ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 804/2024

Ședința publică din data de 11 aprilie 2024

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 4 noiembrie 2022 pe rolul Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Dolj, sub nr. x/2022, precizată oral la termenul din 19 ianuarie 2023, reclamanta A. S.R.L., în calitate de lider al asocierii A. S.R.L. - B. S.A., în contradictoriu cu pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ JUDEȚUL DOLJ, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 287.858 RON, reprezentând cheltuieli suplimentare generate de depunerea unei noi scrisori de garanție de bună execuție.

Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Dolj, prin sentința nr. 1 din 28 februarie 2023, a respins excepția caducității, invocată de către pârâtă; a respins, ca nefondată, cererea de arbitrare formulată de către reclamantă; a luat act de faptul că pârâta nu a solicitat cheltuieli arbitrale.

La data de 29 martie 2023, s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă, sub nr. x/2023, acțiunea în anulare promovată de reclamanta A. S.R.L., în calitate de lider al asocierii A. S.R.L. - B. S.A., întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

Prin sentința nr. 52/2023 din 19 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a respins excepția inadmisibilității și s-a respins, ca nefondată, acțiunea în anulare formulată de reclamanta A. S.R.L., în calitate de lider al asocierii A. S.R.L. - B. S.A., împotriva sentinței nr. 1 din 28 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a Județului Dolj, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ JUDEȚUL DOLJ.

Împotriva acestei sentințe, recurenta-reclamantă A. S.R.L., în calitate de lider al asocierii A. S.R.L. - B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe, cu obligarea părții potrivnice la plata cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 9 ianuarie 2024.

În motivarea recursului, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a menționat unele aspecte considerate esențiale și indicate atât în cererea de arbitrare, cât și în acțiunea în anulare, pe care cele două instanțe nu le-au luat în considerare, cu referire la analiza existenței erorii comune, așa cum este definită de art. 17 din C. civ.

A mai arătat că obiect al cererii reclamantei nu l-a constituit stabilirea valabilității scrisorii de garanție de bună execuție, deoarece aceasta a fost înlocuită atunci când era încă valabilă/își producea efecte, ci încadrarea, ținând cont de circumstanțe, a riscului ca fiind al beneficiarului sau al antreprenorului. Din această încadrare rezultă ulterior obligația de acoperire a costurilor în dreptul uneia sau alteia din părți.

Potrivit recurentei, obligația de a menține valabilă o scrisoare de garanție de bună execuție pe parcursul contractului nu înseamnă că antreprenorul este obligat, în orice situație, să acopere și costurile necesare înlocuirii acesteia, fără a se ține cont de clauzele contractuale. În caz contrar, ar fi ineficiente orice prevederi contractuale referitoare la intervenirea riscului autorității contractante și a acoperirii, pe cale de consecință, a costurilor suplimentare.

În ceea ce privește teza finală a clauzei 55.2 din contract, invocată de Curtea de Apel Craiova, a subliniat că aceasta nu se circumscrie prezentei clauze tocmai prin prisma faptului că, la data producerii riscului și a costului suplimentar, emitentul scrisorii nu își pierduse autorizarea și nici nu s-a pus problema că nu ar fi avut ratingul solicitat.

Așadar, obligațiile contractuale, ca lege a părților conform art. 1.270 din C. civ., nu au fost încălcate de către reclamantă la data respectivă. Mai mult, intimata a recunoscut, în mod expres, că scrisoarea în cauză a fost valabilă la data depunerii ei, astfel încât nu se constată o încălcare a clauzelor contractuale.

Referitor la aspectul erorii comune, invocate în cererile depuse de reclamantă în fața Curții de Arbitraj Dolj și a Curții de Apel Craiova, s-a dovedit că înainte de data de emitere a Notificării de către Agenția Națională pentru Achiziții Publice - 10.02.2022 - interpretarea oficială a acestei instituții, dar și a altor instituții (Agenția pentru Dezvoltare Regională și Ministerul Fondurilor Publice) era aceea că instituțiile financiare nebancare puteau emite, în mod legal, astfel de scrisori de garanție, fiind de altfel o practică des întâlnită în acea perioadă.

