele două fapte au fost săvârșite în concurs real.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate prin prezenta hotărâre și s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 1 an și 3 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul fix și obligatoriu, de 4 luni închisoare, reprezentând o treime din a doua pedeapsă de 12 luni închisoare, rezultând pedeapsa de 1 an și 7 luni închisoare.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei rezultante de 1 an și 7 luni închisoare și s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 (patru) ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Satu Mare, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., i s-a impus inculpatului să execute următoarea obligație: să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei Comunei Vama sau în cadrul B., pe o perioadă de 120 zile lucrătoare.

În baza art. 94 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e) să fie comunicate Serviciului de Probațiune Satu Mare.

În baza art. 404 C. proc. pen. raportat la art. 91 alin. (4) C. pen. i s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen., privind consecințele nerespectării măsurilor de supraveghere și a obligațiilor impuse, precum și cele ale săvârșirii de noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.

În baza 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 932,2 RON (532,2 RON din cursul urmăririi penale și 400 RON din cursul judecății).

Pentru a pronunța această hotărâre, analizând probatoriul administrat în cursul urmăririi penale și al judecății, inclusiv prin raportare la apărările formulate, prima instanță a reținut, în esență, că fapta inculpatului A. care, la data de 12.04.2020, în jurul orelor 23:30, a condus pe străzile din loc. Negrești Oaș, autoturismul, fiind interceptat de organele de poliție după ce a parcat în curtea imobilului său și solicitându-i-se prelevarea de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei, acesta a refuzat prelevarea mostrelor, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, faptă prevăzută și pedepsită de art. 337 C. pen.

Instanța de fond a avut în vedere declarațiile organelor de constatare, din conținutul cărora reiese fără echivoc că inculpatul, anterior refuzului de prelevare mostre biologice, a condus autoturismul, pe străzile din orașul Negrești-Oaș, încercând chiar se sustragă de la controlul organelor de poliție, prin ignorarea solicitării acestora de a opri și continuându-și deplasarea până în curtea imobilului său de pe strada x, nr. 25, unde a parcat autoturismul, a trecut de pe locul șoferului pe locul din dreapta al pasagerului și a încercat să închidă poarta electrică cu telecomanda, însă a fost interceptat de organele de poliție care, aflate în urmărirea lui, au pătruns în curtea imobilului.

Astfel, instanța de fond a subliniat că, deși situația premisă a elementului material al infracțiunii incriminate de art. 337 C. pen. este ca persoana care refuză ori se sustrage recoltării probelor biologice să aibă calitatea de conducător auto, textul de lege nu condiționează, sub nicio formă, existența infracțiunii de oprirea autoturismului în trafic, fiind îndeplinită situația premisă și în cazul în care inculpatul a condus autoturismul în momente anterioare solicitării de a se supune recoltării de probe biologice. De asemenea, s-a reținut că vinovăția inculpatului este pe deplin dovedită în condițiile în care legiuitorul nu condiționează existența infracțiunii de refuz de recoltare probe biologice nici de faptul că acesta ar fi consumat sau nu băuturi alcoolice anterior sau ulterior conducerii autovehiculului pe drumurile publice, ci doar de faptul că inculpatul a refuzat sau s-a sustras de la recoltarea de probe biologice pentru stabilirea alcoolemiei, lucru care a fost dovedit în cauză în mod neechivoc.

Totodată, instanța de fond a reținut că fapta inculpatului A. care, în data de 02.02.2021, în jurul orei 10:10, a condus autoturismul, pe raza localității Ciuperceni, având suspendată exercitarea dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

Astfel, prima instanță a avut în vedere adresa nr. x din data de 23.08.2021 emisă de I.P.J Satu Mare - Serviciul Rutier care a comunicat că numitul A., posesor al permisului de conducere seria x, în data de 02.02.2021, nu avea valabilă exercitarea dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice din România, deoarece în data de 12.04.2020, a săvârșit pe județului Satu Mare fapta prevăzută de art. 337 C. pen.

