ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 990/2024

Ședința publică din data de 14 mai 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16 martie 2022, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L. solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 212.232,5.7, RON și dobânda legală aferentă reprezentând prejudiciul material cauzat reclamantei de pârâta B. S.R.L., precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 2 din 3 ianuarie 2023, pronunțată de Tribunalul Dolj – secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2022, s-a admis acțiunea formulata de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtei B. S.R.L..

A fost obligată pârâta către reclamantă la plata sumei de 212.232,57 RON, reprezentând prejudiciu și dobânda legală, precum și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5175 RON, reprezentând onorariu de avocat și taxa timbru.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta B. S.R.L., criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 468/2023 din 19 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă a fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinței nr. 2 din 3 ianuarie 2023, pronunțată de Tribunalul Dolj – secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., având ca obiect pretenții.

A fost schimbată sentința apelantă în sensul că respinge acțiunea, ca nefondată.

A fost obligată intimata reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 8.174,83 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate la fond și în apel.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea recursului, a arătat că între părțile litigante s-a încheiat contractul de arendă nr. x din 18.03.2014, prelungit ulterior prin acte adiționale anuale succesive, ultimul semnat în data de 11.04.2018, prin care părțile au convenit prelungirea duratei contractului până la data de 14.04.2019.

Ca și regulă specială în materia arendării, potrivit art. 1848 C. civ., contractul de arendă se prelungește de drept în situația în care părțile nu îl denunță cu minim 6 luni înainte de ajungerea la termen.

Dat fiind caracterul solemn al contractului de arendă, reglementat expres de art. 1838 alin. (1) C. civ., jurisprudențial s-a apreciat că prelungirea de drept a contractului generează obligația în sarcina părților să încheie, în formă scrisă, un act adițional de prelungire a duratei contractului.

În opinia recurentei, corelativ obligației arendatorului de prelungire a contractului de arendă, încă de la data expirării termenului legal de notificare a încetării contractului, în speță la data de 15.10.2018, recurenta a dobândit dreptul de a beneficia de prelungire a contractului de arendă pentru anul agricol 2019-2020.

Faptul că intimata a refuzat ulterior încheierea în formă scrisă a actului de prelungire a duratei contractului de arendă, deși s-a stabilit cu putere de lucru judecat că avea această obligație, a generat un prejudiciu recurentei, prin aceea că recurenta a fost sancționată de către APIA tocmai pentru lipsa respectivului document la cererea unică de plată depusă de către A. S.R.L. pentru toate terenurile lucrate.

Recurenta a mai susținut că instanța a aplicat greșit prevederile art. 1350 și 1531 C. civ., reținând că nu îi poate fi imputabilă intimatei o culpă în raporturile recurentei cu APIA, întrucât nu există o legătură de cauzalitate directă între necomunicarea expresă, din partea pârâtei, a refuzului de a reînnoi contractul de arendare și prejudiciul produs în prezenta speță.

Instanța de apel a argumentat în considerente faptul că raporturile recurentei cu APIA nu sunt opozabile intimatei, dat fiind faptul că aceasta este terț față de această instituție, iar în lipsa documentului de prelungire a contractului recurenta nu ar fi trebuit să depună cererea de plată fără a avea certitudinea prelungirii contractului de arendă.

Așa cum rezultă din actele dosarului, cererea de plată a fost depusă de către recurentă la o dată la care era în vigoare contractul de arendă și se născuse deja obligația părții adverse de prelungire a acestuia și pentru viitor, iar terenurile fuseseră însămânțate de către recurentă.

În aceste condiții, buna credință a recurentei în executarea obligațiilor asumate, atât față de intimată, cât și a celor născute în baza acestuia față de terți (APIA) este nu doar prezumată, ci și dovedită, inclusiv prin faptul că a demarat litigiul ce formează obiectul dosarului nr. x/2019, în cadrul căruia a urmărit menținerea contractului de arendare. Faptul că acțiunea recurentei a fost respinsă nu echivalează însă cu o legitimare a neexecutării obligațiilor de către partea adversă și nici cu un transfer de răspundere pentru repararea prejudiciilor către recurentă, parte care și-a respectat întocmai obligațiile asumate.

Este certă și dovedită legătura de cauzalitate între prejudiciul dispus de APIA în sarcina recurentei și încălcarea obligației certe a arendatorului de semnare a unui act adițional la contract.

Încălcarea obligației de prelungire a contractului de arendă a fost faptul cauzator al prejudiciului recurentei, prejudiciu care, în mod cert, nu ar fi survenit în situația executării obligației de către intimată, întrucât în prezența actului adițional de prelungire a contractului de arendare nu ar mai fi existat motivul reținut de APIA pentru aplicarea penalității.

Apreciază că interpretarea dată de instanța de apel prevederilor art. 1350 și art. 1351 C. civ. echivalează practic cu legitimarea prejudicierii contractantului de bună credință, care acționează în scopul respectării obligațiilor asumate, în beneficiul cocontractantului de rea credință.

În opinia recurentei, nu poate fi reținut argumentul, în sensul că aceasta ar fi avut obligația fie să nu depună, fie să retragă cererea unică de plată (care a fost depusă după însâmânțarea terenului, înainte de ajungerea la termen a contractului și după ce se născuse dreptul nostru la prelungirea duratei contractului), dat fiind faptul că acest demers a fost unul legitim, axat pe dreptul recurentei și obligația intimatei la prelungirea contractului de arendare.

Prin neexecutarea acestei obligații de prelungire consideră că i-a fost cauzat și nu doar prejudiciul solicitat în prezenta cauză (penalitatea aplicată de APIA), ci și un alt prejudiciu, respectiv contravaloarea subvenției aferentă suprafeței respective, sumă la care era îndreptățită să o obțină în situația executării de către intimată a obligației.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ. coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a reținut următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.: "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.: "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă este sancționată cu anularea recursului.

Înalta Curte constată că recurenta a indicat formal motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât din expunerea argumentelor evocate rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., recurenta solicitând, în realitate, instanței de recurs să statueze asupra cauzei, ca atare, judecând în fond, și nu doar să verifice decizia recurată în ce privește modul de aplicare a legi.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată, relatarea situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prevalându-se de o cale extraordinară de atac, se constată că recurenta nu își fundamentează criticile din cuprinsul cererii pe încălcarea sau greșita aplicare a unor norme de drept material, ci numai pe aspecte factuale ale cauzei, apreciind ca fiind certă și dovedită legătura de cauzalitate între prejudiciul dispus de APIA în sarcina recurentei și încălcarea obligației certe a arendatorului de semnare a unui act adițional la contract, criticând, în realitate, modul de soluționare a litigiului în raport cu situația de fapt, ceea ce contravine prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin argumentele expuse, se tinde la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia, astfel cum s-a arătat, se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt (questio facti) ale cauzei.

Totodată, recursul nu se poate limita la o redare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Prin urmare, faptul că se fac trimiteri la anumite dispoziții legale (de ex: art. 1350, art. 1351, art. 1838 alin. (1) C. civ. etc.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

În concluzie, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, astfel cum s-a arătat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Așa fiind, având în vedere că recurenta a invocat formal motivul de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte de Casație și Justiție va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 468/2023 din 19 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata sumei de 3500 RON cheltuieli de judecată către intimata B. S.R.L., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 468/2023 din 19 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 3500 RON cheltuieli de judecată către intimata B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 mai 2024.