Înainte de data notificării Agenției Naționale pentru Achiziții Publice din 10 ianuarie 2022, părțile s-au aflat într-o eroare comună, consecință a prevederilor art. 40 din H.G. nr. 395/2016 (în forma în vigoare la acea dată) pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractului de achiziție publică/acordului-cadru din Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice care, specifică expres, în alin. (1), că "de regulă, garanția de bună execuție se constituie prin virament bancar sau printr-un instrument de garantare emis în condițiile legii de o societate bancară sau de o societate de asigurări, care devine anexă la contract, prevederile art. 36 alin. (3)-(5) aplicându-se corespunzător".

Or, alin. (5) lit. b) al art. 36 din H.G. nr. 395/2016 (în forma în vigoare la acea dată) stipula, în mod imperativ, că "(5) autoritatea contractantă nu are dreptul:

b) de a limita posibilitatea de prezentare a instrumentelor de garantare numai la cele care sunt emise de către societăți bancare sau numai la cele care sunt emise de către societăți de asigurări.

Trebuie remarcat că schimbarea interpretării nu s-a făcut strict din perspectiva legislației achizițiilor publice, ci indirect, ca urmare a unor precizări ale BNR care a constatat că entitățile financiare nebancare nu pot fi încadrate ca instituții de credit prin prisma definiției acestora din cuprinsul O.G. nr. 99/2006.

Prin urmare, nu valabilitatea instrumentelor financiare emise de aceste entități a fost cauza schimbării interpretării aplicării normei legislative, ci calitatea emitentului, încadrarea sa ca instituție în prevederile formale ale legii.

Problema a provenit din modul deficitar de redactare al art. 40 din H.G. nr. 395/2016 care face referire la "instituțiile de credit", pe de o parte, iar pe de altă parte, trimite la art. 36 alin. (3) și (5) din H.G. nr. 395/2016, care creează confuzii în interpretarea interdicției enunțate.

Referindu-se la interpretarea normei juridice, recurenta a menționat că ambele acte normative privitoare la instituțiile de credit (bancare) - O.U.G. nr. 99/2006 - și la instituțiile financiare nebancare Legea nr. 93/2009 - au fost emise cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 98/2016 și a normelor metodologice de aplicare, aprobate de H.G. nr. 395/2016. Până la notificarea ANAP din ianuarie 2022 toate entitățile implicate în procedurile de achiziție publică și în derularea contractelor de achiziție publică au interpretat aplicarea art. 36 și art. 40 din H.G. nr. 395/2016, în sensul că nu interziceau scrisorile de participare/bună execuție emise de instituțiile financiare nebancare.

Prin urmare, nu s-a dat eficiență distincției între cele două tipuri de instituții financiare raportat la exprimarea din art. 40 al H.G. nr. 395/2016, respectiv "instituții de credit", ci s-a considerat ca făcând parte din această categorie, a instituțiilor de credit, entitățile care aveau posibilitatea legală să emită instrumente financiare de garantare care să realizeze scopul urmărit: protejarea autorității contractante în cazul unui comportament necorespunzător al ofertantului/contractantului.

După notificarea transmisă de Agenția Națională pentru Achiziții Publice pe site-ul instituției, legiuitorul a modificat legislația achizițiilor publice, relativ rapid, introducând dispoziții asupra scrisorilor de garanție (incluzând în mod expres printre emitenți și societățile financiare nebancare) în Legea nr. 98/2016 (care nu avea anterior prevederi referitoare la garanțiile de participare sau de bună execuție) prin Legea nr. 208/11.07.2022, reglementarea acestora păstrându-se și în prezent, atât în Legea nr. 98/2016 (art. 154), cât și în H.G. nr. 395/2016 (art. 36 și art. 40).

Este destul de clar că redactarea inițială a art. 36 și art. 40 din H.G. nr. 395/2016 nu a fost făcută de legiuitor cu scopul de a exclude scrisorile de garanție emise de societățile financiare nebancare, fiind doar o redactare deficitară, care a lăsat loc la interpretări ulterior.

Intenția manifestă a legiuitorului, dată de modul de acțiune al acestuia, este aceea de a da eficiență principiilor din Directiva 2014/24/UE, enunțate în cuprinsul cererii de recurs și de a nu limita posibilitatea ofertanților de a prezenta scrisori/garanții emise de instituțiile financiare nebancare atâta timp cât acestea respectă rigorile impuse de lege.

În ceea ce privește cazul concret, recurenta-reclamantă a susținut faptul că notificarea emisă de Agenția Națională pentru Achiziții Publice are rolul unei consilieri metodologice generale, care a fost publicată exclusiv pe site-ul instituției.