La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv faptul că inculpatul a încercat în prealabil să se sustragă controlului organelor de poliție, rulând cu viteză peste limita legală (astfel cum a reieșit din declarațiile martorilor) pe străzile din orașul Negrești-Oaș, punând în acest mod într-un real pericol circulația rutieră și participanții la trafic, coroborat, de asemenea, și cu faptul că la momentul interceptării emana halenă alcoolică, fapt ce sporește pericolul pentru participanții la trafic. Totodată, s-a reținut că inculpatul a refuzat să se supună examenelor medicale în vederea determinării prezenței în organism a alcoolului sau substanțelor psihoactive, la solicitarea expresă și justificată a organelor de poliție care au constatat că emana halenă alcoolică, încercând practic să evite cercetarea sa pentru săvârșirea unei infracțiuni.

În ceea ce privește circumstanțele personale, s-a avut în vedere că inculpatul are vârsta de 44 de ani, are studii medii, respectiv 8 clase, este căsătorit și are copii în întreținere, este muncitor necalificat și lucrează în străinătate. Din analiza fișei de cazier judiciar a inculpatului a rezultat că acesta a săvârșit, în mod repetat, în perioada 2008-2021, infracțiuni de furt, de violență și la regimul circulației, fiind condamnat inclusiv la pedepse cu închisoarea, unele dintre pedepse fiind executate în regim de detenție.

S-a reținut, astfel, de către prima instanță, comportamentul infracțional și după comiterea celorlalte fapte pentru care a primit condamnări, ceea ce denotă o implicare intenționată în comiterea faptelor ce fac obiectul prezentului dosar, prezentând dificultăți în conștientizarea acțiunilor sale și a repercusiunilor devastatoare pe care le pot avea aceste acțiuni asupra propriei persoane dar și asupra celorlalți.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 550/A/2024 din 16 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul art. 421 pct. (1) lit. b) C. proc. pen. a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 191/2024 din data de 26 iulie 2024 pronunțate de Judecătoria Negrești-Oaș, pe care o menține.

Conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 400 RON, cheltuieli judiciare în favoarea statului în apel.

Pentru a pronunța această decizie, în urma examinării sentinței apelate, Curtea a constatat că, în speță, prima instanță a reținut corect starea de fapt și a făcut o analiză temeinică a probelor administrate în cauză, faptele imputate inculpatului fiind corect calificate în drept ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunilor de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzute și pedepsite de art. 337 C. pen. și conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

Sub aspectul laturii obiective a infracțiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzute de art. 337 C. pen., Curtea a reținut că elementul material al acesteia constă în acțiunea de a refuza ori a se sustrage de la prelevarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei. Cerința esențială pentru realizarea conținutului infracțiunii constă în faptul că vehiculul condus de persoana care refuză prelevarea probelor biologice, în vederea stabilirii alcoolemiei (adică refuză prelevarea de sânge, aceasta fiind singura categorie de probe biologice din care poate fi stabilit legal și faptic nivelul alcoolemiei relevant din punct de vedere penal) face parte din categoria celor pentru care legea impune obligativitatea deținerii permisului de conducere - condiție îndeplinită în cauză, și, de asemenea, că activitatea de conducere a vehiculului a avut loc pe drumurile publice, în cauză, inculpatul conducând autoturismul autoturismului. Totodată, cerința legală în cazul acestui tip de infracțiune este legată doar de refuzul inculpatului de a se supune recoltării probelor biologice de sânge, independent de consumul de alcool sau de substanțe psihoactive și independent de oprirea sau nu în trafic a acestuia, condiția premisă fiind îndeplinită și atunci când inculpatul a condus autovehiculul imediat anterior opririi lui în trafic, conducătorii auto având obligația de a se supune testării etilotest ori prelevării probelor de sânge pentru stabilirea alcoolemiei.

În continuare, s-a reținut că, prin simpla lezare a obiectului juridic al infracțiunii, deci a valorilor protejate, se produce urmarea infracțiunii - starea de pericol - fără a fi necesară producerea vreunui prejudiciu, așa cum rezultă, de altfel, din incriminarea pe care legiuitorul a reglementat-o în cazul acestei infracțiuni. Astfel, s-a constatat că inculpatul a creat această stare de pericol pentru valorile sociale ocrotite de lege și relațiile sociale referitoare la acestea, respectiv viața, integritatea fizică și psihică a participanților la trafic și integritatea bunurilor.

Instanța de apel a mai reținut că legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată rezultă din însăși săvârșirea faptei, aceasta fiind o infracțiune de pericol, pentru a cărei existență nu este necesară producerea unui rezultat concret, privit în materialitatea sa, fiind suficientă crearea unei stări de pericol pentru siguranța circulației pe drumurile publice și a participanților la trafic.