Din redactarea notificării, se poate observa că titlul acesteia se referă, în mod clar, la "acceptarea în procedurile de achiziție publică/sectorială a garanțiilor de participare/de bună execuție emise de către instituțiile financiare nebancare". Notificarea se referă strict la etapa anterioară atribuirii contractelor, adică la acele contracte care urmează a fi atribuite, iar nu la cele care se află deja în derulare, ceea ce reprezintă de fapt o respectare a principiilor de aplicare a legii în timp.

Mai mult, conform unei consilieri metodologice a ANAP, cu nr. 4592/25.03.2022, emisă la solicitarea reclamantei (anexată cererii de recurs), în ultima parte (pag. 3), ANAP afirmă clar că acordă consiliere în procesul de atribuire a contractelor, iar în ceea ce privește derularea contractului, se subliniază că aspectele "nereglementate în mod explicit prin legislația în domeniul achizițiilor publice vor fi soluționate în conformitate cu dreptul comun și potrivit clauzelor contractuale agreate de către părți ...".

În concluzie, recurenta apreciază că aplicarea interpretării notificării ANAP din 10 februarie 2022 se va face în cazul procedurilor de atribuire a contractelor, iar nu într-un contract aflat în derulare, ca în speța de față, unde se vor aplica dreptul comun și clauzele contractuale.

Or, în ceea ce privește clauzele contractuale, s-a arătat că scrisoarea de garanție, emisă în derularea contractului, respectă clauzele contractuale, aspect recunoscut expres și de către intimată.

În privința aplicării dreptului comun, față de argumentele prezentate mai sus, autoarea căii de atac a concluzionat, în sensul că este vorba de o normă interpretativă care produce efecte numai pentru viitor conform art. 9 alin. (2) din C. civ., iar norma interpretativă reprezentată de notificarea ANAP se referă strict la procedura de achiziție, iar nu la contractele aflate în derulare.

Așadar, notificarea Agenției Naționale pentru Achiziții Publice a venit în contextul unei erori comune indiscutabile, deoarece, înainte de această dată, interpretarea aceluiași organism, dar și a altor organisme statale cu drept de consiliere în aplicarea legii, era una contrară.

Scrisoarea de garanție de bună execuție în cazul concret nu și-a pierdut valabilitatea, deoarece a respectat, în continuare, cerințele clauzei contractuale nr. x

Potrivit recurentei, Curtea de Apel Craiova nu a făcut o aplicare corectă a dreptului material, întrucât nu a avut în vedere toate aceste aspecte.

În judecarea cauzei, Curtea de Apel Craiova a abordat exclusiv valabilitatea scrisorii prin prisma emitentului acesteia, considerând, în acord cu cele statuate de Curtea de Arbitraj, că scrisoarea nu este valabilă dacă emitentul scrisorii nu se înscrie în cadrul formal al instituțiilor de credit. Mai mult, Curtea de Apel a modificat motivarea Curții de Arbitraj, apreciind că valabilitatea scrisorii s-a pierdut încă de la data emiterii notificării de către ANAP (10.02.2023), radierea emitentului din registrele bancare, ulterior producerii costului suplimentar, venind doar să confirme lipsa valabilității scrisorii.

Recurenta consideră că, în fapt, Curtea de Apel Craiova nu a judecat motivul principal invocat în acțiunea în anulare, respectiv aplicarea nelegală de către Curtea de Arbitraj a unui fapt petrecut ulterior la o situație anterioară în timp.

Practic, sentința recurată a schimbat motivarea Curții de Arbitraj prin stabilirea momentului de trecere a faptului generator de costuri din riscul beneficiarului în riscul antreprenorului, ca fiind data publicării notificării ANAP.

Rezumând, așa cum s-a arătat, valabilitatea scrisorii nu a fost pierdută prin modificarea interpretării aplicării legii, ea producând efecte în continuare în sensul scopului pentru care a fost emisă.

Înlocuirea scrisorii, ca moment al faptului generator de costuri suplimentare, s-a făcut în perioada de valabilitate conform prevederilor contractuale.

Modificarea interpretării aplicării legii a produs efecte pentru viitor. În plus, notificarea ANAP se referă la procedurile de atribuire, iar nu la contractele deja atribuite și aflate în curs de derulare.