Totodată, s-a menționat că, specific acestui tip de infracțiuni, din perspectiva laturii subiective, intenția directă sau indirectă caracterizează starea psihică a celui care săvârșește fapta. Din acest punct de vedere, Curtea a reținut că inculpatul a acționat cu vinovăție în modalitatea intenției directe, conform dispozițiilor art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., prevăzând rezultatul faptei sale și urmărind producerea lui prin săvârșirea faptei. Astfel, inculpatul a refuzat să se supună recoltării de mostre biologice prevăzând rezultatul faptei sale și urmărind împiedicarea stabilirii adevărului.

Așadar, față de probele administrate în cauză și la care s-a făcut referire pe larg în cuprinsul deciziei, raportat la acuzațiile aduse inculpatului, Curtea a constatat că fapta de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice există, este infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

Referitor la susținerea inculpatului A. că în data de 12.04.2020 nu a condus autoturismul, acesta fiind și motivul pentru care a refuzat prelevarea mostrelor biologice, Curtea a reținut că aceasta nu poate fi primită, fiind contrazisă de probatoriul administrat în cauză, care demonstrează caracterul nesincer al declarațiilor inculpatului.

În ceea ce privește apărarea inculpatului că ulterior refuzului privind recoltarea de probe biologice a revenit și a fost de acord cu prelevarea, Curtea a constatat că infracțiunea de refuz de a se supune recoltării probelor biologice se consumă instantaneu, astfel încât revenirea asupra refuzului nu mai are relevanță cu privire la existența infracțiunii, aceasta fiind comisă în momentul în care conducătorul autoturismului a spus "nu" și, în fapt, și-a și manifestat conduita negativă, nepermițând asistentei/medicului să procedeze la recoltarea probelor. De altfel, s-a constatat că în procesul-verbal de recoltare de probe biologice nu este consemnată poziția inculpatului de revenire asupra refuzului de prelevare.

Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că nu poate fi primită solicitarea inculpatului A. de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

În ceea ce privește latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., s-a constatat că existența elementului material constă în acțiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul, pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România și rezultă din probele administrate în cauză. Situația premisă a infracțiunii presupune existența unui permis de conducere retras, anulat, ori situația când exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată titularului, sau când titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce autovehicule în România.

Cu privire la suspendarea dreptului de a conduce autovehicule, s-a reținut că inculpatului, în temeiul dispozițiilor art. 111 alin. (1) lit. b) și alin. (3) și ale art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, privind circulația pe drumurile publice, i-a fost suspendată exercitarea dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice începând cu data de 12.04.2020 până la finalizarea dosarului penal, deoarece este cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 337 C. pen., înștiințare pe care este înscris "deși este de față refuză să ia la cunoștință", astfel cum rezultă din mențiunile făcute pe aceasta .

Sancțiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce urmărește lipsirea temporară a conducătorului auto de dreptul de a conduce pe drumurile publice cu titlu de sancțiune contravențională.

Curtea a reținut că, în cauză, elementul material al laturii obiective a fost realizat prin fapta inculpatului de a conduce autovehiculul având suspendat dreptul de conducere, fiind astfel lipsit de dreptul de a conduce autovehicule în România. De asemenea, având în vedere că infracțiunea incriminată este de pericol, iar urmarea imediată a faptei săvârșită de către inculpat constă în punerea în pericol a siguranței traficului rutier, starea de pericol pentru valoarea ocrotită de actul normativ mai sus menționat s-a produs prin săvârșirea acțiunii de conducere a unui autoturism având exercitarea dreptului de a conduce suspendată.

Totodată, legătura de cauzalitate între fapta săvârșită și urmarea socialmente periculoasă rezultă ex re, din însăși săvârșirea faptei.

Sub aspectul laturii subiective a infracțiunii, Curtea a reținut că inculpatul a săvârșit fapta cu intenție indirectă prevăzută de art. 16 alin. (3) lit. b) C. pen., întrucât a prevăzut rezultatul faptei sale, respectiv punerea în pericol a siguranței circulației rutiere și a participanților la trafic și, deși nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.

Pe cale de consecință, s-a reținut că nu poate fi primită solicitarea inculpatului A. de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., fapta acestuia fiind prevăzută de legea penală, incriminată în conținutul infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen.

Sub aspectul individualizării judiciare a cuantumului pedepselor aplicate inculpatului, având în vedere criteriile generale de individualizare înscrise la art. 74 C. pen. referitoare la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile săvârșite, gradul de pericol social concret al faptelor săvârșite (infracțiuni de pericol și nu de rezultat), circumstanțele reale ale faptelor - inculpatul a refuzat în deplină cunoștință de cauză recoltarea de probe biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, iar apoi, după săvârșirea faptei de refuz de prelevare mostre biologice, a condus autoturismul pe drumurile publice, deși cunoștea că are dreptul de a conduce suspendat, urmare care s-au produs (crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ocrotite prin norma penală, stare de pericol intervenită ca urmare directă a săvârșirii faptelor), persoana și conduita inculpatului, nivelul de educație, situația familială și socială, Curtea a apreciat că eficiența funcțională a pedepselor se poate realiza numai prin aplicarea unor pedepse cu închisoarea în cuantumul stabilit de către prima instanță.

De altfel, s-a constatat că pedepsele închisorii aplicate pentru săvârșirea infracțiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen., respectiv pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., sunt orientate spre limita minimă specială prevăzută de lege, neimpunându-se a fi reduse.

Referitor la solicitarea inculpatului privind stabilirea unei pedepse cu închisoarea într-un cuantum mai redus în condițiile art. 83 C. pen. privind amânarea aplicării pedepsei, Curtea a constatat că aceasta nu este în măsură să răspundă scopului sancționator și educativ al pedepsei, față de împrejurările și modul în care au fost săvârșite faptele, cât și prin urmările avute și persoana inculpatului, care a încercat în prealabil să se sustragă controlului organelor de poliție, rulând cu viteză peste limita legală pe străzile din orașul Negrești Oaș, iar după ce a fost interceptat de către organele de poliție a refuzat să se supună examenelor medicale în vederea determinării prezenței în organism a alcoolului sau substanțelor psihoactive, la solicitarea expresă și justificată a organelor de poliție care au constatat că emana halenă alcoolică. În plus, s-a reținut că inculpatul nu este la prima abatere de la regimul circulației rutiere potrivit mențiunilor din istoricul sancțiunilor auto aflat la dosarul de urmărire penală nr. 253/P/2021 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu-Mare.

Prin urmare, Curtea a apreciat că stabilirea unei pedepse cu închisoarea cu aplicarea art. 83 C. pen. nu este de natură să contribuie la conștientizarea de către inculpat a rolului coercitiv și preventiv - educativ al acestui tip de pedeapsă, dar și a gravității faptelor comise.

Hotărârea din apel a fost comunicată inculpatului A. la 18 octombrie 2024 și Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea la 17 octombrie 2024.

Termenul de declarare a recursului în casație s-a împlinit pentru inculpatul A., la data de 18 noiembrie 2024.

Împotriva hotărârii instanței de apel, la 21 octombrie 2024, a declarat recurs în casație inculpatul A. (prin avocat C., care a atașat împuternicirea avocațială seria x, fila x ds. nr. x/2021), invocând motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. proc. pen., achitarea în ceea ce privește săvârșirea infracțiunilor de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prev. de art. 337 alin. (1) C. pen. și de conducere a unui vehicul cu permisul suspendat, prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

Prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a arătat că, în ceea ce privește infracțiunea de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prev. de art. 337 C. pen., din materialul probator administrat în cauză nu rezultă cu certitudine existența situației premise, respectiv faptul că în data de 12.04.2020, în jurul 23:30, recurentul ar fi condus autoturismul pe str. din loc. Negrești-Oaș. În acest sens, recurentul a prezentat, în mod detaliat, probele administrate în cauză susținând, în esență, că atât prima instanță, cât și Curtea de Apel Oradea au reținut vinovăția acestuia raportat doar la declarațiile martorilor - agenți constatatori audiați în cauză, declarații care sunt contradictorii și părtinitoare, care nu au o valoare probantă clară și certă, și nu pot servi în mod determinat la stabilirea adevărului. De asemenea, a susținut că din nicio probă administrată în faza de urmărire penală și în cursul judecății nu rezultă că ar fi condus autoturismul pe drumurile publice, aceasta fiind doar o prezumție a organelor de poliție, care nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă, iar orice dubiu profită recurentului în scopul garantării prezumției de nevinovăție.