În final, recurenta-reclamantă a menționat că în sentința pe care a pronunțat-o Curtea de Apel Craiova nu a făcut deloc analiza situației din perspectiva acțiunii prevederilor art. 17 alin. (2) din C. civ. și nici aplicarea corectă a principiilor de drept rezultate din prevederile art. 6 și art. 9 C. civ., precum și a clauzelor contractuale (clauza 15.2), înfrângând astfel voința părților exprimată în temeiul art. 1.270 C. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 613 alin. (4) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ JUDEȚUL DOLJ a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului; pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției nulității recursului.

Prin rezoluția din 18 martie 2024 s-a fixat termen la data de 11 aprilie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Astăzi, în ședință publică, excepția nulității a fost respinsă, în considerarea celor expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând sentința atacată, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că argumentele prezentate prin memoriul de recurs, vizând conduita contractuală a părților, cuprinsul și efectele notificării emise de Agenția Națională pentru Achiziții Publice, precum și interpretarea conferită acestora de instanța arbitrală, fundamentul pretențiilor disputate în cauză, prezentate în susținerea cazului de casare analizat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt aspecte de fond a căror analiză nu mai poate fi făcută în această etapă procesuală, potrivit art. 483 alin. (3) din același cod, care, indicând că recursul urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, îi consacră acestei căi de atac, de principiu, o natură nedevolutivă.

Nici criticile recurentei privind încălcarea prevederilor art. 1270 din C. civ. raportat la conținutul clauzelor contractuale și la starea de fapt aferentă litigiului dedus judecății nu pot fi reținute, fiind nefondate, întrucât privesc raporturile juridice dintre părți, fără a evoca argumente care să vizeze nelegalitatea hotărârii curții de apel care, în examenul propriu, a ignorat încălcarea, de către sentința arbitrală, a ordinii publice, bunelor moravuri sau a dispozițiilor imperative ale legii.

Înalta Curte subliniază că dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. se referă la accepțiunea restrânsă a noțiunii de lege imperativă, privită ca sumă de reguli de conduită cu caracter general, obligatoriu și impersonal, care stabilesc inderogabil modul de comportament al subiectelor de drept în cadrul relațiilor socio-juridice. Legea imperativă este, în acest sens, diferită de legea părților, care, deși trasează, la rândul său, o conduită a părților, are în vedere efectele raportului juridic stabilit între acestea, adică obligația părților acestuia de a se conforma întocmai regulilor convenite de și între ele.

Prin urmare, conduita părților, contrară clauzelor contractuale, nu poate fi echivalată cu încălcarea unei norme imperative a legii, atunci când partea care o contestă face referire, în acest sens, la dispozițiile C. civ. privind executarea obligațiilor și drepturilor creditorului, rezilierea contractului, reducerea prestațiilor și modul de operare al pactului comisoriu, deoarece se situează în afara domeniului încălcării legii imperative, fiind o chestiune de temeinicie care excedează controlul de legalitate permis în acțiunea în anulare, impus prin art. 608 din C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare, recurenta critică hotărârea Curții de Apel Craiova și a tribunalului arbitral sub aspectul încălcării regulilor privind interpretarea convenției, a principiului pacta sunt servanda.

Înalta Curte constată că aceste critici nu vizează, în mod direct, hotărârea recurată, fiind relevate, în realitate, încălcări ale normelor de drept material ale tribunalului arbitral, deși prin calea extraordinară de atac a recursului hotărârea curții de apel este supusă controlului judiciar, iar nu cea a instanței arbitrale, potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susține că în mod greșit Curtea de Apel Craiova a constatat că nu este incident motivul de nulitate a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., întrucât normele care reglementează interpretarea convenției, principiul pacta sunt servanda, sunt imperative.

Dispozițiile art. 1270 din C. civ. reglementează principiul forței obligatorii a actului juridic și irevocabilitatea efectelor acestuia, fundamentate pe necesitatea asigurării stabilității și siguranței raporturilor juridice generate de actele juridice. De asemenea, prevederile art. 1266, art. 1268 și art. 1272 din C. civ. privind regulile de interpretare a convenției au rolul de a suplini sau de a interpreta voința insuficient exprimată sau neexprimată a părților dintr-o convenție.