Așadar, recurentul a subliniat că refuzul de a se supune recoltării probelor biologice nu se circumscrie infracțiunii prev. de art. 337 C. pen., întrucât a fost justificat de lipsa calității sale de conducător auto, în condițiile în care numai unei persoane care a condus un autovehicul îi revine obligația de a se supune testării în vederea stabilirii alcoolemiei.

Totodată, a învederat că organele de poliție nu aveau dreptul să intre în curtea imobilului și să-l transporte cu forța la secția de urgență a spitalului Negrești-Oaș în vederea recoltării mostrelor biologice doar pe baza unor bănuieli cu privire la comiterea unei infracțiuni, motiv pentru care a formulat plângere penală împotriva agenților de poliție implicați, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu și de violare de domiciliu, dosarul fiind înregistrat pe rolul Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Cluj sub nr. x/2020, iar la data de 17.02.2021 a fost emisă o soluție de clasare în acest dosar. Împotriva soluției de clasare a formulat plângere, iar prin Ordonanța din data de 12.04.2021, aceasta a fost admisă, fiind dispusă redeschiderea urmăririi penale.

Recurentul a menționat că, deși prin încheierea nr. 72/JCP pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Satu-Mare în dosarul nr. x/2021 a fost respinsă cererea de confirmare a soluției de redeschidere a urmăririi penale, motivele din ordonanța prin care s-a infirmat soluția de clasare și s-a dispus redeschiderea urmăririi penale sunt pertinente, motiv pentru care le-a redat pe larg în cererea de recurs în casație.

Cu privire la infracțiunea de conducere a unui vehicul cu permisul suspendat, prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., a susținut că situația premisă constă în existența unei legale suspendări a dreptului de a conduce. Or, având în vedere că dreptul de a conduce i-a fost suspendat ca urmare a începerii urmăririi penale pentru comiterea infracțiunii de sustragere de la prelevarea de mostre biologice, coroborat cu faptul că nu a condus autoturismul la data de 12.04.2020, acesta fiind motivul pentru care a refuzat recoltarea, recurentul a apreciat că începerea urmăririi penale și suspendarea dreptului de a conduce a fost nelegală.

În final, recurentul a mai solicitat aplicarea unei pedepse mai blânde și reducerea termenului de supraveghere, apreciind că pedeapsa de 1 an și 7 luni închisoare cu suspendare și stabilirea unui termen de supraveghere de 4 ani sunt prea aspre.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea la data de 28 noiembrie 2024.

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., în care se puteau depune concluzii scrise a expirat la data de 09 decembrie 2024, fără ca la dosar să fie depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 10 ianuarie 2025. La înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casație prevăzută de art. 439 alin. (2) C. proc. pen. era îndeplinită.

La data de 14 februarie 2025 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul-asistent desemnat, potrivit căruia cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. apare ca inadmisibilă în principiu întrucât în cauză nu sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de dispozițiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen. [nefiind respectate cerințele de la art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen..].

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilității în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispozițiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) și (6) C. proc. pen. (privind persoanele îndreptățite a promova recursul în casație), art. 437 (referitor la conținutul cererii) și art. 438 C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casație), instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Reglementând conținutul cererii de recurs în casație, art. 437 alin. (1) C. proc. pen. stabilește că aceasta trebuie să cuprindă numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții ori, după caz, numele și prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac și organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora (lit. c), precum și semnătura persoanei care a promovat recursul în casație (lit. d).

Rezultă, așadar, din cuprinsul textului de lege menționat că cererea de recurs în casație se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanței cu soluționarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conținutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casație, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reședința părții, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părților (conform art. 445 C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum și voința de a recura respectiva hotărâre și limitele acestei voințe, respectiv motivele în fapt și în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanței de recurs.

Așa cum se prevede în art. 440 alin. (2) C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conținut la care se referă expres art. 437 alin. (1) C. proc. pen. constituie o condiție de admisibilitate a recursului în casație, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerința prevăzută de art. 434 C. proc. pen., decizia penală nr. 550/A/2024 din 16 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Deopotrivă, se constată că recursul în casație a fost promovat, în termen legal, de către de către A. (prin avocat C., care a atașat împuternicirea avocațială seria x, fila x ds. nr. 869/266/R/2021), persoană care, față de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond și apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumerați în cuprinsul art. 436 alin. (1) C. proc. pen. Totodată, este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 436 alin. (6) C. proc. pen., având în vedere că inculpatul A. a declarat apel în cauză, calea de atac fiind respinsă de Curtea de Apel Oradea.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casație din perspectiva respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta întrunește cerințele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele și domiciliul recurentului, este indicată hotărârea atacată și are aplicată semnătura persoanei care a întocmit-o.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., se constată că a fost invocat motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Referitor la această condiție de admisibilitate, se impune a se menționa că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Din această perspectivă se reține că, din modalitatea de reglementare a recursului în casație, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, așadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că aspectele de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de recurent, potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei, pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate ori pentru a se realiza o nouă apreciere a materialului probator cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt, acestea fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel. Astfel, acest motiv de casare nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, reexaminarea materialului probator ori stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii atacate făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi cenzurate statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată, jurisprudența instanței supreme fiind constantă în acest sens (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 482/RC din 12 decembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 349/RC și nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, încheierile 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 195/RC din 21 martie 2023, nr. 368/RC din 13 iunie 2023, nr. 729/RC din 07 noiembrie 2023 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, etc.).

În speță, circumscris acestui caz de casare, recurentul a învederat că în ceea ce privește infracțiunea de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen., nu rezultă cu certitudine existența situației premise, respectiv că din materialul probator administrat în cauză nu rezultă cu certitudine că în data de 12.04.2020, în jurul 23:30, ar fi condus autoturismul pe str. din loc. Negrești-Oaș.

De asemenea, în ceea ce privește infracțiunea de conducere a unui vehicul cu permisul suspendat, prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., recurentul a susținut, în esență, că situația premisă constă în existența unei legale suspendări a dreptului de a conduce, or, în condițiile în care dreptul de a conduce i-a fost suspendat ca urmare a începerii urmăririi penale pentru comiterea infracțiunii de sustragere de la prelevarea de mostre biologice, coroborat cu faptul că nu a condus autoturismul la data de 12.04.2020, acesta fiind motivul pentru care a refuzat recoltarea, suspendarea dreptului de a conduce a fost nelegală.

Ceea ce invocă, în realitate, recurentul A. nu este neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă a infracțiunilor prevăzute de art. 337 C. pen. și art. 335 alin. (2) C. pen., pentru care a fost condamnat, ci stabilirea eronată a situației de fapt de către instanțele de fond și apel, considerând că din nicio probă administrată în faza de urmărire penală și în cursul judecății nu rezultă că ar fi condus autoturismul pe drumurile publice, iar în aceste condiții, suspendarea dreptului de a conduce a fost nelegală.

Or, așa cum s-a arătat anterior, situația de fapt ce a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanțele de fond și apel nu mai poate fi repusă în discuție în acest cadru procesual. Astfel, dată fiind natura juridică a recursului în casație de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, prin care se realizează doar un control al legalității hotărârilor judecătorești definitive, motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obține modificarea sau completarea bazei factuale cu aspecte ce nu au fost stabilite de instanțele de fond și/sau apel ori reconfigurarea elementelor reținute, prin hotărârea criticată, în circumstanțierea activității calificată ca infracțiune.

Totodată, aspectele susținute de recurentul inculpat cu privire la pertinența considerentelor ordonanței prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale în cauza în care a făcut plângere împotriva agenților de poliție care au pătruns în curtea imobilului și l-au transportat cu forța la secția de urgență a spitalului Negrești-Oaș în vederea recoltării mostrelor biologice, nu se circumscriu motivului de casare invocat [art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen..] sau vreunui alt caz de casare expres și limitativ prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Deopotrivă, nici susținerile recurentului inculpat prin care se tinde la reindividualizarea pedepsei aplicate și a modalității de executare a acesteia nu se circumscriu vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

Or, formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casație, fapt ce atrage nerespectarea cerinței prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.. De altfel, invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilității recursului în casație, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puțin la nivel teoretic, de a pune în discuție verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este situația în speță.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. nu îndeplinește toate condițiile prevăzute în mod cumulativ de dispozițiile legale, fiind promovată cu încălcarea prevederilor art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., motiv pentru care, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., va respinge calea extraordinară de atac exercitată de acesta ca inadmisibilă.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere culpa sa procesuală, îl va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 C. proc. pen. respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 550/A/2024 din 16 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 februarie 2025.