Normele dispozitive au rolul de a suplini voința părților, astfel că prevederile evocate nu sunt norme imperative pentru a se putea reține incidența motivului de nulitate a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

Criticile recurentei nu se încadrează în limitele judecății acțiunii în anulare, întrucât deși formal se invocă greșita soluționare a cauzei prin prisma motivului de nulitate prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., se încearcă repunerea în discuție a modalității în care au fost analizate în fond raporturile dintre părți, precum și dezlegările date problemelor de fapt și de drept de către instanța arbitrală.

Or, sentința recurată este legală, fiind analizate criticile formulate prin acțiunea în anulare, acestea fiind înlăturate motivat, raportat atât la specificul acțiunii în anulare, cât și la dezlegările date de instanța arbitrală.

Chiar dacă recurenta este nemulțumită de motivarea instanței arbitrale nu are deschisă acțiunea în anulare, în sensul motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., în condițiile în care instanța arbitrală a procedat la interpretarea voinței părților și la stabilirea răspunderii contractuale, neîncadrându-se în ipoteza încălcării "ordinii publice" ori a dispozițiilor imperative ale legii. Raporturile contractuale dintre părți fiind guvernate de principiul libertății de voință vizează raporturi de drept privat, de la care părțile pot deroga.

Prin urmare, respectarea și interpretarea greșită a prevederilor contractuale coroborate cu dispozițiile incidente în materie, pe care le menționează recurenta, nu reprezintă o încălcare a normelor de ordine publică ori a dispozițiilor imperative ale legii.

Aceste aspecte sunt de natură să circumscrie caracterul dispozitiv, iar nu imperativ al normelor în discuție.

Așadar, fiind învestită cu o acțiune în anulare fundamentată pe ipoteza indicată anterior, curtea de apel era obligată să verifice măsura în care dispozițiile legale pretins încălcate de către instanța arbitrală au caracter imperativ. Or, după cum s-a arătat, normele materiale referitoare la art. 1270 din C. civ., pretins a fi încălcate, nu au caracter imperativ, ci supletiv; ca atare, aceste aserțiuni nu pot fi cenzurate în cadrul controlului judecătoresc, al acțiunii în anulare, acesta fiind limitat de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. doar la ipoteza în care hotărârea arbitrală ar încălca ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile imperative ale legii.

Pe de altă parte, susținerile prin care recurenta invocă neanalizarea existenței erorii comune, așa cum este definită de art. 17 din C. civ., nu sunt veritabile critici de nelegalitate, deoarece autoarea căii de atac aduce în discuție obligațiile părților astfel cum rezultă din contract și demersurile efectuate de acestea în vederea îndeplinirii celor agreate.

Aceste aspecte excedează controlului de legalitate ce poate fi făcut în acțiunea în anulare, precum și în calea extraordinară a recursului îndreptat împotriva sentinței pronunțate într-un cadru procesual special și derogatoriu, întrucât sunt chestiuni care țin de fondul litigiului, presupunând reevaluarea probelor și a situației de fapt, aspecte asupra cărora tribunalul arbitral s-a pronunțat în mod definitiv.

În raport de clauzele contractuale, obligatorii potrivit art. 1270 C. civ., Curtea de Apel Craiova a considerat că, emisă fiind de către o societate financiară nebancară, garanția de bună execuție constituită de către reclamantă pentru contractul nr. x/14.07.2022, și-a pierdut valabilitatea chiar de la data de 10 ianuarie 2022, dată la care Autoritatea Națională pentru Achiziții Publice a emis Notificarea privind acceptarea în procedurile de achiziție publică/sectorială a garanțiilor de participare emise de către instituțiile financiare nebancare. Prin urmare, chiar de la acel moment în sarcina antreprenorului exista obligația constituirii unei noi garanții de bună execuție, dată fiind obligația continuă a acesteia de a asigura valabilitatea garanției de bună execuție pe toată durata derulării contractului, iar nu doar la momentul încheierii acestuia. De altfel, lipsa valabilității garanției de bună execuție constituite la momentul încheierii contractului a fost confirmată la data de 29 aprilie 2022, urmare a radierii societății emitente a scrisorii din registrul special de către Banca Națională a României prin hotărârea nr. 5/29.04.2022 a acesteia. În aceste condiții, Curtea de Apel Craiova a apreciat că suportarea contravalorii unei noi garanții de bună execuție nu constituie un cost suplimentar în înțelesul clauzei 55.2 din contract, întrucât antreprenorul, chiar și în lipsa interpretării legislative date de Autoritatea Națională pentru Achiziții Publice, ar fi trebuit să procedeze la constituirea unei noi garanții de bună execuție, cea inițială pierzându-și valabilitatea, în acest sens concluzionând și tribunalul arbitral.

Referitor la încălcarea art. 9 alin. (2) C. civ., potrivit căruia norma interpretativă produce efect numai pentru viitor, Curtea de Apel Craiova a reținut că solicitarea beneficiarului ca antreprenorul să asigure continuitatea valabilității garanției de bună execuție prin constituirea unei noi garanții de bună execuție valabile nu reprezintă o aplicare retroactivă a interpretării date art. 40 din Hotărârea de Guvern nr. 395/2016, ci tocmai o aplicare a acesteia situației de fapt existente ulterior datei de 10 februarie 2022 în ceea ce privește raporturile contractuale dintre părțile litigante, respectiv aceea a derulării unui contract pentru care antreprenorul nu a menținut valabilitatea garanției de bună execuție inițiale. În egală măsură, a apreciat că nu au fost încălcate dispozițiile art. 6 din C. civ. care vizează aplicarea legii civile în timp, în cauză neputându-se reține o modificare ori o abrogare a normei legale reglementând constituirea garanției de bună execuție - art. 40 din H.G. nr. 395/2016, iar prezentul litigiu a fost determinat de neînțelegerile părților privitoare la executarea obligațiilor contractuale asumate de acestea prin contractul nr. x/14.07.2022.

De asemenea, în ceea ce privește toate celelalte critici vizând relațiile contractuale, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. în mod formal, fără a dezvolta însă argumente care pot fi subsumate acestui motiv de nelegalitate, ipoteza reglementată de acest text de lege nepermițând examinarea temeiniciei sentinței.

În realitate, finalitatea urmărită și în recurs este aceea a desființării hotărârii arbitrale sub pretextul netemeiniciei acesteia.

Instanța supremă a statuat, în jurisprudența sa, că, în conformitate cu dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiune în anulare când aceasta încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii, subliniind că ipoteza reglementată de acest text de lege nu permite examinarea temeiniciei hotărârii arbitrale, întrucât competența arbitrajului exclude, pentru litigiul ce face obiectul convenției arbitrale, competența instanțelor judecătorești. Acțiunea în anulare nu are efectul devolutiv al apelului, controlul efectuat de instanțele judecătorești fiind unul de legalitate, iar nu de temeinicie a hotărârii arbitrale.

La rândul său, recursul împotriva unei sentințe pronunțate în soluționarea unei acțiuni în anulare cunoaște un dublu filtru: pe de o parte, este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia, prin prisma motivelor limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nu se pot analiza aspecte de netemeinicie, care aduc în discuție situația de fapt, și, pe de altă parte, urmărește modul în care curtea de apel a soluționat acțiunea în anulare în raport de criticile de nelegalitate ale reclamantei formulate în limitele motivelor de anulare reglementate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reține că instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a statuat corect că sentința arbitrală nu încalcă dispozițiile imperative ale legii, astfel cum a afirmat în mod nejustificat reclamanta prin acțiunea în anulare.

Curtea de Apel Craiova a analizat raționamentul instanței arbitrale și a concluzionat, în mod judicios, că hotărârea contestată a fost dată cu respectarea prevederilor art. 6, art. 9, art. 1270 și art. 1266-1269 C. civ.

Pe calea recursului se reiterează parțial aceste susțineri, dar nu se argumentează care este norma materială a cărei încălcare ar justifica reformarea sentinței recurate. Normele de drept material a căror nerespectare se invocă sunt, de fapt, cele pe care se fundamentează motivul de acțiune în anulare reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., care a fost deja analizat de Curtea de Apel Craiova.

Netemeinicia hotărârii arbitrale excede orice control din partea instanței competente a soluționa acțiunea în anulare. Înalta Curte subliniază că interpretarea obligațiilor contractuale dintre părți, făcută de instanța arbitrală, indiferent de pertinența ei, nu poate reprezenta o încălcare a dispozițiilor imperative ale legii.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., în calitate de lider al asocierii A. S.R.L. - B. S.A., împotriva sentinței nr. 52/2023 din 19 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., în calitate de lider al asocierii A. S.R.L. - B. S.A., împotriva sentinței nr. 52/2023 din 19 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 aprilie 2024.